Macaroane cu branza!

Doamne, cat sunt de bune! Firma de catering ne-a facut o surpriza si ne-a oferit la desert budinca de macaroane cu branza dulce si stafide! Le-am devoart in mai putin de 2 minute, desi imi propusesem sa le savurez pe indelete. Aroma de vanilie, pastele moi si un pic caldute, branza cremoasa, stafidele ingrasate de caldura, crusta maronie care se formeaza pe marginea cratitei… Doamne, cat sunt de bune! Nu mai mancasem macaroane cu branza de multi ani. Si uitasem cat de mult imi placeau cand eram mica. Acum 20 de ani, budinca la cuptor era desert festiv!
Cel mai adesea, dulcele pe care-l primeam dupa pranz era o felie de paine inmuiata in putin ulei si presarata cu zahar. Uneori cand aveam noroc, gasea mama la alimentara o napolitana Margareta, crocanta si invelita in ciocolata. O taia in 6 si primeam cate o bucatica pe zi, de luni pana sambata, daca eram cuminte la scoala. Alteori mai facea spuma de ciocolata (miere cu lapte si cacao), dar numai la ocazii speciale. Dar spuma si napolitana nu miroseau niciodata ca budinca de macaroane la cuptor. Se strecura aroma de branza si vanilie in toate colturile casei, printre haine, in colivia canarului, in parul si in narile mele pofticioase. Nici la joaca nu voiam sa mai ies. Pazeam cuptorul pana scotea mama vasul de yena aburind. Apoi urma chinul: trebuia sa astept sa se raceasca. Si ma invarteam in jurul pervazului ca o pisica in jurul oalei cu smantana, tot pipaind cu degetul crusta bronzata sa simt daca nu cumva s-a racit in cele 10 secunde de la ultima incercare.
Apoi primeam o farfurie plina de macaroane caldute si moi, branza aurie, stafide umflate si crusta crocanta. Devoram totul ca un soricel flamand, doar ca sa primesc dreptul de a-mi trage intregul vas de yena in dreptu-mi si a culege toata crusta pe indelete.
Mama, cand ma inviti la o budinca de macaroane? Ma urc in masina si in 6 ore sunt la tine-n bucatarie. Numai bine pana se raceste iti povestesc ce-am mai facut intre timp…