Am facut-o. M-am urcat in masina si m-am dus. Am pasit pe nisipul rece si umed si am bagat degetele in apa sarata. Asta mi-am pus eu in piept de 1 martie: o intalnire cu marea mea. I-am facut poze, i-am cules melci si i-am spus ca mi-a fost dor de ea.
Pret de cateva ore, m-am simtit acasa.
Am lasat soarele sa apuna in spatele meu, in timp ce eu priveam in martisorul meu, pana departe. Am lasat vantul rece sa imi strecoare nisip in par, in urechi si in obiectivul camerei, pentru ca mi-a fost tare dor de el, de nisip.
Am fost fericita. Fara ca asta sa se datoreze cuiva. E un sentiment pe care-l caut de multa vreme. L-am gasit ieri pe plaja. Si nu l-am pierdut inca.
Am adus cu mine 32 de melci perfecti si o piatra insemnata. Abia acum noua mea casa e acasa.
MartisorMare
Felicitari!
Acum inteleg de ce spuneai ca blogul tau vorbeste din cand in cand si despre fotografie! Al meu, doar despre turism, pana una alta 🙂
O primavara frumoasa!
Minunat. Bravo! Incerc sa imi imaginez doar sentimentul tau, pentru ca si eu iubesc cu adevarat marea. Fericirea gasita in tine a fost, cred, cel mai frumos martisor. E asa de rara. Si trebuie ingrijita si hranita permanent. Din noi insine.
Cred ca de fapt asta e FERICIREA. A ta. Din tine. Pentru tine. Ce bine e, doamne!
Nu mi-am dorit niciodata o masina…pana acum.
Numai gandul ca m-as putea urca in ea, de una singura, si sa fug de tot pentru o zi, sa fiu eu si cu marea, a trezit in mine niste sentimente ce mi-e greu sa le exprim. Te invidiez atat de mult in momentul asta pentru clipele pe care le-ai trait aici…