ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI
Sunt căsătorită de 5 ani și în urmă cu aproximativ un an ne-am decis să avem un copil . Mi-am făcut analizele uzuale, am început să iau acid folic și după 8 luni de așteptare și multe teste de sarcină negative (nu aveam răbdare) a venit minunea! Am visat că aveam un test de sarcină pozitiv și mi se părea prea frumos ca să fie adevărat. Am așteptat câteva zile și am cumpărat totuși un test de sarcină înainte să îmi vină menstruația, după câteva minute a apărut o a doua linie roz și viața mea s-a schimbat definitiv.
Simțeam că am un scop. Mă trezeam nerăbdătoare în fiecare dimineață. Îmi doream mai mult ca orice să fie totul bine. Făceam calcule. Când o să se nască, câte săptămâni de sarcină o să am de Crăciun, ce mobilă o să îi luăm in cameră. Îmi era teamă să nu pierd sarcina, fusese un copil dorit și mult așteptat și abia dormeam de stres.
Mă rugam în fiecare zi să am un copil sănătos. Luam acid folic zilnic , încercam să merg pe jos cât mai mult și făceam tot ce auzisem eu și îmi spusese medicul că e bine sa faci ca sarcina să decurgă bine. Am renunțat la unghiile cu gel și nu m-am mai vopsit. Erau doar mituri, cu siguranță, dar am zis să fac totul ca la carte. Să fie bine. Să nu risc nici măcar 1%.
Până la 10 săptamâni de sarcină am fost de 4 ori la medic și am făcut 3 ecografii. Am făcut analizele de prim trimestru și au ieșit bine. Mă bucuram cu tot sufletul când ii auzeam inimioara și abia așteptam să îl văd iar. La 12 săptămâni si 3 zile aveam programare la ecografia pentru dublu test. În fiecare sâmbată implineam o nouă săptămână de sarcină și aplicația de pe mobil mă anunța în ce stadiu de dezvoltare este puiul meu, câți cm și câte grame are . Cât un lime era când m-a anunțat ultima oară aplicația mea. Toate organele interne erau formate deja. Urma să își dubleze greutatea în fiecare săptămână de acum.
Într-o luni aveam programare la ecografia pentru dublu test la un medic destul de celebru. Citisem că este unul din cei mai buni ecografiști din țară și mi-am facut programare din săptămâna a 5-a de sarcină ca să fiu sigură că prind un loc la el. M-am dus împreună cu sotul și abia așteptam să ne vedem copilul. Îmi era teamă să nu iasă riscurile mari, nu aș fi vrut să ajung la amniocenteză. Citisem de un test de sânge alternativ si ma gândeam că dacă e vreo problemă mai bine îl fac pe acela chiar dacă e mai costisitor.
Aveam o mie de ganduri. Eram tare emoționați amândoi și nu am scos prea multe cuvinte cât am așteptat să intram. Ne-a chemat înăuntru și a început ecografia. S-a uitat câteva minute, și-a scos telefonul și a sunat pe cineva : „vino puțin până la mine, vreau să vezi ceva”. Am înghețat. A venit o doamnă dr. și fără ca el să îi spună vreun cuvânt ea i-a arătat ceva pe ecran. El a dat din cap afirmativ. Mi-am dat seama că ceva nu este în regulă. Pământul îmi fugea de sub picioare și lacrimile îmi inundau ochii deja. Ceva clar nu era în regulă. Am întrebat ce se întamplă. Mi-a spus că suntem tineri și cu siguranță că data viitoare când o să mai vin la el o să avem un copil sănătos, dar acest copil are malformații incompatibile cu viața și chiar dacă acum încă îi bate inima, în câteva luni o să se oprească din evoluție. Mi-a explicat că îi lipsesc o mânuță și un picior, coloana se oprise din dezvoltare la un moment dat și mai erau și alte probleme. Mi-a zis ca nu există nici o șansă ca acest lucru să ni se întample și la următorul copil. Următorul copil. Următorul copil? Dar eu nu eram la următorul copil, eram la copilul acesta, pe care îl iubesc deja cu toată inima , pe care mi-l imaginam deja cum o să semene cu tatăl lui si o să aibă temperamentul meu. Copilul acesta care urma să se nască peste 6 luni.
Copilul acesta care oricum ar fi fost era deja parte din mine și din inima mea. Am început să plâng. Nu știu cum am ajuns la mașină cu soțul meu. Am stat acolo o vreme plângând amandoi. Suferind în tăcere. Simțeam efectiv cum se rupe ceva în mine de durere. Au urmat mai târziu întrebarile. De ce eu? De ce copilul meu? De ce? Ce am facut gresit? Ce puteam face sa previn? Iar lacrimi. Iar întrebari . Am mers la doctorii care îmi urmărea sarcina.
M-a internat în spital. M-au vazut alți patru medici în consultații diferite. Aceeași părere. Același diagnostic. Câteva răspunsuri: a fost un accident de dezvoltare, nu este ceva genetic, nu puteam face nimic să prevenim asta. Accidentul acesta de produce la 1 din 100 000 de mii de sarcini. Mi s-a recomandat să fac întrerupere de sarcina ca sa previn alte complicații. Am făcut-o. M-am consolat gândindu-mă că poate copilul meu suferea și avea dureri din cauza malformațiilor. Nu pot să mă iert totusi fiindcă i-am luat viața.
Încă mă gândesc la el în fiecare moment. Încă îl visez. Încă plâng când nu mă vede nimeni. Încă mă doare lipsa lui și calculez câte săptamâni ar fi avut. Încă mă întreb de ce.
Sursa foto: sarcină pierdută via Shutterstock.com
