Sunt fascinata de cum se tranforma sentimentele unele in altele. Cum poti trece de la recunostinta la indiferenta (indiferenta e un sentiment sau un non-sentiment? hm… nu mi-a fost clar niciodata), de la iubire la dispret, de la dragoste la respect fara emotie. Ce se misca in noi, in minte, in suflet, in ochii nostri, de trecem de la una la alta, uneori fara sa ne dam seama…
Am iubit putini oameni in viata asta. Iubit cu adevarat. Ii pot numara pe degetele de la o mana si mi-ar ramane cateva degete nefolosite. Iubit ca in filme, cu propozitii rostite in gand si intelese de celalalt, cu tremur de degete si de stomac, cu sentimentul ca as fi fericita sa mor daca asta l-ar face pe el fericit. Cu lacrimi dureroase in coltul ochiului la simplul gand ca intr-o zi n-o sa mai fie…
Ei bine, uite ca acum ei inca mai sunt, dar mie nu-mi mai pasa. Deloc. N-a mai ramas nimic acolo, nici macar un fir de iubire. Sau de recunostinta pentru ca m-au facut atat de fericita. Ori de respect ca mi-au umplut ani de viata. Nici macar ura ca la un moment dat au incetat sa ma iubeasca.
E straniu. Cand incepi sa iubesti, iti spui ca asta e, cel mai minunat lucru, ca n-o sa renunti niciodata, ca nimic nu poate fi mai frumos, drept pentru care iti promiti sa faci orice sa mentii starea de gratie. Apoi uiti, redevii cine esti, cu frustrari, rautati si egoisme, pierzi lucrul cel minunat, il acuzi pe cel de langa tine de asta, iti iei iubirea si pleci. Suferi o vreme, astepti, speri, apoi urasti asteptarea si pe el ca te tine in loc, apoi ajungi in locul in care nu mai e nimic.
Cel mai trist loc din lume. Pentru ca iti dai seama ca ai gresit. Ca nu asta era ce asteptai. Ca te-ai inselat si de data asta si ca trebuie s-o iei de la capat.
Si uneori nu-mi mai vine s-o iau de la capat. Pentru ca stiu ca din nou nu va ramane nimic, si atunci de ce sa-mi irosesc tremuricii din stomac si lacrimile dureroase pentru un castel de nisip?
Da, stiu, pentru ca asta ne face viata frumoasa, plina… bla bla.
„pentru ca asta ne face viata frumoasa, plina…” atunci. Exista ceva in afara momentului in care traim? Pe urma noi nu mai suntem la fel, ceilalti nu mai sunt la fel. A alege daca ramane sau nu ceva de obicei e o chestie de convenienta. Eu cred ca daca nu ramane nimic atunci n-a fost nimic. Doar ca uneori e mai simplu sa „act/think like” nu mai e nimic. Iti da mai multe posibilitati diferite.
Ma gandesc si eu la asta uneori…cand simt ca am obosit sau nu mai am chef sa o iau de la capat, sa caut…duc dorul momentelor de la inceput si asta ma face sa ma mai amagesc un timp, sa nu vreau sa renunt.
Da, si oamenii se schimba, si sentimentele pentru ei, si relatiile.
Cateodata ma tem sa nu uit sa mai simt.