Surprinzător, cel mai bine ne e cînd sîntem doar noi trei, eu cu ei. Cînd apare oricine altcineva (tati, nana, vreo prietenă sau o doamnă potențială bonă), amîndoi devin și mai disperați după mine, sînt mai nervoși, mai încordați, mai speriați că persoana în plus o să-i ia de lîngă mine.
E mult mai complicat logistic să stau cu amîndoi, pentru că încă au programe diferite, dar e mult mai ușor emoțional. Și așa de frumos! Timpul trece lin și repede, copiii interacționează mult, fără plînsete și îmbrînceli (OK, nu fără, doar cu mai puține), fără nervi și competiție. Seara mă întind în pat zîmbind, deși-mi zvîcnesc tîmplele și tălpile de oboseală. Ohooo, cîte momente fericite am avut și azi! Cît de liniștiți și fericiți am fost! Ce bine e cu copiii mei, toată ziua!
Sînt atît de diferiți, aproape la fel de diferiți cum sîntem eu și tatăl lor. El mare și introvertit, eu mică și extrovertită. Eu cu prea multă lume în jur, el cu prea puțină. Eu ca o furtună, el ca un ochi de apă într-un vîrf de munte. Eu vorbesc și dau din mîini, el tace și privește pe geam. Eu pierd și găsesc, el nu pierde niciodată.
Sofia e nervoasă, încordată ca un arc, nu iartă și nu uită, e gata să renunțe la orice la primul semn că nu-i iese, e mereu în viteză, dărîmă lucruri după care nu întoarce niciodată capul. Ivan e calm, molcom, zîmbește mereu, iartă repede și uită imediat, analizează atent fiecare lucru.
Sofia se zbate cînd o iei în brațe, îți spune că te iubește, dar apoi zice că ai fundul mare sau o bubă urîtă pe nas. Ivan abia așteaptă să-și pună capul pe mine, să respire în oasele mele, să-l pup.
Cînd sîntem doar noi trei, pun muzică și dansăm. Ivan dă din cap ca un DJ, cu picioarele bine înfipte în parchet și cu palmele lipite de burtă. Sofia își aruncă mîinile în aer și sare ca o iadă. Îi iau în brațe pe rînd și mă învîrt cu ei, în timp ce celălalt aplaudă și-și așteaptă rîndul. Facem clătite și dezastru în bucătărie. Ieșim la plimbare pe strada noastră, eu cu cîte un pui de fiecare mînă, ei cu cîte-o jucărie în brațe.
Uneori se așează amîndoi pe aceeași jumătate de scaun sau intră înghesuiți amîndoi în cort și se uită la mine cu ochii ăia perfecți, ca doi puișori de vrabie în așteptarea mamei. Îi cuprind pe amîndoi cu privirea și nu-mi vine-a crede ce minuni am făcut!
Aș vrea să mă țină trupul să stau cît mai mult singură cu ei, chiar dacă seara casa arată de parcă ar fi explodat cinci bombe, chiar dacă n-am nimic de mîncare pentru soț, chiar dacă nici eu n-am apucat să mănînc mare lucru și port aceleași haine cu care m-am dat jos din pat. Uneori îmi vine să-i iau, să îi urc în mașină și să pornim în excursii, să le arăt muntele, cascade, marea, păduri, Valea Izei, Cheile Bicazului. Dar apoi îmi aduc aminte că trebuie să le dau și de mîncare, să spăl biberoane, să spăl haine, să mănînc și eu, că el încă se trezește de zeci de ori noaptea, că ea are nevoie de șapte animale de pluș să adoarmă și de lumină cînd se trezește de trei ori noaptea să facă pipi.
Știu, n-a zis nimeni că o să fie simplu. Dar parcă nici că o să fie așa frumos nu mi-a zis nimeni.
Viata cu un copil e frumoasa, cu doi copii e superba! Cand ii vad pe ai mei unul langa altul imi sta inima sa explodeze de fericire, implinire si dragoste. Cel mic se insenineazaa fata de cum il vede pe cel mare, ii zambeste si-i vorbeste pe limba lui de bebelus. Cel mare mi-a zis zilele trecute: e al meu Vladut. Cum asa? l-am intrebat. Pentru ca pt mine l-ai nascut. Am ramas perplecsi, nimeni nu a spus asta vreodata, nu stiu de unde i-a venit in cap. Ma bucur ca se iubesc, sper sa ii tina pana vor fi batrani, cel putin. Superb articol, l-am trait cu intreaga fiinta. Sa va traiasca comorile nepretuite!
Cat de frumos ai scris! Mi-au dat lacrimile. In cateva zile va veni pe lume junioara si abia astept sa traiesc momente frumoase alaturi de ea, sa ne bucuram impreuna de tot ce are viata mai frumos de oferit. Zile minunate in 3, draga printesa! Viata e pumoasa!
Superb!!! Mi-au dat lacrimile!!
Descrii atat de frumos experientele de mama incat cred ca ii vei „converti” chiar si pe cei mai aprigi „eu nu vreau copii!” 🙂
Ah, asa as vrea sa vad si eu frumosul din fiecare zi, insa sunt dati cand simt ca nu mai pot si resimt tot greul. As vrea sa fug sa ma relaxez macar o ora, imi dau seama ca n-am cum, ma gandesc ca viata mea as I knew it e pa. Si ma cramponez de lucruri gen tot eu trebuie sa duc si gunoiul, nu putea sa puna macar vasele in masina de spalat si le-a lasat ca la restaurant, copilul nu sta sa ii pun pampersul si imi ia 10 minute sa alerg dupa el pana reusesc. Am observat ca pot trece mai usor peste astea daca si Codrut e linistit. Insa, cand e plangacios toata ziua simt ca vreau sa ma arunc de la etaj. Greu, nene. O sa incerc sa vad mai des frumosul din greul asta 🙂
Ce frumos! Incredibil de frumos!
Pe mine ma tot mira multele mamici care se intreaba: „de ce nu ne-a zis nimeni ca e asa de greu?”
Pe bune? Mie mi se pare ca articolele pe tema asta apar ca ciupercile dupa ploaie in ultima vreme.
Si ca despre bucuria de a fi parinte nu prea se mai pomeneste.
E greu pe alocuri, asa e, dar daca punem asta inaintea sentimentelor de nedescris si a clipelor minunate care fug oricum destul de repede si nu se vor mai intoarce niciodata, nu facem decat sa ne ingreunam fara motiv situatia si sa regretam si mai mult peste ani ca nu am profitat de clipele magice pe care numai langa un suflet curat de copil le poti trai.
Ce bine ca mie nu mi-a trecut euforia care m-a cuprins inca de cand am simtit primul piciorus hotarat batand in burtica!
Ce bine ca se scriu si astfel de articole! 🙂
Foarte frumos ai scris! Plin de emoție. Te admir pentru puterea de a vedea frumosul din orice situație, chiar si din cele stresante. Cred ca optimism se cheamă, nu? 🙂
Iti multumesc pentru acesta postare. Stau in cumpana de ceva timp daca sa am sau nu copii. Am 35 de ani si nu prea mai am timp stau in cumpana insa. Mereu mi-am dorit sa am familia mea dar dupa o casnicie esuata la 30 de ani, am crezut ca asta a devenit un vis din trecut. Recent insa m-am recasatorit si teoretic amandoi ne dorim copii. Insa marturisesc ca pe masura ce au trecut anii, m-am obisnuit tot mai mult cu viata mea de femeie singura si parca tot mai mult a inceput sa ma sperie schimbarile absolut majore si definitive care s-ar petrece in viata noastra de cuplu odata cu venirea unui copil. Mi-am dat seama ca sunt ambivalenta referitor la acest subiect iar sotul meu este la fel ca mine. Ar fi fost mult mai usor daca amandoi am fi stiut ori ca da, ori ca ba dar asa suntem 50-50. Minusurile sunt usor de vazut cu ochiul liber: iti pierzi libertatea de miscare, timpul liber, somnul, confortul, sacrificii de ordin financiar foarte mari, cariera mea va avea de suferit etc etc. Plusurile sunt mult mai greu de cuantificat insa, mai ales cand citesc si aud lucruri de genul „nu poti sa intelegi felul in care te simti ca si parinte pana nu il tii pe cel mic in brate pentru prima oara” sau „nu am crezut ca o astfel de dragoste este posibila”. Postarea ta a inclinat balanta catre da, si iti sunt recunoscatoare pentru asta.
Cu cat ne hotaram mai repede ca „da” cu atat avem mai mult timp de trait langa ei. As fi vrut sa am copiii la 20 si ceva de ani in loc de 30 si ceva, sa nu ma intreb daca o sa apuc sa ii vad cu propriii copii. Dar sunt fericita si ma rog sa fiu sanatoasa cat mai mult timp ca sa ma bucur de fetele mele si ele de mine.
Multumesc, Maria, pentru aceasta perspectiva. Iti dau dreptate…
Ana,eu simt nevoia sa iti trimit o imbratisare pentru mesajul tau sincer si frumos! 🙂
Andreea, iti multumesc pentru caldura ta, sa stii ca aveam nevoie de asta ?
Ai dreptate! E mult mai usor si mai special cand suntem noi 3. Urmam programul nostru facem ce ne trece prin cap, dansam, etc
Vand e tati e greu caci vrea si tati atentie sau, ma rog eu simt ca trebuie sa dau si lui tati atentie.
E un joc!
Eu il tin pe cel mare mereu in priza ocupat cu ce fac eu. Poate e usor ca nu e diferenta mare intre ei dar citim impreuna celui mic, il schimbam, ii pregatim piureurile, ii facem baie impreuna, impingem caruciorul impreuna si cate si mai cate! Sper sa fim mereu o echipa asa frumoasa!
Si da, e greu dar am o inima asa mare cand se sfarseste ziua ca nu am auzit unul sa planga, ca am reusit sa mai fac si o supita printre ele, ca atunci cand dorm ei fie am mai calcat cateva body-uri sau am inchis si eu ochii 1 ora sau am pregatit cina pt tati cu ce am ales impreuna pt cosul de bunatati. Insa totul se desfasoara cu ochii oe ceas si cu mami care e cu ei dar are 1000 de alte ganduri si face liste si planuri: ce joc mai desfasuram dupa-amiaza, oare mai avem iaurt, dar caibele a mancat, florile cine le uda?!
Sunt cuminti copii mei, sunt norocoasa!
Si surorii mele, dupa spusele ei, ii este mai bine in trei, decat cu bona. Oarecum, ce-i drept. Sincronizarea s-a realizat la cateva luni dupa ce nu si-au mai permis bona si emotional, a fost mult mai bine. Fratiorii au impartit-o zilnic, geloziile s-au mai estompat si ea s-a relaxat din acest punct de vedere, grijile fata de cum va reactiona unul sau celalalt cand va intra in actiune doar cu unul dintre ei. In plus, au inceput sa guste joaca in trei.
ma regasesc atat de bine in ceea ce ai scris… parca ai pus gandurile mele pe hartie
Emotionant. Citesc si imi inchipui cat de fericit ar fi fost Alex sa fie cu noi. Iubea enorm copii. Iar eu as fi fost implinita pe deplin.
Ma bucur pentru cei care traiesc aceste momente..