Azi e una dintre zilele alea în care mi se pare că se năruieşte tot în jurul meu, că tot ce aveam bun în cutia cu bijuterii de familie îmi scapă printre degete sau se transformă în putred în contact cu mîinile mele lacome. Am şi plîns, vreo oră întreagă, ascunsă în toaleta de la muncă. Sigur, hormonii sarcinii veţi spune. Da, şi ei, dar din păcate numai ei. Dar NU despre asta scriu azi, ci despre ceva ce m-a făcut să rîd cu lacrimi de jenă, nostalgie, dor şi… jenă.
Draga de Maria, o ştiţi, ea a şi câştigat la licitaţia caritabilă brăţara Aiurea, a făcut rost de caseta cu petrecerea noastră de final de şcoală generală. A convertit-o frumos în vob şi mi-a trimis-o pe transfer, în această plînsă zi a mea. A fost ca un stand-up comedy făcut de Dumnezeu. Da, bine, ştiu, dumnezeu nu spune bancuri, dar nah, dac-am văzut că vă plac metaforele astea, o să le tot fac, nah…
Băi nene, aveţi voi idee cum arăta Prinţesa asta scoasă la tablă la gramatică acu 17 ani? Şi cum si-a făcut ea părul cu ondulatorul, şi cum şi-a pus pe ea rochie de catifea verde mulată şi scurtă, şi camee la gît, şi cum o mai învîrteau colegii de clasă care mai de care?? Cum arătam, cum dansam, cum vorbeam, doaaamneee ce bine că nu era youtube şi facebook pe atunci, că ne făceam de toată băşcălia. Siiigur ţineţi şi voi minte, mai ales dac-aţi intrat la liceu prin anii 90, cam odată cu mine. Iar ca să vă ajut, vă spun aşa:
Fetele de 14 ani erau:
– toate tunse fie drept la nivelul urechilor, cu 3 fire de breton puse pe bigudiu la toate bairamurile, balurile şi aniversările, fie cu părul lung de tot, prins pe jumătate cu o clamă deschisă la culoare; mai erau, desigur, şi cele tunse băieţeşte, ai căror părinţi n-aveau chef să le cumpere bigudiuri, probabil
– îmbrăcate în rochii de mătase largi, cu imprimeuri geometrice sau florale, sssaaau în cămăşi albe cu volane asortate la fustă midi dreaptă
– cu mărgelele mamei la gît, mari şi complet nepotrivite
– cocoşate de stres că li se văd sînii
– gălăgioase ca nişte gaiţe
– cu ochii după băieţi, dar insuficient de interesate cît să nu le dea peste nas cînd amărîţii încercau ceva
Băieţii de 14 ani erau:
– tunşi toţi la fel, cu bretonaş într-o parte şi puţină chică
– îmbrăcaţi festiv cu pantaloni de stofă negri lălîi, cămaşă albă sau albastră şi sacoul lu’ tata, lung la mîneci, atîrnător pînă la genunchi, larg de dacă-l încheiau, intrau cîte trei într-un sacou
– daţi cu tone de aftershave, deşi n-aveau pic de barbă să bărbierească
– deşiraţi, şleampeţi, împiedicaţi, graţioşi ca nişte struţi în goană
– cu voci răguşite
Fetele şi băieţii împreună erau:
– unduitori ca două scînduri prinse-n cuie una în faţa celeilalte, bălăngănindu-se de la stînga la dreapta cu aceeaşi viteză indiferent de cît de încet e bluesul care curge din boxe
– stînjeniţi, timizi, nepotriviţi, uşor ridicoli (priviţi cu ochiul de-acum, că atunci mă simţeam regină)
– complet neatenţi la detalii gen freză, haine, parfum, accesorii, important e SĂ DANSEZI LA PETRECERE
În plus de toate astea, vorbeam MOLDOVENEŞTE. Ah, păcat că nu vă pot arăta filmarea, să vă prăpădiţi de rîs. Acuma ce-aş vrea e ca dacă sînt colegi de gimnaziu care dau p-aici, să-mi scrie, să le trimit linkul cu filmarea, că e păcat să n-aibă şi ei o zi frumoasă ca a mea. Plus că dacă au chef, îi scot la un cico la Piatra Neamţ, că prea mi-au bucurat ochii azi.
În altă ordine de idei, azi s-a născut puiul de Cookie. Aud că totul a mers bine. Am avut emoţii pentru ea ca pentru mine, ba de dimineaţă am avut şi fo două contracţii. De nerăbdarea ei, cred. Ii doresc micuţei o viaţă de să se lingă pe degete. Şi să se distreze la banchetul de clasa a opta cum m-am distrat eu uitîndu-mă la filmarea asta.
Voi? Ia să aud, cu ce v-aţi îmbrăcat la marele bal de absolvire de gimnaziu? Cîrlionţi de bigudiuri? Cerceii cu chihlimbar ai mamei? Aţi dansat cu dirigul? Aţi fumat după gard? Ceva jenant acolo? Dacă pune careva pe net filmul balului, cît de rău vă compromiteţi? La mine-ar fi problemă numa’ cu dulcele grai modolvenesc, aaah, dacă m-aţi putea auzi, m-aţi prinde de obrăjori şi m-aţi pupa pe frunte di drag!
Am ras cu lacrimi…Si da, tot la serviciu sunt.
Nu s-ar zice ca ai/ai avut o zi proasta la cat de bine e scrisa postarea asta…
A., am avut o zi groaznica. Dar nah, ca sa vezi cit de buna a fost filmarea…. 🙂
Uau, ce acasa ai lovit cu postarea asta 🙂 Noi nu am filmat petrecerea (cel putin nu cred) si nici poze nu am vazut, dar imi amintesc cu strangere in spate de fusta plisata si sacoul rosii facute la croitor, si codita mea impletita intr-o parte, cu bretonul de care bine zici.
Iti doresc un aprilie fara lacrimi. Daca sunt, sa fie de bucurie.
🙂 Aide mah, nici poze? Nimic? Nu cred, nu se poate, tre sa fie vreo dovada. Dada, facute la croitor obligatoriu, eventual dupa vreo poza din vreun nekerman ceva…
Multumesc pentru urare. Sa fie. Martie se termina prost.
eu am dansat intr-un picior ca aveam piciorul luxat dupa ce am alergat dupa un baiat:)
La propriu alergat? I’m sorry. Deci n-ai dansat bluzane?
ah, dark dark times:-s eram grasa si antisociala :)) oribil. totusi, de remarcat ca la 14 ani cred ca toate voiam sa parem ca avem sanii mai mari, nu sa-i ascundem :-s
Hm, Iri, nu stiu despre tine, da’ eu una nu eram deloc mindra de sinii mei, care erau mici. Cred ca daca erau mari nu mai ieseam din casa. 😀
Eu nu mi-am dorit sani mari niciodata, la 14 ani nici atat.
Eu aveam o fustă cloș de satin roșu, bluză albă dintr-un material care nu se potrivea nici într-o mie de ani cu satinul de la fustă și pantofi roșii mai mari cu un număr; nu am găsit numărul meu și m-am gândit că nu bagă nimeni de seamă… De unde! Părul pus pe bigudiuri, clar. Am dormit cu ele toată noaptea dinainte. Mă durea pielea capului a doua zi, dar coafura a rezistat zbuciumului de pe ringul de dans. Sam Brown, Stop. Să nu îndrăznească cineva să scoată vreun film sau vreo poză la lumină!
Ah, Sam brown, da, foarte misto! Asta cu pantofii mai mari era boala generala si la noi in oras, ce trist, doamne.
Aveam parul in coc pus pe bigudiuri in fata, eram O-RI-BI-LA cum naiba putea fi moda aia de atunci asa penibila???? Si eu vorbeam ardeleneste, no ashe!
No bine, Zidraga, da’ coc? Ala nu era pentru doamne? Lasa, noroc ca n-aveam cu ce ne compara, ca eram toate la fel.
Eu cu par facut carliont cu ondulator incins de mirosea camera a plete arse, rochie mulata scurta dintr-un fel de catifea ceva, albastra, pantofi albi cu tocuri gri cum cu greu am mai avut curaj sa port si hlizind moldoveneste 😀 Daca tu ti-ai pierdut accentul in timp, al meu a ramas la fel di dulci :)) si m-am resemnat, nici n-am de gand sa ma mai chinuiesc. Dar intr-o zi am avut o revelatie, care probabil o sa sune stupid, da na: am realizat ca in gand vorbesc clar si literar :)))) nu stiu care o fi faza 😀
Ondulatorul, cel mai bun prieten al omului! :))) In gind vorbesti fara accent? Asta-i foarte interesant, n-am mai auzit. Eu in gind injur pe moldoveneste.
Ma incadrez perfect in descrierea baiatului de 14 ani cu o singura diferenta, nu eram dat cu aftershave. Prima oara cind m-am dat cu asa ceva cred ca a fost pe la 17 ani. Nici cu parfum nu cred ca eram dat, sau daca eram dat trebuie sa fi fost parfumul 8×4 al mamei (parca asa se numea) cu care ma mai dadeam din cind in cind. Tata stiu ca nu prea folosea parfum si de la el am luat doar sacoul, cu numai doua numere mai mare. La banchet am dansat un singur blues, eu fiind cel care a fost invitat. Actul asta caritativ l-am apreciat mult timp, desi atunci, pe loc, mi-ar fi placut ca piesa sa se termine foarte repede pentru ca nu stiam exact ce sa fac cu miinile si cum sa le tin sa n-o deranjez prea tare.
La un momentdat am avut impresia ca B.A., colega de banca din clasa a 5-a sau a 6-a, ma priveste ca si cum ar vrea sa danseze cu mine. Cuprins de emotie, primul simptom a fost acela ca mi s-au infundat urechile de cit de tare imi pompa inima singe in timpane. Privind retrospectiv, trebuie sa fi fost doar un schimb inofensiv de priviri sau poate ca in spatele meu se afla alt baiat si doar ce le intrerupsesem jocul privirilor.
Te rog sa imi trimiti si mie linkul cu pricina la adresa liviu_vacariu@yahoo.com si promit sa revin cu mai multe detalii dupa ce-mi reimprospatez memoria cu dulcile amintiri moldovenesti.
Ha! Deci am avut dreptate cu sacoul. :)) Esti foarte amuzant tu failul tau cu BA, eu cumva cred ca voia sa danseze cu tine…
Iti trimit linkul cit de curind. Musai sa-mi spui cum ti s-a parut.
:)) Io nu prea vreau sa-mi aduc aminte de freza mea de la banchetul dintr-a 12-a. OMFG OMFG Stana Izbasa scria pe mine.
In clasa a VIII-a… credeam ca-s cea mai speciala daca nu ma duc in rochie ci in costum cu pantaloni. da’ au mai fost vreo 4-5 speciale ca mine, asa ca…
Ah, good ol’ times…
Tomata, stii care-a fost primul lucru pe care l-am facut cind am deschis laptopul, da? Image google search stana izbasa. Si n-a fost degeaba. :))) Parca te si vad. :))))
Ah, ce ne faci tu noua! Ca e tare mult de-atunci, fata mosului! M-am imbracat cu rochia mamei, alba si sport (nici azi n-ar fi rea), m-am ras pe picioare pentru prima oara in viata (si ce bataie am luat dupa aia!) si am dansat cum zici tu, ca niste scanduri. Nu stiam daca sa pun mainile pe umerii sau pe soldurile pretendentului :). Si viceversa. Probabil am avut si margele complet nepotrivite. Am mancat fursecuri si am baut ci-co. Parul era deja ondulat in forma de matura, nu cred ca am facut vreo schimbare. Noroc ca nu am poze, iar camere video nu erau, deci nu sunt probe.
In alta ordine de idei, hormonii chiar isi fac de cap in perioada asta, eu am izbucnit in hohote ca sotul meu nu vrea sa imi ia inghetata, desi el m-a intrebat doar: „Crezi ca iti face bine?”. Gandeste-te daca peste o saptamana ai plange la fel, sau peste o luna… Ce conteaza cel mai mult??? Bebelusul tau sau publicitatea? 😉
Cum e aia rochie sport? Adica din material de trening?
Iar motivele din care pling eu n-au legatura cu mincarea sau cu hormonii. De la mincare si hormoni doar fac mini-isterii. Cind pling e pentru ca ceva e trist, foarte trist si iremediabil.
Rochia sport era dreapta, din doc alb, inchisa cu nasturi in fata pana sub talie, cu cordon elastic inclus pe sub ea, fara maneci si fara guler. Ca un fel de rochie de tenis, dar mai lunga. Total nepotrivita pentru eveniment, dar as purta-o si acum, vara. Un model care nu se va demoda niciodata. Noroc ca banchetul nostru a fost la 2 dupa-amiaza, in iunie :)). Acum 27 de ani. 😛
Bine ca la noi nu s-a filmat 🙂 la noi la tara tehnologia asta inca nu ajunsese :). Dar nu inteleg ceva: de ce ti-e jena de graiul moldovenesc? am observat asta la toti moldovenii aciuati prin Bucuresti sau prin alte parti ale tarii, toti fac eforturi sa isi ascunda graiul. Eu sunt ardeleanca, de 4 ani in Bucuresti si vorbesc ardeleneste si nu mi-e rusine absolut deloc.
Alina, ai vazut vreodata cum se poarta un bucurestean cu cineva care vorbeste cu accent moldovenesc? Eu am vazut cum se poarta cu mine. Dupa 3 zile de bucuresti, nu mai aveam pic de accent. E o chestiune de supravietuire. N-are nici o legatura cu rusinea.
Pai nu e nimic de comparat, eu nu am vazut pe nimeni sa se planga de ardeleni, oriunde s-ar duce, nu e vorba numai de Bucuresti, deci nu are de ce sa iti fie rusine. Problema e legata de moldoveni, pe care in general nu ii suporta nimeni, nu ca au o problema cu accentul in sine
Romanca draga, ce spui tu aici nu e foarte elegant. Stim deja ca prejudecatile astea gen „nimeni nu-i suporta pe moldoveni” nu-s deloc cool. Uite, eu sint moldoveanca, lumea stie asta despre mine si totusi ma suporta destul de bine, as zice.
Cred ca totusi te constrazici putin. Primul tau gand, asa cum singura spui, a fost sa nu iti asumi ceea ce esti, odata cu venirea in Bucuresti, adica sa renunti rapid la accentul moldovenesc. De ce? Ca sa te faci placuta, nu? De ce nu ai continuat sa te porti normal si sa vorbesti la fel, ca sa demonstrezi ca esi ok?
Ioana, eu nu cred ca ma contrazic deloc. Mare parte din interactiunile zilnice se intimpla cu oameni care nu ajung sa te cunoasca mai mult de 2 replici. Cumperi o piine, platesti o amenda, intrebi pe cineva la cit se deschide ghiseul etc etc. Timp insuficient sa demonstrezi cuiva personalitatea ta minunata, nu crezi? Intrebarea e retorica, nu e nevoie sa-mi raspunzi.
Iarta-ma, dar nu vreau sa duc polemica asta mai departe. Zi frumoasa sa ai!
:)) draga mea, eu mi-am pastrat accentul si m-am facut foarte placuta. Problema o fi la tine, te-ai gandit la asta? O zi faina 🙂
nu pot sterge comentariul? :)) ca apare ca pt tine, dar era pentru „romanca”.
Dupa niste zilele absolut JALNICE (si nici azi nu a fost mai bine), in seara asta zambesc pe blogu-mi preferat 🙂 La banchetul din a opta… pfuuuuu… eram intr-o rochie luuunga si mulata de catifea grena, cu parul lung si lasat natural, adica bucle bucle 🙂 Si ma intrebam cum sa-i zic in al 12-lea ceas colegului de care imi placea ca am visat la el un an de zile :)) Vorbeam ca acum insa 🙂 Poate ceva mai optimista.
Ah, sa ne povestim mai multe sambata 🙂 maine merg la agentie sa iau bilete 😀
Ah, sa nu cumva sa vii incoa fara poza de la banchetul ala. Asta va fi parola de intrare in mansarda.
Aaaa, pai eu am facut bal la sfarsit de scoala in oraselul meu de provincie? Nu mai stiu. Puteti crede asta? Nu mai tin legatura cu niciun coleg de liceu. Am terminat liceul, adica cei mai frumosi ani ai mei si nu altceva, exact cand s-a intrepatruns libertatea cu „lanturile” comunismului(hmm, ce mai metafora), adica in 1990. Am plecat la altele mai inalte in Bucuresti si s-a rupt total legatura cu viata mea de pana atunci, pe nesimtite caci aveam plamanii umflati de libertate si eram studenti in caminele din Bucuresti. Libertatea asta brusca, de tanar adult, m-a lovit ca Alzeimer si uite ca nu-mi mai amintesc decat ca primii 18 ani au fost cei mai frumosi ani ai mei, ca aveam zeci de prieteni si ne distram pe cinste. Unde-s ei acum, habar nu am! eu sunt foarte bine, doar ca parca mi-ai amintit de un film misto’ pe care l-am vazut demult, tare demult…
Mda, liceul a fost un episod din care ai retinut doar titlul. Si eu am uitat mii de lucruri, dar am poze, filmari, mai tin legatura cu oamenii si asta ajuta. Mi-s inca foarte dragi, cu unii ma vad de sarbatori, multi ma suna de ziua mea…
Foarte haioasa postarea! Am ras cu lacrimi. La mine se intampla la doar cativa ani dupa ’89. Am avut o fusta crem, dreapta, pana la genunchi, care se cam invartea pe mine si aluneca incet spre glezne, ori de cate ori ma miscam mai cu talent. O bluza din matase dintr-o nuanta incerta de maro cu niste buline negre de diferite dimensiuni, cea mai mare fiind cat un ou. De gaina.:)) Astea faceau parte din garderoba stransa de mama de-a lungul timpului, ea lucrand la APACA. Pe principiul „lasa mama, sa fie, ca nu se stie ce vremuri mai prindem”, aveam in sifonier numai haine cu cate doua numere mai mari, sa ajunga si pentru mai tarziu. Nu mai stiu cu ce eram incaltata, dar cred ca erau pantofii mei, dat fiind faptul ca aveam cu doua numere mai mari decat mama si sora mea. :)) Parul era lung, dar chinuit de-un permanent la rece, facut in bucataria proprie:))
Si n-aveai jupa de-aia pe sub fusta, jupa de ne-o dadea mama ca sa nu se „electrizeze” fusta? permanent la rece? d-ala de-ti face parul putin mov? cred c-am trecut si eu printr/un d-ala in clasa a saptea. numa bine pina la balul de fine de gimnaziu am scapat de el, phew!
Nu, ca avea deja fusta una. Cu doua nailoane, nu stiu unde ajungeam. Sau se incingea situatia, de numa’-numa’ :))
Eu am ramas multi ani cu parul ars de la el. Cred ca n-am folosit combinatia perfecta. Pana nu l-am tuns periuta, nu s-a lasat.
:))))) vaidemine fetelor, ce minuni ati povestit aici, aaah tare-as vrea sa vad niste poze cu par de stana izbasa, toaleta de apaca din anii ’80, papuci mari si garantat deloc cool. Vaidecapunostru!
Miine va raspund la fiecare, acus de pe telefon si merge greu de tot!
But still, vaidemine ce vaidecapunostru…
Doamne, cat ma recunosc in descrierea facuta de tine!
Categoric par foarte lung intors cu drotul (ondulator) mamei. Un bretonen (mai degraba puf) firav intors si el cu peria si dat cu fixativ, o rochita galbena cu multe volanase, dansand pe Ace of Base, Metallica, Two Unlimited si „Go for it” (sa mor daca mai stiu cine canta melodia asta pe care baietii executau un pas special de rap, mai tii minte?)!!!! O tempora, o mores! :)))
Care baieti, ca si IO topaiam pe piesa aia de-mi sareau capacele, pfoaaa! Da’ eram subtire ca un ac, probabil de la tot dansul ala…
Imi cumparase mama de la Apaca o rochie neagra inflorata pana la genunchi din saten dublata cu voal. Mai tin minte ca eram tunsa scurt si ca purtam dresuri din alea culoarea piciorului care luceau :)))
Mai mult nu mai tin minte, dar nici la banchetul din a12-a n-a fost mai bine. Catifea neagra cu pantofi rosii si parul pus pe bigudiuri.
Abia de prin anul 2 de facultate am inceput si eu sa ma prind cum sta treaba cu fashionul 😛
Da, pai cine purta voal clar era om cu bani!
Liana, tu te-ai dezmeticit rapid, eu am fost catastrofala pina acum vreo 4 ani… 😀
Daca zici tu c-ai fost catastrofa pana acum 4 ani, m-am mai linistit, inseamna ca am sanse mari de progres 😀 la mine si acum „a fashion day” e fie ca am feeling ce sa pun pe mine si ma pieptan cu scopul de a aranja oarecum parul, nu doar a-l descalci, fie sa asamblez la intamplare ce imi cade in mana si mai iese ceva bun daca am noroc. Altminteri, nu ma preocupa chiar f tare, desi de vreun an asa parca sunt mai constienta asa de cat de varza eram inainte 😀
Nu s-ar zice ca ai avea o zi plansa, caci postarea e super funny.Asadar, eu in clasa a 8-a eram cocosata de teama de-a nu mi se vedea sanii cei frumosi pe care-i detineam si dupa care plang acum de zor ( ce-as mai umbla acum cu pieptu-n vant! ), de la banchet nu am nicio foto, de video nici nu se pune problema, am fost intr-o sala de clasa vreo 30 de nebuni care doar nu au daramt scoala cu nebuneala lor.Eu am fost fericita absolventa de clasa a 8-a care am participat la 2 destrabalari de sfarsit de generala :-D: prima petrecere a avut loc cu fostii mei colegi cu care am fost impreuna 7 ani si un trimestru si al doliea banchet a avut loc cu noii colegi langa care am fost prezenta 2 trimestre dar cu care nu am socializat si coalizat prea tare.Destrabalarea puternica a fost la vechea scoala cu vechea gasca ( din pricina lor m-a si mutat maica-mea la o alta scoala ca ma „distrageau de la invatat” :-)).Am fost imbracata intr-o rochie cu flori si parul il aveam lung dar prins cumva intr-un coc de Apaca. Ce vremuri, ce oameni, ce elevi!
Coc de apaca? Asta nu stiu ce e, ceva ca la o nunta? In sus asa, cu sarmalute si multe clame?
Stiu ca ma cam bag in seama la comentariile altora, dar crap de ras! Coc de Apaca?! Detalii. Cum era, cum statea, cate bigudiuri avea? 😀
hahahaha, yeap , s-a purtat multa vreme „trendul” asta cu sarmale in cap, cu sclipiciuni si diverse accesorii cat mai sclipitoare.Dooh…era la moda chiar si cand m-am maritat eu-acum cativa ani- ,caci primul lucru pe care i l-am precizat coafezei a fost ” fara sarmale in cap, ok?”
O ce amintiri! Parca am avut un deja-vu. Pentru banchetul de sfarsit de generala am avut dezlegare la primii pantofi cu toc. Ii tin minte si acum erau negrii,din lac cu toc de 3-4 cm,cu un fel de nasture colorat in varf si putin mici,de…era ultima pereche si n-am recunoscut ca-mi sunt mici de teama sa nu mai primesc altii. In rest ma incadrez si eu in tendintele anilor ’90(mai exact ’91): fusta pantalon lunga si sacou cu maneca scurta evident rosii,par pana la urechi,charliontat si cu bretonul de rigoare. Eram convinsa ca arat „beton” si ca o sa frang macar cateva inimi:)) De frant am frant…dar nu inima care trebuia:(( Imi pare rau ca n-am poze si imi pare rau ca acum la 30+ nu mai sunt asa de incantata de pantofii cu toc. A sa nu uit sa precizez locatia: sala de sport a unui oras din Ardeal (io mi-s mandra ca-s ardeleanca)
Doamne, stau singura in camera si rad in hohote ca proasta… multumesc Printesa, si tuturor care ati comentat. 😀
Dar imi pare rau, you guys don’t stand a chance la capitolul ridicol: la sfarsitul clasei a opta aveam „freza Bundesliga” (cam asa: http://img.bulvarsport.hu:8080/news/big/bundes4.jpg)… si sunt fata… Try and beat that, suckers! 😀
@Arais: vai,stiu moda asta, eram innebunita sa ma tund asa dar taica-miu mi-a zis ca ma rade chilug daca-i apar ca un fazan la usa.hahahaha, hai ca au fost ani faini, parca orice freza de atunci arata cu mult mai ok decat cea emo de azi sau …poate-s eu retrograda?
Sunt impresionata de cantitatea si acuratetea amintirilor de pe-aci. Eu mi-amintesc destul de putine: ploua si eu eram in niste sandale din care-mi alunecau picioarele. Eram imbracata cu niste denimi gri, cu talie destul de inalta si o bluza rosie cu decolteu rotund – mi-o adusese vara-mea din Olanda, deci eram kewl. Eram tunsa cumva bob si creca-mi statea bine, judecand dupa inghesuiala colegilor de a sta langa mine la Spring Time-ul de la Victoriei unde am iesit dupa ce am sleit podelele dansand Coco Jumbo si aia cu Captain ceva, nu mai stiu ce. Bluz n-a fost, ca diriga ne pedepsise. Era o zi ploioasa de iunie si, cum spuneam, n-a fost suficient sa ne trimita acasa: ne-am dus sa ne hahaim si-n Cismigiu si sa ne inghete picioarele si sa stimulam productia de cosuri cu ceva fast food.
La Bucuresti, pe Strada G-ral Berthelot nu-stiu-ce-numar, in curtea Catedralei Catolice Sf Iosif.
Si, scuze: mie-mi plac moldovenii, imi sunt dragi, pentru ca, din cate i-am cunoscut eu, sunt niste oameni tare de treaba :-). Si fac o sampanie mareata la Panciu :-)))
Trimite-mi si mie un link la video. Ar fi amintiri placute.
>:D<