După ce-am dat ochii cu moartea, am mîngîiat un sicriu, am respirat tămîie și-am plîns o găleată de lacrimi, parcă mai tare mă țin cu dinții de viață. Parcă mai mult vreau să fiu aici acum, să-mi văd copiii, să înregistrez direct în inimă fiecare clipit al lor, fiecare bătaie de gene, fiecare silabă și colț de zîmbet.
Habar n-am cît o să mai fiu cu ei, mi-e tot mai clar că habar n-avem ce ne așteaptă. Că oricît de sănătoși ne-am simți și-am părea, într-o noapte putem să cădem morți lîngă pat, cu inima franjuri.
Nu știu cît timp mai am cu ei, poate puțin, sper că mult. Dar știu acum cît o să-i doară cînd eu n-o să mai fiu. Cum o să le vină să-și bage degetele printre coaste să scoată de-acolo inima cariată, s-o pună deoparte pînă se vindecă la aer, să poată respira și trăi. Cum or să nege realitatea. Nu se poate să-ți moară părinții, nu se poate, nu știu să fiu om mare, nu vreau și nu pot. Vreau la mama, vreau la tata, vreau pe genunchii lor, în brațele lor, să pun capul pe umărul lor, să mă simt în siguranță.
– Mami, tu n-o să mori, nu?
– Ba da, iubito.
– Azi?
– Nu cred că azi. Sper că peste mulți ani, cînd o să fii și tu om mare și o să ai copiii tăi, ca să ai grija lor și să nu suferi după mine.
– Tu acum nu suferi după bunicul Stelian?
– Ba da, iubito. Sufăr mult. Eu sper ca voi să suferiți mai puțin.
– Dar eu nu știu ce să fac fără tine.
– O să înveți, frumoasa mea. Și eu învăț să trăiesc fără tata.
– Dar eu nu vreau să mori, mami.
– Nici eu nu vreau să mor, vreau să stau aici, uite-așa, cu tine în brațe, pentru totdeauna.
– Și eu vreau. Hai să stăm. Dar acuma trebuie să mă duc să fac un pipi și stăm după aia pentru totdeauna, bine?
Vorbim des despre moarte zilele astea. Nu înțelege încă. Înțeleg eu destul.
Sursa foto: doliu via Shutterstock.com
Zilele trecut, sub o conjuntură destul de stupidă când nu reușeam să vorbesc cu ai mei la telefon, ei fiind în drum spre casă de la țară, mi-am imaginat cum ar fi să-mi pierd tatăl. Mi-au dat lacrimile. Deși țin enorm de mult și la mama, că doar e mama, simt o altfel de iubire pentru tatăl meu, mult mai intensă, el fiind omul cu care am cel mai ridicat grad de compatibilitate. Nu pot spune că înțeleg prin ce treci, dar încerc să înțeleg și cumva încerc să mă pregătesc sufletește, dar mă va lovi ca un tren, ca o rachetă ziua în care tatăl meu va închide ochii pentru totdeauna.
Urăsc să spun acest cuvânt pentru că mi se pare rece și lipsit de sens, așa că îl voi evita și voi spune că îmi pare enorm de rău pentru pierderea suferită de tine. Să fii tare!
Nu ai cum sa te obisnuiesti…..e ceva ce te marcheaza schimba mutileaza pe viata
Vezi, cateodata Sofi te tine in brate cat vrei si inca putin… Imi pare foarte rau pentru pierderea voastra, sper sa fie din ce in ce mai usor sa treceti peste asta.
Stiu cum e sa nu te mai simti intreg pe lumea asta si, din pacate, iti pot spune ca nu inveti decat sa vietuiesti fara parintele care nu mai e decat in amintiri…. Indiferent cum a fost, bun, rau, era al tau si acum nu mai e. Eu si acum, dupa 3 ani, mai am reflexul sa o mai sun pe mama pentru o vorba buna si nu mai am pe cine. La inceput e greu, tare greu, si ai impresia ca izvorul durerii nu se mai termina.
In timp, iti dai seama ca pamantul a continuat sa se invarta si ca lumea a mers mai departe, chiar si fara acea persoana din viata ta.
Cel mai mult am urat fraza asta: „fii tare”. Cu toate astea, pana la urma asta ai sa faci, ai sa fii tare si ai sa mergi mai departe, ca inapoi nu mai ai cum.
Si iti trimit o imbratisare virtuala, peste sute de kilometri.
abia dupa ce a murit tatal meu am inteles cat de mult l-am iubit, n-as fi zis … am plans vreo trei ani in fiecare zi 🙁
eu de cand am plecat de la mama de acasa pt facultate in bucuresti am inceput sa traiesc intr-o frica eterna ca mama si tata or sa se duca cat sunt eu plecata, si ca la momentul ala nu am reusit sa le fiu destul aproape, sa le spun deajuns de multe ori cat ii iubesc si le sunt recunoscatoare pe viata pt tot ce au facut pt mine, sa impartasesc cu ei toate bucuriile si sa reusesc sa risipesc dorul continuu si dureros dintre noi.
si, ioronie, din momentul ala ii vad tot mai rar, am plecat din ce in ce mai departe de ei (fizic) si skypul si telefoanele nu prea par sa repare mult…de fiecare data cand citesc cate un articol despre parinti, mai ales de la tine, parca imi creste un munte de dor si vinovatie pe inima.
oricum, multumesc pt articol si multe imbratisari si tie, sa te duca mai departe!
Draga printesa, am plans! Imi pare rau pt pierderea suferita 🙁
Nu pot sa imi imaginez cata durere este…
Te imbratisez
Acelasi lucru l-am constientizat si eu acum 6 luni cand mi-a murit mama.M-am revoltat ca a murit prea tanara si nu a reusit sa se bucure de nepoate.Si am constientizat in mod dureros ca nu stim cand plecam definitiv de langa cei dragi, lasand lucruri nespuse si nefacute.Dumnezeu sa-i odihneasca!
Imi pare nespus de rau pentru durerea si chinul prin care treci tu si familia ta.
Nici nu stiu ce sa iti zic… plansul ajuta cat de cat, iar constientizarea ca nu mai e vine mai tarziu.
Tatal meu e bonav, are cancer, nu sunt sanse sa se vindece, desi cand il vezi pare asa plin de sanatate si de viata, dar….eu nici acuma nu pot constientiza ca e bolnav, ca in curand nu o sa mai fie. Cand esti obisnuit sa il stii pe om mereu bine si dintr-o data ti se spune ca …. e oribil pt mine, pt familie…nici nu vreau sa ma gandesc cum e pt el, sa stii ca in curand vei muri. Nici nu pot si nici nu vreau sa ma gandesc. Refuz asa ceva.
Dar stiu ca atunci cand va muri aceea viata a mea in care a fost si el nu va mai fi, deja simt cum se duce tot naibii in jos si cand te napadesc si amintirile cu el impreuna cand erai copil, plang prin tot corpul.
Mereu ma gandesc oare o sa pot sa il privesc cand nu va mai fi. Nici nu o sa vreau, refuz asa ceva, vreau sa mi-l amintesc asa bine cum a fost toata viata.
Nu mai e nimic de zis, plangi si plangi si bucura-te de orice nimic din viata ta, de orice lucru maruntel, totul e important, absoarbe tot. Poate cu timpul o sa fie mai bine, trebuie sa fie mai bine.
Te imbratisez cu drag…
Și mama are cancer,pulmonar.Toata viața am încercat sa o apar de boli,sa fiu acolo.Ma panicam de la un neg,de la un strănut,de la orice.Pana în ziua în care mi-a spus ca are :”ceva mai grav la plamani, nu-i tbc”,așa cum aveam eu.Timp de 3 săptămâni am stat în internate în același salon,eu plângând pe înfundate noapte de noapte și ea asteptand confirmarea care avea sa vina cu 5 zile înainte de ziua ei de naștere. Cancer pulmonar gr 4 cu multiple metastaze la ficat.Nu pot descrie în cuvinte cât m-am rugat și cât am sperat sa fie altceva,sa mai îmi lase timp,sa mai pot spune:”mama”,sa o mai strâng în brațe și sa mă pierd în ochii ei albaștrii. În ziua aceea am plâns o ora cu nasul în bluza ei pentru a mă satura de mirosul de mamă.Ii știu pe de rost pana și alunițele de pe corp,e toată a mea și în curând va trebui sa o las sa plece.Frica de ce va să vină mă termină. Nu mai există bucurie,nici soare afară,e totul o continuă asteptare.O așteptare morbidă.Si din păcate ești nevoit să asiști neputincios la dureri,regrete,dorințe neîmplinite.Viitorii mei copii nu vor avea bunică.Eu nu voi mai avea mămica.Imi imaginez finalul și mâna de pământ aruncată peste…Dar cel mai greu îmi e sa văd casa goală,lucrurile ei peste tot și ea în pământ.
Printesa,chiar dacă el nu va mai fi acolo,ai totuși 2 copii ai căror ochi iți arată că mai există speranță, pe chipul cărora mai vezi o rază de soare.Pentru ei merită efortul de a continua pe drumul ăsta numit viață.
Teo,îți înțeleg suferința și mă rog ca Dumnezeu sa-l aibă în pază pentru ca tu sa te poți bucura cât mai mult de el.
Cand murea unul dintre parintii prietenilor lor, de regula in varsta si sau bolnav, tata refuza sa mearga la inmormantare si spunea ca nu intelege suferinta prietenului lui ca doar „ce naiba, inca mai sugea la masa? Si in plus, al batran avea 80 de ani, ce voia sa imparateasca pamantul? Mai era si bolnav, nu se asteptau, ce mai plang?”.
Tata si-a pierdut ambii parinti intr-o luna, cand el avea 50 de ani, iar ei peste 80, si erau foarte bolnavi. A plans doar de fata cu mine, cand ne intorceam de la mormant, dupa ce platisem groparii, si mi-a zis printre sughituri ca nu credea ca doare asa:(
Desi uneori nu suntem de acord cu ce fac si spun ei, parintii, speram toti ca momentul in care o sa aflam cum doare sa fie cat mai departe…
Condoleante, Ioana! Nu purta negru decat daca simti ca iti face bine. Cand nu il mai poti vedea in ochi, arunca doliul fizic. Altfel e si mai rau. Vorbeste cu tatal tau, fa tot ce crezi tu ca iti aduce fie si o secunda de alinare. O sa se cicatrizeze cu timpul, dar o sa doara nevralgic chiar si cand o sa treaca atat de mult timp si lucrurile vor avea alt sens fara el, „de parca n-a fost de cand lumea si pamantul” – cum a zis tata despre ai lui. Imi pare rau pentru tot ce simti, curaj si putere si o imbratisare:) Cuvinte sunt putine, ganduri bune multe:)
of, nu cunosc ceva mai dureros decât moartea părinților (neavând copii). E o călătorie lungă, grea, dar chiar și când stăm suntem tot pe drumul nostru. Multă îngăduință să ai față de orice simți și să te bucuri că ai cu cine să îți împărtășești durerea.
Voi lăsa și două linkuri despre o asociație născută din pasiunea unei persoane care a trecut foarte tânără fiind printr-o pierdere similară. În România din păcate nu sunt prea multe informații despre posibilitățile de ajutor în caz de doliu. Dacă sunt prea publicitare, nu mai trece paragraful acesta. Numai bine.
https://www.facebook.com/doliularomani?fref=ts
http://www.existaviatadupadoliu.ro/
Și profilul deschizătoarei de drumuri
https://www.facebook.com/asociatiadorului?fref=ts
Sunt foarte activi, au tot felul de proiecte cu dor și ajutor în caz de pierderi.
Ati fost in grecia impreuna in vara…erati ok…si brusc deodata…ce trista e viata cand nu te astepti! Condoleante!
O sa sune naspa, dur sau chiar stupid ce voi zice mai incolo, dar e strict din perspectiva mea traita: intr-un fel ma bucur ca a murit mama la cei 13 ani ai mei. Am iubit-o nespus de mult si e vie in amintirea mea si acuma, evident. Insaaaa, faptul ca a murit cand eu aveam cea mai copilaroasa minte (m-am maturizat mai greu eu), nu am constientizat cu adevarat tragedia care se abatuse peste noi. Da, stiam ca a murit, dar nu am suferit la fel cum a suferit sora mea care este cu 5 ani mai mare decat mine. Bine, nici nu mi s-a spus decat foarte tarziu, in ultima luna cand cazuse la pat ca ea de fapt are cancer si nu e doar o boala care va trece. A fost mai usor, am trecut mult mai bine peste moartea ei decat o sa trec de exemplu peste moartea lui tata cand va fi cazul. Pentru ca am petrecut mai mult timp cu el, pentru ca stiu sacrificiile enorme care le-a facut pentru noi, pentru ca ii stiu inima aia a lui mare mareeee pentru noi si pentri ca imi doresc sa traiasca o vesnicie.
Ce pot sa spun Ioana mai mult? Cuvintele sunt de prisos de cele mai multe ori, de aceea o sa ma rezum la Condoleante! Sper sa treci cu bine peste aceasta incercare grea din viata ta, din viata familiei tale.
http://mihai.discuta-liber.com/discutii-cu-mama-02/
Stiu ce simti Ioana. Cu timpul caria din inima se mai trateaza, desi nu se vindeca niciodata.
Ioana,au fost si copii la inmormantare?Condoleante!
Sâmbătă se împlinesc 7 luni de când am pierdut-o pe mama. Șapte luni cât șapte ani. Încă nu-mi vine să cred că nu mai e, încă mi se pune un nod în gât când vorbesc despre ea, încă mi se pare ireal că-i aprind lumânări pentru lumina ei de ”dincolo” și că vorbesc despre ea la trecut.
Tot ce pot spune e că… știu, Ioana. Știu. Și te-aș îmbrățișa din tot sufletul și te-aș lăsa să urli în brațele mele cât simți nevoia, până nu mai ai suflare și simți că ți-ai plâns toată jalea lumii. Dar în același timp, știu și că ei sunt cu noi mereu. Ai încredere că așa e! Eu simt asta în fiecare zi. Și știu că într-o bună zi ne vom revedea.
Va fi cu timpul… nu mai ușor musai, dar mai suportabil.
Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace pe tatăl tău.
Cat de mult inteleg prin ce treci tu acum…din pacate..
Imi pare rau! Stiu ca e greu..e sfasietor
Plangi mult, o sa te ajute. O sa mai treaca durerea peste cativa ani si o sa ti se umezeasca mereu ochii cand o sa vorbesti despre el, tocmai pentru ca a plecat asa brusc.
Gandeste-te ca de acum el va priveste de sus din ceruri
Dumnezeu sa il ierte si sa il odihneasca in pace!
Multa putere, iubirea ne leaga oricand si oriunde am fi!
E fff greu …..durerea fiecaruia e ceeeaaaa mai mare …..eu mi am pierdut pe amindoi intr un an mama si apoi tata care a murit de cancer dar mai mult ca sigur de dorul ei ……si ma doare canu reusesc sa mi aduc aminte ce a foat frumos ….imi aduc aminte durerea boala tristetea …..offf plangi descarcate ….incearca sa te obisnuiesti cu aceasta durere
P.s. Oare de ce dau oamenii sfaturi necerute??!…F neoriginal
Condoleante! As vrea sa spun ca trece cu timpul…insa citind articolul tau mi s-au umplut instant ochii de lacrimi si parca m-am intors in timp…au trecut 12 ani si de multe ori nu stiu cum am trait fara el…
Plangi, nu strange in tine durerea…si apoi zambeste si fii prezenta cat poti de mult in viata familiei tale. Iti trimit multe ganduri pozitive si multe imbratisari! >:D<
Cuvintele sunt de prisos. Mie mi-a murit socrul, acum 40 zile, eram foarte apropiați. Nu mi-am inchipuit ca totul se va întâmpla așa brusc, de pe o zi pe alta. Îl iubeam tare mult, acum toată lumea îmi spune cât mă iubea el pe mine și cât de mândru era de mine. Nu am crezut ca după 9 ani de când am intrat în familia lui mă va durea atât de tare … sufăr cumplit și mă gândesc cu groaza când se va întâmpla cu ai mei … Din păcate, doar după o astfel de experiență apreciem mai mult oamenii, lucrurile din jurul nostru … rutina și grijile zilnice nu ne mai dau vreme sa aprofundam clipele importante, ba chiar pe cele minore din viața noastră …. Dumnezeu sa îi odihnească și sa vegheze asupra noastră și a nepoților pe care nu i-au văzut la gradi/școală.
M-a impresionat postarea ta deoarece discuțiile purtate cu fetița noastră de 3 ani și 8 luni seamănă f tare cu a voastră. M-a întreabat:
Mami și tu când o sa fii bătrână o sa te duci la doamne ajuta?
Da, mami dar tu vei fi mare atunci.
Și tati o sa se duca la doamne ajuta ?
Și după o pauza a început sa plângă … Nu am crezut ca un copil de vârstă ei poate gândi astfel.
I-am explicat ca tataie e la „doamne ajuta” și e îngeraș și de aici îi vin tot felul de idei: nu mai plânge mamaie ca tataie se intoarce/ lasă tați ca îmi pun aripi și zbor pana la tataie/o sa zbor ca gadget pana sus la tataie și multe altele cu care mă fascineaza. Sa ne ajute Dumnezeu ….
O singura intrebare – daca va e asa de frica de moarte, cine va pune sa-i nasteti? Suntem 7 miliarde pe planeta asta… Era mult mai bine acum 200 de ani – molime, razboaie, etc etc… Acum ne inmultim haotic si respiram mai mult aer decat poate produce amarata asta de planeta…
well, you should ask your mother.
Trebuie inteles ca moartea este ceva natural. Este o tragedie cand moare cineva tanar , insa dupa o varsta este natural. Nu cred ca trebuie sa suferi f mult dupa moartea unei persoane in varsta. In nici un caz sa plangi zilnic 3 ani (asa cum scria mai sus cineva). Sigur sunt si alte probleme nerezolvate daca plangi atat timp.
hello, scuze de off topic, dar vroiam sa las asta aici https://instagram.com/timcoulson/ . Instagramul unui fotograf, singurul pe care l-am vazut scriind asa frumos ca tine despre viata in familie 🙂
Condoleante! Intr-adevar e foarte greu sa pierzi pe cineva apropiat, pacat ca de multe ori ajungem sa realizam cat de importante sunt anumite persoane din viata noastra, atunci cand deja e prea tarziu….
Eu am fost ultima persoana ce a strans-o in brate pe mama si cu care a vorbit la telefon.Avusesem noaptea un cosmar,aveam un nod in gat sa nu plec la primul job.A mascat atat de bine totul…singura acasa a luat hotararea ca a pleca din lumea asta e mai bine pt ea.Era bolnava,nu incurabil,insa avea probleme ireparabile cu motivatia de a trai.A murit in aceea zi fatidica de 25.09.2013.Medicii pe masa de operatie reuseau sa o salveze daca inima nu ii ceda de trei ori.Nu a mai vrut.Cateva luni mai tarziu in mai 2014 ramaneam insarcinata.Am dus o sarcina cu doliu,trista si plansa gandindu-ma la ea.Radu are acum 7 luni si inca sunt marcata.Retraiesc uneori
momentele insa ma uit la veselia asta de copil ce a aparut sa ma vindece si sa ma umple de cea mai pura fericire pe mine,pe tatal meu si cei din jur.Gandul o sa plece mereu la cei pierduti insa viata are cursul iremediabil de a trece toti prin asta.Abia astept sa-ti citesc cartea.Bafta la lansare !
Eu am senzatia ca parintii sunt vesnic nemuritori si ca vor fi mereu acolo… Uneori constientizez ca nu e asa. Ma doare ca nu imi fac timp 5 minute pe zi sa ii vad, desi locuiesc la 10 minute de mers pe jos. Ma doare ca nu vorbesc cu ei mai des. Acum simt doar un munte de vinovatie.
Uff mi-au dat lacrimile citind asta si leganandu-mi puiul, ma uit la ea si nu as vrea sa ne despartim niciodata, fiind din focsani am ramas setata pe acele cutremure sper sa ne fereasca dzeu si sa fim cu totii bine