E încă soare. Aş ieşi cu rolele. N-am voie.
Aş mînca o îngheţată de ciocolată cu moţ de frişcă şi-n moţul moţului să-mi stea trufaşă o bomboană tare de ciocolată cu alună, pe care s-o crănţănesc de să-mi tremure măselele. Dulcele îmi face rău, iar frişcă n-am voie.
Aş bea un cuba libre rece, l-aş bea dintr-o răsuflare, să mă doară dinţii şi să mă usture gîtul de la atîta gheaţă. Poate peste 1 an şi ceva o să pot face şi asta. Acum însă, exclus, cel mai exclus dintre toate.
M-aş urca în maşină şi-aş conduce pînă undeva la munte, poate la stîna regală sau poate la plaiul foii, să mănînc o ciorbă de fasole cu multă ceapă roşie, să stau cu ochii în negrul cerului şi să mă întorc acasă luni la 3 dimineaţa, obosită, dar cu burta şi sufletul pline. Fasolea mă balonează însă, ceapă îmi dă arsuri, şi dacă la 11 nu-s în pat, mă ia cu leşin.
Nu pot mînca nimic din ce-mi place, nu pot face nimic din ce-mi place (deloc sau mai mult de 5 minute), nu pot dormi în poziţia care-mi place, hainele care-mi plac încep să nu-mi mai vină. Iar faptul că nimic din cele de mai sus nu mă deranjează la modul serios e în măsură să mă sperie.
Nu, nu eram pregătită. Ştiu, niciodată nu eşti suficient de pregătit. M-am gîndit bine la asta înainte? Sigur că nu. Mă socoteam că mai am timp, că doar n-o să se întîmple chiar acum. Tot timpul te gîndeşti că mai ai timp. Pînă cînd te trezeşti că eşti deja în urmă cu tot. Mi-am dorit să se întîmple asta? Sigur că da, atît de mult că mi se umplea sufletul de teamă uneori că poate o să întîrzie să se mai întîmple şi-o să rămîn cu inima frîntă de neîmplinire. Iar acum, că sînt aici, că nu mai recunosc mai nimic din viaţa mea, că nu ştiu ce urmează să fie peste o oră, că am atît de puţin control şi că totul a devenit dintrodată atît de serios, îmi tremură degetele pe tastele astea care habar n-au ele ce e aici, de partea ceallată a buricelor mele.
Îmi dau seama acum că ăsta e singurul lucru pe care nu-l poţi desface. Singurul. Mai e şi moartea, dar ea nu face parte din viaţa mea, ea e în alt univers acum. Oamenii se schimbă, casele se vînd, iubirile se transformă în alte lucruri mai puţin romantice, amintirile se prăfuiesc, dar tu eşti aici pentru totdeauna. Ştiu, e un lucru minunat, dar e în acelaşi timp un lucru cu care nu m-am mai întîlnit niciodată.
Nu-mi pare rău, nu despre asta e vorba. Ştiu că peste o vreme, cînd o să-mi prinzi faţa cu mînuţele şi-o să-mi zîmbeşti ştirb, n-o să mai conteze nimic din ce nu mai pot schimba, nimic din ce nu mai pot face. Sînt absolut sigură că aşa se întîmplă. Dar mi-e teamă de ce nu ştiu, mă gîndesc la cum eram acum cîteva luni, la cum sînt acum şi mi se face frică.
Simplul fapt că un lucru atît de firesc, de dorit, de miraculos şi de demn de iubire şi de recunoştinţă are puterea să mă facă să mă îndoiesc de tot mă face să mă simt şi mai speriată, şi mai singură, şi mai prinsă într-un joc în care-am intrat fără să am habar ce înseamnă. Ca toate femeile din lume, probabil.
Rareori stau să mă gîndesc serios la ce cred despre mine însămi în noul context. Pentru că de cele mai multe ori sînt atît de atentă la intensitatea unei crampe, la temperatura propriului corp, la grosimea stratului de brînză de pe felia de pîine prăjită, că nici nu mai contează ce e acolo sus, sub părul cel roşu. Acum contează ce e acolo jos, undeva sub buric, de dimensiunea unei boabe de fasole roşie. Unde sînt eu în toate astea e tot mai puţin important şi nu ştiu cum o să mă descurc cu asta.
De-as fi putut si eu sa scriu asa frumos … ai dreptate, cred ca asa simt toate femeile din lume; niciodata nu esti cu adevarat pregatita, dar te pregatesti treptat, prin sentimente din astea de care descrii tu, apoi prin nasterea propriu-zisa, si apoi prin fiecare zi de surasuri stirbe. Si ajungi sa te intrebi: ce naiba am facut pana acum in viata mea si de ce am asteptat atat de mult sa fiu pregatita?
Frumos post, o sa fii o mama cum si-ar dori orice bebe sa aiba 😉
Dureri cat mai putine iti urez!
Of, sa fie cum spui cu durerile, desi ele sint ce ma sperie cel mai putin… 🙂
Multumesc, Carmen, stiu ca o sa ma pregatesc in timp, dar deocamdata sint aici si sint atenta la asta.
Zi frumoasa iti doresc!
Cat de frumos ai scris, Ioana. Cred ca o sa salvez textul asta pe undeva si o sa il citesc cand o sa ma confrunt si eu cu aceeasi teama…
Oricum, blogul tau urca tot mai sus in topul preferintelor mele. Va pup pe amandoi, si pe tine si pe Fasolica (asa isi alinta o prietena bebelusul de aceeasi marime ca al tau in momentul asta)
Alexandra, esti foarte draguta, ii transmit lui Fasolica ce-ai spus! 🙂
M-a busit plansul citind postul asta. Am aflat ca sunt insarcinata saptamana trecuta. Nu a fost nimic planuit, dar mogaldeata de 3 milimetri si jumate mi-a schimbat viata definitiv. De atunci si pana acum nu am putut sa pun in cuvinte ceea ce simt… Ai reusit tu pt mine…Multumesc.
Iuhuuuuuuu, Ana, ce veste nemaipomenita! Sa-ti fie bine, fara hopuri majore! Ah, acum o luna jumate eram si eu unde esti tu si brrrr, aia panica…. 🙂 O sa fie bine, trece, toate trec… Si aud ca it gets better! Bravo, enjoy it! 🙂 Ma bucur foarte mult pentru tine. Si putin si pentru mine, ca deh, sintem mai multe in suferinta aici…
Îmi place mult că pot urmări jurnalul ăsta. E fain că o să știu atâtea când o să văd ce-a copt cuptorul regal și-o să facem cunoștință odată.
Dada, si-o sa poti sa-l inveti pe Cornuletele regal cum e treaba cu social media for rock bands.
Draga mea as vrea sa iti pot da incredere multa in viitorul ce te asteapta.Totul o sa fie bine.Te rog,zambeste.Te asteapta momente magice .Pup.
Antonela, le astept ca pe Mos Craciun, nici n-ai idee… 🙂
Eu n-o sa pot avea copii niciodata. E un fapt cert. Motive de ordin medical. Citindu-te, am…. sentimente amestecate.
Ceva din mine plange si va plange intotdeauna.
Altceva, tot din mine, se bucura pentru toti – sau toate, mai bine-zis – care traiesc acest miracol.
De ce ti-am zis asta? BUCURA-TE, Ioana. Savureaza fiecare clipa, fiecare puseu de greata, fiecare „n-am voie sa”.
Mi-as da ani din viata pentru asta 🙂
Te imbrazisez cu drag. Si cu grija 🙂
Ingrid, nu prea stiu ce sa zic la ce zici tu, decit ca sint sigura ca in povestea ta sint lucruri de care noi, care sintem in alta poveste, nu ne bucuram niciodata. Iti multumesc pentru vorbe si imbratisare, promit ca ma bucur pe cit se poate… Si se poate mult, din cite observ. Of.
Cum stii tu sa gasesti intotdeauna cuvintele potrivite… 🙂 Thanks.
Ce aventura te asteapta, Ionuco, cum o sa te sperie si cum o sa te mai incante tot ce urmeaza! Fiind deja de cealalta parte a baricadei, descopar nu ca nu mai am timp pt mine, ci ca, cumva, intr-un mod ciudat, timpul a inceput sa se dilate, e mai plin, mai rotund, mai calitativ. Si nimic, absolut nimic, nu se compara cu sentimentul pe care-l ai cand te uiti in ochii copilului tau, cand te strange de degete si rade cu toate gingiile la tine (la tine, la tine, la tine…). Sigur ca aventura asta isi cere pretul ei, dar la final, tot tu iesi in castig.
Daaa, tu care-ai sarit gardul pe partea lui mai colorata, deh, easy for you to say… 🙂 Stiu ca e cum spui, intr-un fel abia astept sa sar si eu, in alt fel, as mai sta aici o vreme, ca e interesant, chiar daca e infricosator…
A, si felicitari, Ana! 🙂
Multzam Frumos, sa dea Dumnezeu sa creasca mare si sanatos!
Musai!
Intrebarile astea mi le puneam si eu. Si abia dupa cateva luni am ajuns ca constientizez ceea ce mi se intampla de fapt. E o perioada draguta, de care iti vei aminti mereu cu drag. Trebuie sa iei totul treptat, sa te bucuri de fiecare zi, sa te rasfeti, sa faci tot ceea ce iti doresti…nu te speria, nu ai de ce.
Eh, nu prea pot face nimic din ce imi doresc, tot ce pot face e sa stau si sa astept sa treaca raul, iar in momentele in care sint ceva mai bine, sa mai strecor pe git ceva sau sa scriu. In rest, nimic nu merge. Si nu prea am cum sa nu ma sperii, prea e diferit totul. Nah, sint si eu om, rezistent la schimbare si dependent de confort. Dar da, stiu ca e o perioada magica. Ma bucur de ea cit se poate acum.
Primele 3 luni sunt cele mai grele. Cel putin pentru mine asa a fost. Mi-era atat de rau, incat numaram zilele si asteptam sa miste, sa simt cum comunica cu mine, si….sa scap de greturi, varsaturi si stari urate.
Foarte frumos, printesa! Lucrurile nu se mai pot desface, insa viata ta schimbata va fi de o mie de ori mai frumoasa… dar stii deja asta.
Ei da, cind trag cu ochiul in gradina ta si vad ce aglomeratie frumoasa e acolo, parca ma mai insufletesc putin… 🙂 Multumesc, C.!
Ingrid, ti-as da o floare, dar nu sunt aici :-). Iti da Ioana un musetel din pajistea ei.
Ioana, n-ai de ce sa te ingrijorezi atat. Ambasadoarea zice bine. Parintii traiesc in clisee, dar sunt cele mai adevarate si mai emotionante :-). Vezi sa nu-ti impui prea multe „n-am voie, nu pot, mi-e frica”. E, oricum, cea mai grozava chestie care ti se intampla. Uite la Bogdana :-).
Ingrid, uite, de la Nuschu, un buchet de musetei cu iarba proaspata, chiar eu i-am facut de dimineata!
Bogdana e o eroina, doamne… Si cind ma gindesc ca si eu voiam trei… 🙂
hai ca-i bine.
ai prins in jur de… 5% din ce-o sa simti de-acum incolo! (si io-s doar… tatal…) 🙂
Robbie, ma sperii. 5%? Really? That bad/good? Si eu care credeam c-am avut viata plina pina acum…
🙂 apai… ce sa zic… io-s cam subiectiv :))
ps: io zic ca-i de bine!
Hehe. Cred ca nu exista frica mai mare si mai coplesitoare decat Fasolica asta din interior. Alienul care creste din tine si in tine, si care e un om. Care peste 2 ani o sa aibe pareri, opinii, preferinte, dezgusturi…Care o sa te faca sa razi cum nu ai mai ras niciodata, o sa te faca sa plangi cum nu ai mai plans niciodata, si o sa mearga cu tine prin viata de acum incolo forever. Cand o sa il vezi afara ca e in regula, o sa te calmezi pentru o secunda. Apoi o sa te sperii pentru tot restul vietii. Fetita mea care saptamana asta implineste 4 ani m-a intrebat ieri ” mami, cand o sa fiu eu mare si o sa imi cumpar un sotz si o sa imi fac un bebe, tu cu tati ce o sa faceti asa singuri fara copil? faceti alt copil? o sa o cheme tot Mara?”
:)) Da chiar asa, cind pleaca ei la casa lor, ce ramine? O sa ma pot intoarce la cine eram eu acum 2 luni? I guess not.
Nici macar din momentul asta nu mai poti fii din nou cine erai acum doua luni…d-apoi dupa vreo 20 si x de ani de acum incolo…nu stiu ce ramane. Probabil marea familie pe care o sa o construiti pana atunci. Si multe telefoane…si mai clipesti de inca doua ori si o sa intampini copilul copilului tau pe lume…si sa vezi atunci uimirea naibii.
ei pleaca si vin nepotii 🙂
Hai, bre, ca eu inca vreau 3. N-am decat unul, o fi si asta o scuza :-)).
Dupa mintea mea, care era si ea speriata acu’ aproape 3 ani, acuma as spune ca n-ai de ce sa fii speriata. E absolut firesc sa ai un copil, sa creasca-n tine, sa-l iubesti, sa-l cresti. Si trebile astea vin de la sine, oricate temeri ai avea tu inainte. Nu stiu daca exista un instinct matern (nu cred, mai degraba), dar exista, fara sa iti dai seama, niste aptitudini de mama, mostenite si invatate de la mame :-). Si cand esti dinaintea momentului, pac! aptitudinile se umfla si gata mama din tine!
Mda, o sa-ti faci probleme (probabil ti le faci deja), te vei gandi la toti prietenii fara copii cu care ieseai si aveati o gramada chestii in comun si va iubeati si ei nu sunt absolut deloc interesati de copii si n-o sa mai aveti nimic in comun, te gandesti ca adio viata sociala, ca ramai in urma dpv profesional etc. Si, da, pierzi prietenii, probabil mai castigi altele, n-ai viata sociala si lumea profesionala avanseaza fara tine. Si ti se va parea firesc :-).
sa stii ca nu-mi fac probleme despre viata sociala, care oricum nu era f infipta. am foarte putini prieteni cu care mai degraba socializez la mine acasa, la o masa buna. asta o sa se poata intimpla si mai incolo. deci nu prea am ce prieteni sa pierd. nu de asta mi-e teama. dar stiu sigur ca e cum zici, o sa treaca si panica. astept cu mare interes bucuria.
Prinţesă, mă bucur pentru Bobiţa pe care o creşti zi de zi. O să-ţi umple sufletul când va fi însă cât o pâinică, chiar dacă pâinicile adevărate nu plâng în sacoşă. Îţi spun din experienţă. Eu am două pâinici gemene şi nu mă mai satur de băieţii mei.
Anul trecut, comentam pe blogul tău, până într-o zi când ţi-am urat să te simţi bine în braţele lui James Bond în weekendul ce urma să vină. Au apărut, de la corpul tău regal de gardă, două halebardiere care m-au uşuit pentru, citez din memoria de anul trecut: „amestec în treburile intime ale prinţesei care se culcuşeşte în braţele lui Bond, James Bond, când consideră domniţa sa necesar”.
Am părăsit castelul spre seară, după coborârea porţilor. Constat însă cu bucurie că mi-ai vizitat şi comentat articolul din revista online „Catchy- Like a Woman”. Îţi mulţumesc de vizită şi am să mai trec pe aici când halebardierele vor fi în concediu, chiar şi de maternitate.
Lucian, welcome back, ah ce m-a amuzat textul tau de pe Catchy, dar sa stii ca habar n-aveam ca o vreme ai trecut prin regat si-apoi ca te-ai suparat, nu-mi mai amintesc episodul, trebuie c-a fost traumatizant, of, imi pare rau. Ma bucur c-ai revenit, mă bucur sa aud ca ai gemeni, musai ca e double the fun. Si poate mai povestim, cred ca halebardierele sint deja in vacanta.
Felicitari, Ioana!
Nu am apucat sa iti transmit!
Stii ce: traiesc fix aceleasi lucruri si stari si am senzatia ca suntem gemene.
Da, sunt insarcinata, cu DPN 3 noiembrie, si chiar daca este a doua sarcina traiesc totul din nou, cu aceeasi maxima intensite.
Multa sanatate iti doresc, fericire sunt sigura ca ai cat cuprinde 😉
Numai bine, Ioana si sarcina usoara!
Dora
Dora, serios??? Wow, incredibil, ma bucur foarte mult pentru tine, ca sa vezi, cum ar fi sa nastem in aceeasi zi, doamne…
Sa te bucuri de tot, iti tin pumnii sa treaca starile nasoale repejor si sa te bucuri de un al doilea copil sanatos si norocos!
Ce chestie! 🙂
si eu ma gandeam, sincer, la cum ar fi sa nastem amandoua in aceeasi zi.
promit ca te las pe tine sa anunti ‘frumos’ ambele nasteri si, daca vrei, eu iti dau sfaturi!
Citind postarea asta, m-am gandit cum, peste ani, Delfina o sa ia la rand fiecare postare si cum o sa cunoasca mai bine femeia care este mama ei…cat de bine ar fi sa aibe fiecare mama un blog, sau un jurnal, pe care sa il citeasca odrasla la momentul potrivit 🙂 mie una mi-ar fi de un real folos.