Stăteam printre niște rafturi cu scutece și șervețele de fund de bebeluș și mă uitam cu ochii împăienjeniți la etichete și prețuri. Se adunaseră multe, n-avusesem timp să mă las să le accept, să încep să caut soluții, vești proaste veneau din toate părțile și pur și simplu am început să plîng. M-am recules rapid, mi-am șters lacrimile cu mîneca, am pornit în căutarea pastilelor de detergent pentru mașina de spălat vase. Tocmai cînd îmi trăgeam nasul de final, în fața mea se oprește o femeie brunetă și frumoasă care-mi spune:
– Salut, Ioana, te pot ajuta cu ceva?
O priveam cam cum privește curca printre lemne. Nu pricepeam de unde știe cine sînt eu și mai ales de unde știe că am nevoie de ajutor.
– Sînt Oana, mi-a zis.
Și m-a luat în brațe. Am început să plîng de-adevăratelea, în timp ce-mi ceream scuze și-i explicam că am o zi proastă. Suspinam și-i umezeam hainele cu apă cu sare, ea mă ținea acolo strîns în siguranță şi se oferea în şoaptă să-mi caute pastilele pentru mașina de spălat vase. De parcă de ele depindeau viețile noastre…
Ne-am desprins după un minut, i-am mulțumit, apoi am pornit fiecare către alt raion. Am cumpărat grămada de lucruri și am pornit cu ele spre lift. Nu mi se vedea decît vîrful capului de după maldărul de cutii, așa că am decis că e un moment bun să plîng în cinstea momentului frumos pe care tocmai îl trăisem. Am plîns cît așteptam liftul și m-am urcat în el plîngînd. Am dus lucrurile la mașină, am mai plîns puțin lîngă portbagaj şi prin parcare. Telefonul îmi suna, eu nu voiam decît să stau așa, acolo, să consum plînsul ăla și gata.
M-am urcat din nou în lift, fără bagaje. Încă mai plîngeam. La etajul următor s-a urcat în lift cu mine un tînăr foarte înalt, la costum și cravată. Mă uitam prin el și plîngeam fără zgomot. Și atunci s-a mai întîmplat ceva extraordinar. Tînărul m-a privit fix și mi-a spus:
– Pot să te îmbrățișez?
Și s-a aplecat preț de vreo 30 de cm să-mi ofere umărul lui. M-a îmbrățișat distant, dar foarte hotărît, în timp ce eu stăteam ca o statuie. Mi se mișcau numai lacrimile. Apoi l-am îmbrățișat și eu, în timp ce mă gîndeam că din afară arătam probabil foarte caraghios: doi străini îmbrățișați într-un lift cu pereți de sticlă, unul înalt cît o girafă, altul scund cît o broască, unul plîngînd, altul zîmbind.
Cînd s-au deschis ușile liftului, nu mai plîngeam.
Sursa foto preview: îmbrățișare, via Shutterstock.com
Uite, ia si bratele mele! Chiar dacă sunt virtuale, poate ajută!
Mă bucur că ai dat de oameni cu suflet bun când sufletul tău era trist…
Azi și eu am pățit ceva similar. Eram pe biciletă, ascultam muzică super bună și pedalam repede. Și mi-am amintit de mama cu care ascultam muzică asemănătoare și de cum nu voi mai putea niciodată face asta împreună cu ea. Și mi-au dat lacrimile din senin, apoi am început să plâng din ce în ce mai tare dar am continuat să pedalez repede. Aveam ochelari de soare stylish și mă simțeam bine ascunsă și protejată de ramele lor. Lacrimile îmi șiroiau pe obraji și de la viteză se evaporau ajutate de vânt. Mi-a făcut bine descărcarea asta venită așa din senin. Good for you și mă bucur că ai găsit oameni omenoși și darnici și înțelegători.
E bine ca nu au început și persoanele ce te-au îmbrățișat să plângă, că se declanșa o reacție in lanț, cu plânsete, lacrimi, rimel intins pe obraz, suspine și alte îmbrățișări, de se bloca complet hypermarket-ul și apoi tot Bucureștiul!
Ieri mi- am fracturat piciorul. Am alergat sa II aduc ceva fetitei de 2 ani is mi- am lovit piciorul din greseala intr- o Mobila. Am mers la urgenta de abia dimineata dupa ce am vegheat o copila nelinistita din cauza burticii. Am pregatit fetita de 5 ani sa mearga la scoala, am facut pachetul. Am schimbat hainele celei mici is am rugat o vecina sa aiba grija. Am mers la urgenta cu sOtul, mi s- a confirmat ca e fractura, m- au certat ca nu am luat painkillers. Am venit acasa in lacrimi ca mi- as dori ca parintii mei sa fie alaturi de mine si am bagat rufe la spalat.nu esti singura.
Celor sau celui care mi- au trimis ganduri negative cu dislike le urez cu tot sufletul sa trebuiasca sa aiba grija de doi copii f mici cu o fractura, fara familie sau vecini. Cu tot sufletul le urez sa treaca prin ce trec eu acum, pariez ca le face mamica Și taticu tot şi le Mai plimba is copilul. Dumnezeu vede pe fiecare!! Sa va fie rusine cand va uitati in oglinda. Pariez ca sunteti niste rasfatate și mamica va are grija de copil.
Irina, la acest al doilea mesaj ti-am dat eu dislike, pentru ca indiferent cat de batuti in cap si uraciosi ar fi unii nu mi se pare ok sa le doresti raul. Lasa-i pe altii sa aiba grija de ei, tu fii zen in continuare.
Pentru mesajul initial ti-am dat like, pentru ca mi se pare ca trebuie sa fii foarte tare si sa ai grija singur, fara ajutorul familiei extinse, si doar de un copil. Sa ai doi, si o problema medicala deja e mult mai mult, asadar, pentru asta, ai tot respectul si aprecierea mea!
Multumesc frumos! Adina. O sa incerc sa ma refac cat Mai repede și sa nu lipsesc prea mult nici de la birou. Ma Mira cat de lipsite de empatie sunt unele mame de aici. Incredibil
Reactia ta arata ca esti o fiinta slaba, dependenta de cei din jur (si poate si de-aceea esti acum in situatia in care esti pentru ca ti-ai facut alegerile in functie de…slabiciuni, sa nu le zic traume). Cum se poate sa ai pretentii de la niste necunoscuti si sa te doara sufletul din cauza reactiilor lor negative? La un alt articol, eu am avut un mesaj atat de plin de dislike-uri incat nu se mai putea vizualiza. M-a pufnit rasul. Atat!
Pentru binele tau, cauta sa te echilibrezi emotional si sa te apreciezi mai mult pentru ceea ce reprezinti tu ca fiinta, ca sigur valorezi. Cum? Sunt atatea metode, atatea carti, atatea terapii…
In orice caz, faptul ca simti nevoia de validari la orice pas si actiune facuta iti rapeste bucuria de a exista, dar si bucuria de a fi unic.
Fii tu insati si simte original. Traieste original!
Draga Windi, ceea ce spui tu e de un penibil absolut ca in bancurile seci. Sa nu te superi dar nu caut sa plang pe umarul nimanui, postarea autoarei era despre solidaritate. Doi psihiatri merg pe scari Și unul Cade is isi rupe piciorul ( cum il am eu acum). Celelalt in intreaba : vrei sa vorbim despre asta????Tu nu stii cine sunt, cat de puternica sau slaba sunt sau care e viata mea. Existenta mea nu e validata de aprecieri virtuale, nu ma raportez la asta dar am ramas mirata de solidaritatea unor necunoscuti fata de o problema. Eu una, personal, cred ca sunt al dracului de puternica ca imi refac o cariera afara in alta Tara si sa cresc doi copii mici. iar draga Windi, ai dreptate, m-a pufnit Rasul.
Poate ca eu sunt slaba dar persoanele care au dat dislike au sigur o problema grava!!!si Mai grava
Irina, te imbratisez, imi imaginez cit de greu iti e si de frustrant ca nu toti inteleg cit de greu iti e. Eu te imbratisez si-ti doresc putere, stii bine ca va trece si asta…
Draga Printesa Urbana, multumesc pentru cuvintele tale ai solidaritatea de mama. Nu, nu Inseamna ca Suntem fiinte slabe cand cerem un pic de simpatie ci Inseamna ca Suntem puternice is vom merge Mai departe cu aceeasi determinare. Multumesc pentru Gandul bun! Ma bucur ca intr- un moment dificil al tau ai gasit oameni pozitivi care sa te aline, sper ca ce ai patit nu e prea grav.
Nu dau doi bani pe osul rupt cat ma doare ca parintii sunt departe in Romania . Cu doua fetite mici imi dau seama ce lux este sa nu fiu bine.
Dar de ce erai atât de trist Printesule drag? Încă o îmbrățișare din Brașov 🙂
Eu veneam intr-o seara, in jur de sapte, de la corporatie, de data asta singura („prietenul” plecase mai devreme ca sa achite intretinerea ca deh, programul este doar pana pe la 18:30), aveam 2 sacose de mega pline plus un rucsacel in spate in care indesasem ceva legume si niste iaurt. Ma gandeam cu groaza ce va fi maine, cat de obosita voi fi, cum voi face fata mailurilor, sefilor, pauzelor scurte, cum naiba sa ma dau peste cap sa imi creasca salariul, ce sa pot sa mai invat (se pare ca un master si noua ani de experienta au fost degeaba), cum sa fac sa ajung si eu anul acesta la dentist, cum sa ne luam si noi casa, daca voi fi in stare fizic sa fac un copil macar, cum sa am timp sa il alint pe „el” macar trei minute pe zi, cum sa fac sa o mai sun si eu macar o data pe saptamana pe mama, cum sa ajung sa ma cunosc atat de bine si sa fiu in stare sa imi cresc viitorul copil, cand sa imi vizitez bunicii si sa le amintesc cat de mult ii iubesc, cum sa ajung sa traiesc macar doua ore in natura, fara griji… si cu toate aceste ganduri, am ajuns in fata blocului coplesita, iar acolo s-a intamplat minunea mea: vecina de la acelasi etaj care este un etalon de „familie” pentru mine, se intorcea din parc cu copiii (un baietel si o fetita). Si mi-a deschis usa si a asteptat sa intru. Iar mie mi-au dat lacrimile. Sa fi fost recunostinta sau altceva, nu stiu. Dar acel „multumesc” pe care i l-am balbait, a fost cred cel mai real din ultimul timp. Deci multumesc.
Iar tie, Printesa, iti trimit un gand bun de la distanta. Sa fie totul bine si sa se lase cu zambete pumoase 🙂
Sunt in birou acum la lucru si mi-au dat lacrimile cand am citit comentariul tau. Aceleasi ganduri le am si eu si m-am regasit mult in ce ai spus… sper sa gasim o cale sa le facem pe toate 🙂
Ai scris parca despre mine
… Ma regăsesc in toate ‘cum’-urile.
Adevărul este că sunt vremuri foarte solicitante, in care trebuie să fii 5 in 1 dacă vrei și un job ok și familie. Și nu e nicio rușine să admitem câteodată că nu mai putem. Dimpotrivă, e mai sănătos psihic decât să pretindem că le ducem pe toate perfect și să clacam brusc. O femeie fără copii dar care realizează că e greu oricum, dar mai ales și cu copii 🙂
O imbratisare si de la mine! Cateodata asa ne ,,loveste” pe toti, exact cand ne asteptam mai putin. Ma uimeste ca inca mai sunt oameni care sunt empatici si ajuta un strain chiar si numai cu o vorba. Conteaza mult un ,,pot sa te ajut?” sau ,,esti bine?”. Sper ca acum esti mai bine!
P.s. Mie mi s-a intamplat o astfel de faza in metrou, in urma cu vreo 6 ani. Aveam un mini-atac de panica, palpitatii puternice si metroul stationa intre statii, cu jumatate de lumini stinse. Am inceput sa plang ca nu stiam ce e cu mine si am rugat-o pe o femeie sa coboare cu mine la urmatoarea statie, imi era mult prea frica de cum ma simteam. Din nefericire, nu am avut noroc. Era metroul plin si nu m-a bagat nimeni in seama, se uitau la mine de parca eram drogata sau de parca as fi avut o boala contagioasa.
Aşa da!
Ce frumos, mi-au dat lacrimile si mie!
Mi s-a intamplat de cateva ori sa vad straini plangand, dar n-am avut niciodata curajul sa fac ceea ce imi doream: sa-i imbratisez strans, si sa le spun ca orice ar fi, o sa treaca. In viitor ma voi gandi la ce ai povestit, si voi face pasul…
Acum plîng și eu! 🙂
Meriți, prințesă dragă, cumva trebuie să se echilibreze micile (și marile) mizerii care ți se mai întîmplă complet gratuit și nemeritat. E o vorba: everything is going to be allright in the end. If it’s not allright, it’s not the end. Ai o îmbrățișare și multă energie pozitivă și de la mine!
In studentie am trecut la un moment dat printr-o perioada neagra rau de tot. Pur si simplu nu se lega nimic – nici pe plan academic, nici pe plan personal – si eram extrem de abatuta si de pesimista. Intr-una din zile, stateam la o coada pe undeva prin Regie, probabil sa trag la xerox vreun curs ratat din cauza inceputului de depresie. In fata mea era o tipa pe care nici n-o observasem – asa cum nu observasem pe nimeni in mod particular.
Dupa vreo cinci minute s-a intors pur si simplu la mine si mi-a zis: „Nu stiu prin ce treci acum, dar tine minte ca lucrurile se vor schimba. In bine. Esti puternica si nu te doboara pe tine niste fleacuri”. S-a intors si m-a lasat cu gura cascata si cu certitudinea ca toate greutatile prin care treceam existau mai degraba la nivel mental si n-aveau de-a face cu realitatea.
Inca ma gandesc la ea ca la un inger care mi-a pus in brate o mare de incredere si m-a facut extrem de puternica. Dupa acel episod, incet-incet am inceput sa devin eu. Si asta s-a intamplat mai devreme decat mi-am imaginat ca avea sa se intample.
Recomand sa cititi „Lacrimi si crize de furie” de Aletha Solter. Acum privesc plansul cu alti ochi. Din pacate acum sunt asa stresata si obosita ca nici sa mai plang nu pot. In schimb eliberez streseul prin sport. Daca nu fac sport sunt f nervoasa. As vrea sa pot sa mai plang…
Words don’t come easy, but a hug is always easy to give >:D<
Niciodata nu am plans in public…de rusine. Imi era rusine sa primesc compasiune. Stiu, e stupid dar asa simt eu. Cred ca am pierdut niste imbratisari valoroase din cauza asta 🙂
Te imbratisez si eu Ioana!
Scria mai sus cineva de „Lacrimi si crize de furie” de Aletha Solter. Merită să o citești. Probabil din cum am fost educați asociem plânsul cu rușinea. Nu cred că ești singura care simte așa.
<3 ff frumos ai scris! Imi pare rau ca nu am putut face mai mult.. ma simt tare bine sa ma regasesc in scrierile tale:)
O îmbrățișare și pentru tine,Oana și pentru tipul din lift.Ar fi lumea mai bună cu mai multe persoane ca voi.
Ioana,să treacă repede și cu bine tot ce te-a necăjit.
Oana, iti multumesc si eu, pentru ce ai facut… a bit of faith in humanity restored. Sper sa-ti urmez exemplul intr-o zi, daca vad un om trist.
O imbratisare de la mine, asa, ca sa mai ai de dat, cand are nevoie cineva… 🙂
Plansul e eliberator, ne linisteste si dupa o portie de plans parca altfel vedem lucrurile. Parca in filmul „Pe aripile vantului ‘” la final, eroina principala dupa o portie zdravana de plans conchide ” Si maine e o noua zi”. Asa si la tine grijile si problmeme stiute de tine si de familia ta te-au napadit si punctul culminat a fost sa fie tocmai la scutece si servetele de fund. Nu e nimic intamplator in Universul asta . Totul va trece, hopurile vor fi trecute cu bine. Ieri ai vazut ca cineva necunoscut a fost langa tine cu o imbratisare , cu o vorba buna . Este nemaipomenit ce ti s-a intamplat. Sa-ti aduci mereu aminte de aceste clipe minunate (cand vei mai avea de depasit momente neplacute), cand de nicaieri ti s-a intins o mana, un umar pe care sa plangi , o imbratisare. Numai si numai de bine sa ai parte tu si familia ta pumoasa.
Ai scris bine lucruri extraordinare! Eu inca sunt uimita ca ti s-a intamplat asa ceva si ma bucur ca mai exista momente in care niste oameni straini se dovedesc a fi nu numai amabili, ci chiar empatici.
Hai, mai Ioana, ca ai atatea maini care vor sa te imbratiseze si sa iti spuna ca totul va fi bine! Cand vrei tu, putem face o intalnire, fara sa vorbim, doar sa imbratisam, the more, the merrier. Va fi bine!
Empatizez și eu cu subiectul postului, mai exact cu nevoia de a plânge uneori pentru că simți că s-a umplut paharul. Îți întind (măcar virtual) și brațele mele, n-or fi ele chiar așa lungi ca ale domnului din lift (deh, ființă scundă, brațe pe masură), dar pot oferi îmbrățișări calde și încurajatoare. 😀
Pe mine m-a lovit un moment din ăsta chiar săptămâna trecută, când am descoperit că puiul nostru de cățel (2 luni jumate, proaspăt adoptat după ce a apărut de-nu-știu-unde la noi în curte) se strecurase în curtea vecinului, iar rottweilerul lui îl tot rostogolea de colo-colo cu labele. Nu-i făcea rău, era în joacă, dar m-am speriat cumplit că ăsta micu’ scheuna că nu-i plăcea să fie rostogolit, eu nu-l cunosc pe cel mare suficient de bine și nu știu cum ar reacționa în diverse situații, așa că până l-am scos de-acolo și l-am verificat să fie întreg, a trecut o eternitate.
Apoi mi-am dat seama că dacă s-a întâmplat asta o dată, se mai poate întâmpla oricând, iar eu n-o să fiu întotdeauna acasă sau chiar dacă sunt, poate n-o să știu când s-o mai repeta și dacă (Doamne ferește!) se întamplă ceva rău, pe conștiința mea o să fie….și tot așa. Am plâns o oră întreagă, cu suspine și durere, de parcă deja s-ar fi întâmplat acel ceva rău. Undeva în subconștient, știam că probabil exagerez, dar acumulasem așa multă tensiune în suflet în ultima vreme, că acest episod și spaima aferentă au fost ultimele picături. M-am simțit complet neputincioasă și mi-a fost așa cumplit de teamă de acest ‘s-ar putea’ încât deja îl vedeam realizat…
Ulterior m-am liniștit și în privința rottweilerului, acum nu mă mai sperii că ar putea să-i facă rău. Iar puiul crește și învață să nu mai fugă prin vecini. 🙂
>:D<
Mno, tre’ sa mi zici in ce lift erai…yo n am vazut niciun tip tanar sa imbratiseze pe nimeni… si am plans de n ori si eu, prin diverse locuri.. 🙁
so, share the love, poaaaate il gasesc si eu 🙂
Acum plang si eu 🙂 uneori, fiecare avem nevoie de o imbratisare, poate doua…
Off, consuma tot, nu lasa sa se adune!
Cat despre imbratisari, cred ca asta mi-a placut cel mai tare la viata mea din Bruxelles: noii mei prieteni, fie ei masculi sau femele, ma imbratisau cand era nevoie. Inca o mai fac. 🙂 In Romania, intr-un orasel mic ca si Vasluiul, daca m-as fi imbratisat cu vreun prieten pe strada a doua zi stia tot orasul ca-mi insel barbatul…
Cateodata adunam in noi o vreme, iar apoi cu doar o picatura paharul varsa. Ma bucur ca ai gasit oameni care sa te inteleaga , e important ca uneori cineva sa iti inteleaga suferinta.
Eu am ajuns in stadiul in care adun mult, mult pana sa mai pot plange, asta fiindca sunt antrenata bine la capitolul plans, asta este, mergem inainte.
Iti doresc zile senine.
pfff, ziua mea incepe cu best jobs-ul deschis, scrollez zilnic printre joburi pentru care nu am abilitatile necesare si printre cele pentru care sunt supra calificata. Ma panichez la gandul ca din octombrie imi voi plati singura chiria, deci practic voi lucra doar ca sa traiesc. M-am amagit la gandul ca voi fi acceptata la un job in State. Cand am citit mail-ul in care eram anuntata ca nu am trecut in etapa urmatoare am plans. 3 minute. In fiecare zi incerc sa imi ocup mintea 10 ore, sa ma gandesc ca voi gasi ceva de lucru unde in sfarsit ma voi simti apreciata si voi face ce imi place. Spre sfarsitul zilei imi vin gandurile negre in cap, incep sa imi spun ca nu sunt buna de nimic si ca va trebui sa imi iau un job oarecare, unde voi acumula din nou frustrari si voi continua asa toata viata. Toate astea pana imi vine iubitul acasa si imi mai ridica moralul. Maine e noua zi, o noua zi in care iau la puricat site-urile de recrutare, in care plang macar 10 min, dar stiu ca „stalpul” meu vine acasa la ora 20 si ma linisteste 🙂
Si eu sunt in aceeasi faza. Doua facultati, rezultate profesionale si academice foarte bune, 14 ani de munca si ma tem ca sunt „out of market”. Prea putin pregatita pentru joburile pe care mi le doresc, prea pregatita pentru cele care sunt disponibile. Am inceput sa ma gandesc cu incredere ca a fi respins undeva inseamna ca te indrepti catre locul unde esti intr-adevar potrivit. Ai incredere ca vei gasi acel loc. 🙂
Irina, oamenii care au dat dislike au facut-o ca nu le-a plăcut ce ți s-a intamplat. Nu au facut-o pt ca ei se cred mai șmecheri ca au cu cine lasă copii și ca se bucura ca tu treci prin asemenea situație. Eu nu as putea da like, de ex, la un mesaj în care cineva povestește o întâmplare trista. Așadar, mai e și varianta asta.
o sa-ti scriu mai mult. Pentru prima oara.
te citesc de ceva vreme, nu prea comentez, dar ai unele articole ingrijoratoare ascunse sub o forma sensibila sau emotionanta. asta e unul din ele, dupa parerea mea. nu mi se pare ok sa te apuce un breakdown asa, e un semnal de alarma. ai grija de tine!
Hei, iti multumesc pt grija. Se intimpla multe lucruri (despre care nu pot sau nu vreau sa scriu aici), e normal sa am momente in care pur si simplu eliberez din tensiune. Nu cred ca e cazul sa se ingrijoreze cineva. E doar un plins. 🙂
Pe bune? E reala povestea?
Nu stiu daca m-a imbratisat cineva pe strada vreodata, nu mai zic de doua persoane in aceeasi zi.
Dar daca e zi de imbratisari trimit si eu una virtuala >:D <
Si eu plang pentru detensionare. Pana acum credeam ca este ceva rau daca plangi. Este un punct de slabiciune. Incet, incet mi-am dat seama ca nu e asa si ca de fapt e un lucru bun cand te poti elibera prin plans. Si eu am trecut prin momente grele iar dupa un plans bun eram buna sa o iau de la capat. Parca prindeam mai multe forta si curaj sa ma bat cu viata si nedreptatile ei. Curaj, maine va fi mai bine!
Imi place acest articol. Ce am inteles eu din el? Ca si fetele minunate plang cateodata. De ce? Pai sa se descarce si sa-si fac loc de energie noua,buna, cu care sa mute muntii din loc.
Dar oare ce face Universul cand vede pumoase care plang din suflet asa? Devine inventiv si trimite imbratisari peste imbratisari. 🙂 🙂