Nu știu ce să mă mai fac cu micuța noastră drama queen. Aseară spunea că șifonierul e scara ei pînă la lună, escalada pe rafturi ca pe niște trepte, eu i-am spus că e cam riscant ce face, ea a decis să-și asume riscul. A căzut, desigur, și și-a zdrelit degetul mic. A căzut secerată la pămînt cu niște urlete prelungi, eu îi făceam baie flăcăului, care, ca de fiecare dată, încerca să bea apă din cadă, după ce tocmai făcuse pipi în ea. Ea se tăvălea pe holul din fața băii, eu nu știam ce a pățit, strigam la ea să-mi spună dacă e grav, nu-l puteam lăsa pe Ivan, care am uitat să vă spun că face baie numai în picioare, de la o vreme refuză să se așeze în cadă, așa că îl spăl la verticală și nu-l pot lăsa nesprijinit nici o clipă, că e burtos și se răstoarnă. Sofia urla și se tăvălea, eu nu știam ce naiba să fac, l-am scos pe el din cadă, m-am făcut leoarcă, m-am așezat lîngă ea, cu el bine învîrtit în prosop.
Printre țipete și suspine mi-a mărturisit că:
– Maaami, mi s-a spart degetul mic!
Mă uit speriată acolo, degetul la locul lui.
– Unde, măi, puico, nu se vede nimic aici…
– Uite, mami, aici dedesubt, s-a dus pielea, mami!
Belesc ochii bine de tot: jumătate de milimetru pătrat de piele rozie recent agresată se vede undeva între degete. Desigur, nu pot atinge deloc întregul picior. Că deh, o doare. Anulăm baia. Refuză pantalonii și ciorapii, cu greu o conving să își pună chiloți. Merge ca un invalid de război cu un picior de lemn. Se vaită la fiecare pas. Nu poate bea tot laptele, are nevoie de porție dublă de pupat și îmbrățișat, cerșește un plasture, pe care reușesc să-l pun cu un cor de urlete și văicăreli. Adoarme greu, cu piciorul în sus, sprijinit de laterala patului. Suspină în somn.
Avem, desigur, propriile soluții magice de vindecare a bubelor reale sau imaginare: părul magic al poneiului mov, crema magică (una de mîini de la Dove), avem și o baghetă magică făcută dintr-un pai cu niște lațe la un capăt, mai avem și praf de stele, plus tone de plasturi cu pisici și cu Elsa, doar că ăștia în general nu au puteri vindecătoare, ci doar de protecție (se întîmplă des să se lovească în același loc la distanță de 3 minute). Mai avem pupături, suflături și îmbrățișări magice, dar uneori „rana” este atît de gravă că nimic nu funcționează! Victima este complet răpusă și demoralizată.
Habar n-am cum să fac cînd se întîmplă din astea (aproape zilnic). Uneori mă umflă rîsul cînd o văd cum șchioapătă din piciorul greșit, că a uitat la care s-a lovit „foarte grav”. Alteori mă gîndesc că nu-i frumos, că poate ea chiar suferă și eu rîd de ea, ce fel de părinte empatic mai sînt și eu.
Am întrebat doi specialiști ce e de făcut. Iată ce cred Cristina Trepcea, psihoterapeut, și Urania Creme, trainer de parenting, pe care le-am abordat telefonic în timpul emisiunii Psihotaclale, la Radio Itsy Bitsy. Emisiunea e în fiecare joi seara, de la 21.30. Temele sînt foarte interesante, puteți suna să puneți întrebări (chiar și anonime), Cristina are și invitați super faini, e o profesionistă foarte cool, foarte iubită de copii și de părinți.
Click play mai jos pentru a auzi întrebarea și răspunsul meu.
Ce au spus gazdele emisiunii, pe scurt (în caz că nu vă merge playerul de mai sus), e că cel mai bine e să fiu autentică și eventual să încerc să mai ignor din dramă.
Voi ce ați face, sau ce faceți, în caz că aveți și voi asemenea personaje dramatice acasă?
Sursa foto preview: accident, via Shutterstock.com
Eu cred ca speculează în primul rând văzând ca de fiecare data ai reacționat la fel de intens la drama ei și îi place atenția ta, pe care de altfel o și urmărește, de aia exagerează! Nu trebuie sa te mai agiți așa tare dacă vezi ca nu este foarte grav și să o faci și pe ea sa înțeleagă asta, dacă nu acum sa zicem când mai creste puțin. Băiatul meu are 12 ani și încă mai exagerează uneori și dacă mă vede ca nu empatizez cu el „apelează” la înțelegerea bunicilor sau o suna pe moașa lui care are fiica doctorița, îi place maxim Cum reacționează ele(parcă sunt Mam Mare și Mamița). Trebuie sa o lăsăm mai moale cu educația asta prin joaca și diversiune odată ce cresc, dăunează pe termen lung, mă lupt cu efectele ei la băiatul meu când vreau sa fie serios și el ia totul ca pe un joc. Frumoasa cartea ta, mă regăsesc în ea, la fel am simțit și eu când mi-am crescut copilul, asemamator am procedat in educatia lui;sa mai scrii una și când copiii o sa mai crească , pubertatea și adolescenta te pun la încercare ca părinte!
eh.. in definitiv si noi adultii mai facem de-astea, cand ne simtim rau si avem chef sa ne plangem cuiva but no one cares 😀 mai exageram si noi acolo un pic sa primim un „lasa, ca o sa treaca, uite aici o imbratisare”
Da, asa e. Si mie imi place sa mi se planga de mila si sa fiu rasfatata daca ma ranesc. ? si am o varsta destul de inaintata ??
De multe ori ma intreb oare cum o sa fiu eu in momente de astea. Inca nu stiu. Edy pare foarte atent cand se aseaza, sa nu se loveasca, iar daca se loveste e nasol. Am observat ca plange mai putin daca nu insist si ii distrag atentia. Sper sa mai functioneze mult timp asta. In curand incepe sa mearga si stiu ca o sa se schimbe multe multe
Eu imi amintesc perfect si in ziua de astazi cum, pe la vreo 3-4 ani, am cazut in curte. Nimic grav, nu m-am lovit deloc, dar am inceput sa urlu instant ca sa vina cineva sa ma salveze. Ai mei de data aia n-au venit, ca vazusera ca n-am patit nimic. Asa ca am ajuns la concluzia ca sunt prea departe de casa si nu m-au auzit bocind, prin urmare m-am ridicat, m-am dus pana langa usa de la intrare, m-am aruncat acolo pe burta si am inceput sa tip ca din gura de sarpe. 😀
Interesant e ca imi amintesc toata chestia, dar nu pot sa articulez motivul din spatele actiunilor mele, cred ca pur si simplu imi placea sa fiu alinata si maingaiata de mama. Mai eram si teribil de rasfatata, pt ca am crescut intr-o casa cu parinti, bunici si frati mult mai mari decat mine, deci primeam tot timpul o cantitate uriasa de atentie si cred ca mi se parea asa, o crima de les-majestate ca eu sa cad in curte si sa nu alerge minim 2-3 oameni sa vada ce a patit maria sa! 😀
Ai fost simpatica, „sa nu alerge minim 2-3 oameni” 🙂
Eu as fi mai ferma pentru ca, in timp, lucrurile se inrautatesc.
Eu cred ca e o rasfatata si jumatate si daca nu schimbi modul de abordare o sa ai mari probleme pe viitor.Vede ca orice ar face nu are consecinte si asta pentru ca asta e „moda” acum,fereasca sfantul sa le zici ceva sau sa-i contrazici(la copii ma refer) si pentru ca mama ei nu crede in pedepse.Nu vreau sa te vad cand va deveni adolescenta,o sa fie vai de capul tau!
Oooo, da, ideea de copil rasfatat. Mi-ar placea sa discutam despre asta vreodata, e un concept foarte interesant. Dar nu, eu nu cred despre ea ca e un copil rasfatat. Nu i se indeplinesc toate dorintele, dar e drept ca sint atenta la nevoile ei si incerc sa i le implinesc. Dar asta o face un copil sigur pe el si echilibrat emotional, nu un copil razgaiat, daca la asta te refereai mai sus. In majoritatea timpului, Sofia e un copil foarte intelegator si cooperant. Eu cred ca toti copiii exagereaza in unele lucruri, ca sa atraga atentia. E felul lor de mai castiga un dram de independenta. Daca ar face mereu ce le spunem, cum ar invata ei sa ia decizii?
Nu stiu de ce spui ca nu o contrazicem, ne contrazicem de dimineata pina seara, acesta este noul meu job de vreun an, ma contrazic cu fie-mea. :))
Si na, multumesc pentru scenariul optimist, probabil toti parintii de adolescenti sint vai de capul lor, dar nu cred ca asta are neaparat legatura cu faptul ca atunci cind copiii erau toddleri urlau mai mult sau mai putin la bube și julituri.
Buna Printeso. Uite, te citesc de mult, pentru ca imi place sa ascult multe pareri in legatura cu parentingul, si sa aleg ce-mi convine si ce mi se potriveste. Acum, in legatura cu rasfatul, vreau sa te linistesc: nu exista asa ceva 😛 Exista copiii pe care parintii ii trateaza ca pe niste egali, si nu le spun „Faci ca mine pentru ca eu sunt mama si tu copil si trebuie sa faci ca mine”, exista copii care au un punct de vedere si sunt capabili sa si-l sustina, si acesti sunt si (sper) vor fi copiii nostri. Si daca un adult cu idei preconcepute ii aude cum discuta sau cum negociaza sau cum argumenteaza, imediat le pune eticheta de rasfatati. Mi s-a intamplat si mie, si in special persoanele mai in varsta fac aceasta etichetare. Sa nu lasi niciodata pe nimeni sa te convinga ca ai un copil rasfatat! Acum, in legatura cu ‘your little queen’, am si eu fetita si am trecut prin aceleasi probleme… este doar o faza din copilaria majoritatatii fetelor (baietii nu prea au problema asta) si la noi solutia a fost sa-i explicam ca uite ce micuta e rana, si sa vezi ce repede trece dupa ce dam cu ceva (crema) si in momentul urmator gasim ceva de facut care sa o faca sa uite. Iar cand eram prinsa in ceva (gen baita baietelului) ii explicam calm (printre tipetele ei) ca nu ma pot uita chiar acum, dar ea sa-mi povesteasca tot calm, ca nu inteleg nimic daca tipa. La noi nu a mers niciodata ignorarea… insa nu exclud ca e posibil ca la altii sa mearga.
Nici nu știu ce să mai cred…fetița mea se panichează imediat când se lovește sau când se zgârie (de fapt nici nu reușește să stea zgârie bine)plânge și se agită,se sperie sa nu ii fac nimic,să nu o ating….și vorbesc cu ea foarte, foarte calm…dar nu e de înțeles cu ea,mai ales să vadă și zgârieturi pe ea…. văleuuu,chin și jale….
Nu cred ca are legatura cu rasfatul. Cred , mai degraba, ca este un pic geloasa pe cel mic, ceea ce, iarasi, nu este nimic iesit din comun. Cel putin, asa patesc eu cu cei doi nepoti, unul de 6 ani, celalalt de 4 ani. Daca ma ocup de unul, spalat, imbracat sau mai stiu eu ce este nevoie, sigur celalalt pateste ceva care doare cumplit!!!! Asa ca il iau si pe el in brate, ii spun ca il cred ca il doare rau, dar rau de tot, ii dau un pupic si se linisteste! E drept, sant mai mari decat Sofia si Iv…Am observat ca, si atunci cand se lovesc cu adevarat, daca le spui ca stii ce rau ii doare, ii tin putin in brate, se linistesc mult mai repede decat daca le spun:hei, nu-i nimic, nu mai plange ca o fetita!
Si mai aveam o problema referitoare la siguranta copiilor pe care voiam , draga Printesa, sa ti-o spun. De cand cei doi nepoti au aparut in viata si locuinta noastra, am renuntat, cu mare durere in suflet, recunosc, la cactusi!!! Oriunde ii asezam, exact acolo se duceau copii… Iar intepaturile de cactusi sant extrem de dureroase!
Nu am tras concluzia asta strict bazata doar pe articolul de mai sus.Scriai mai demult cum ca imediat ce a intrat la gradinita a inceput sa scuipe,sa injure si sa loveasca.Oare de unde manifestarile astea?Pentru ca stie clar ca maximum de corectie (un alt concept cu care nu esti deacord)pe care o va primi si consecinte suportate este o discutie privata cu mami.Care mami va sta ore in sir sa ii explice cum si ce a facut gresit ,in timp ce ii va intra pe o ureche si ii va iesi pe cealalta.Pentru ca stie ca va scapa si cu asta.
Am doi copii reusiti ,zic eu,care in timp au ajuns sa isi cunoasca limitele proprii dar le cunosc si pe ale mele si ale sotului.Nu ar strica sa fii mai ferma,zic eu.
si tu ce consecinta ai aplicat cu copii tai?
Cum nu are consecinte? Consecinta cocotatului la luna e cazatura, sperietura.
Consecinta exageratului va fi daca/cand mama sau tata, surmenati de atata drama paguboasa nu vor mai raspunde asa la actiunile ei. Adicatelea….hi, hi mai sofia, aia e lovitura de au mic; ai si uitat degetu/picioru, buba. Daca te gandesti bine vezi ca nici nu doare prea tare etc. Si o explicatie despre au serios si au de joaca si nevoia de atentie. Sau doua sau trei explicatii 🙂 dupa care fiecare accident tratat real, dupa gradul de gravitate.
Iris,glumesti,nu?
Nu pot crede ca la modul serios ai realizat aceasta insiruire de stereotipuri… 🙂
oldies but goldies
https://www.youtube.com/watch?v=uQtpRjBLXic
Noi avem patru copilasi, unul dupa altu’ -asa, si nu am avut mereu disponibilitatea sau timpul necesar pentru a hrani un episod de drama din asta :), dar intotdeauna cand s-au lovit, zgariat, au aparut dureri, am fost langa ei sau i-am chemat la mine ( cand nu m-am putut deplasa eu, din cauza de bebe la piept, sa zicem), i-am mangaiat si le-am spus ‘Lasa, mami, o sa treaca…’. Fara sa-mi dau seama si poate si pentru ca s-au inmultit episoadele, cu patru raniti din astia potentiali, vorba asta a ramas ca un laitmotiv la noi, asa incat, cand se mai intampla cate o tragedie de genul ‘ un sfert de mm de julitura sangeranda’, se gaseste mereu cineva care zice ‘o sa t(r)eaca!’… Si distragem atentia spre altceva, asa incat sa uitam de accident. Odata, baietelul cel mic, de nici 3 ani, a venit cu o julitura serioasa la genunchi, incat m-am speriat putin, l-am luat la spalat si murmuram mai mult pentru mine ‘Ce sa facem acum!?…’, la care el zice ‘Nu facem, mami, nimic, spune numai „o sa tiaca!'”…” :)) Aia era solutia, formula magica, ‘o sa treaca!’ …
Cu toate acestea, nu minimalizez durerea lor, poate e mai mare sperietura decat durerea, dar ii dam o alta conotatie. Este o carte, care mie mi-a schimbat perspectiva asupra durerii, ba chiar m-a ajutat mult si la nasteri, se numeste Darul Durerii, scrisa de Paul Brand. Durerea fizica e un dar al naturii, toate semnalele pe care organismul ni le transmite sunt percepute de noi ca fiind negative si cautam sa le amelioram si sa le reducem la tacere, insa perspectiva lipsei durerilor e infricosatoare, rata mortalitatii ar fi foarte ridicata, pentru ca nu am sti sa ne ferim de pericole sau sa actionam, in cazul bolilor ( s-a scris in presa despre cazuri de copii carora le lipseau receptorii pentru durere, ca isi muscau degetele pana la sange, pentru a ii santaja pe parinti si pentru a crea reactii – e un exemplu extrem, dar e o perspectiva a lipsei durerii din viata noastra).
Si ca sa dau si un exemplu de la noi, nu cu mult timp in urma, fetita mea de 5 ani a trecut printr-un episod de enterocolita cu o diaree foarte agresiva, asa incat plangea si se zvarcolea si prin somn de crampe, o ustura funduletul deja, dupa jumatate de zi din asta deja plangea in hohote cand fugeam cu ea spre baie. Situatia s-a schimbat cand i-am povestit ca stomacelul ei transmite mesaje din astea dureroase, ca sa stim noi ca el se lupta acolo cu ceva microbi si mizerii care au ajuns in burtica, prin mancare, fructe sau legume nespalate (” tii minte cand spunea mama ca totul trebuie spalat bine!?…”) si ca mizeriile astea din stomacel trebuie scoase afara repede-repede, pana nu se imbolnaveste tot corpul. Si da-i, si lupta pe tema asta, dar culmea e ca a inteles copilul si deja empatiza cumva cu stomacul ei, de parca ea si stomacul nu mai erau un tot unitar, dar stomacul ii devenise prieten, care suferea si lupta pentru o cauza buna. :))
In cazul Sofiei, cu pielea jupuita, i-as explica probabil tot in maniera asta, ca pielea aceea doare, ca are nevoie de atentie, uite, acum se reface…tu stii ca pielea creste singura la looooc!??…daaaa, se acopera acolo si creste, celula cu celula, ca intr-o magie, asa incat peste cateva zile n-o sa mai fie urma de rana, ci o piele nou-nouta, ca dupa o vraja! 🙂
Felicitari pentru munca ta, chiar si pentru framantarile tale, pentru ca iti pasa si asta e de admirat ! <3
Mmmm, buna ideea cu organul bolnav care se lupta, o sa o aplic si eu, multumesc!
Sa va traiasca puii, OMG, patru, sinteti foarte curajosi, felicitari!
Si M. este la fel, asa a fost de cand era mica. Cand a inceput sa mearga cadea destul de des si urla ingrozitor…chiar daca doar cadea in fund.
Acum are aproape 5 ani si sunt destul de multe momente cand cade si plange foarte mult si foarte tare…..
Ce am incercat eu sa fac (nu imi iese mereu) este sa ma duc la ea, sa verific in primul rand daca s-a lovit tare sau doar exagereaza, si sa o linistesc. Sa ii spun ca totul e ok, ca va trece, ca imi pare rau ca s-a lovit, ca trebuie sa fie mai atenta si atat.
Au fost si dati in care a plans foarte tare, mie mi se parea ca exagereaza si de fapt nu are nimic…apoi cand ajungeam acasa si ii dadeam dresul jos sau pantalonii, vedeam ditamai julitura sau vanataia.
Asa ca am decis sa o iau in serios, sa fiu acolo pentru ea dar sa nu exagerez cu atentia. Nu sa fug lasand totul balta (decat cand evident s-a intamplat ceva rau ca atunci cand a cazut pe spate de pe ultima treapta de sus a toboganului). Dar o iau mereu in brate si incerc sa ii explic ca e normal sa cazi, ca toti copii cad, dar important e sa te ridici si sa iti vezi de treaba mai departe…pentru ca de multe ori am vazut ca plange de mandrie si orgoliu ranit. O deranjeaza ca (,) cade, are impresia ca da gres….si atunci mai mult ii „pansez” mandria ranita.
Cand sunt si 2 copii este putin mai complicat, cred….unul poate isi doreste mai multa atentie, vrea sa fie el cel tinut in brate si mangaiat si alinat, si atunci un episod simplu se poate dezvolta intr-o adevarata tragedie. Si Sofia poate ca incearca strategia asta, ii place ca i se acorda atentie…poate ar fi mai bine daca te-ar vedea mai relaxata putin, ca ii spui tu sa vina langa tine, sa iti arate ce s-a intamplat, sa ii pupi locul si sa ii spui ca ii pui un pansament, DUPA ce termini baita…si asa mai departe. Oricat de mult si-ar dori ei (copii), lumea nu trebuie sa se opreasca in loc pentru ei.
Si daca intr-adevar plange si se tavaleste pe jos….spune-i ca nu o poti ajuta decat daca vine langa tine ca sa vezi ce s-a intamplat.
In timp probabil si atitudinea ei se va schimba….
G.
Pai sa ne gandim putin…daca as fi in locul ei si as fi constatat prin multiple experiente ca de fiecare data cand ma lovesc si fac asa am parte de multa atentie, fratele meu (a carui existenta inca ma irita) de mai putina (sa il iei pe Ivan din baie cand ea nu patise ceva grav e gresit din punctul meu de vedere, but that’s just me)…ce as face? As face circ de cate ori m-as lovi? Sigur! Ba s-ar putea ca la un moment dat sa incep sa ma lovesc in mod intentionat pentru ca stiu ca asta o aduce pe mami repede langa mine. Cu multe pupaturi and stuff.
Eu una mereu am insistat ca atunci cand se loveste sa invete sa nu faca crize ci sa-mi spuna exact ce s-a intamplat ca sa o pot ajuta. Si ca daca urla isteric eu nu inteleg ce-mi spune si nu stiu unde sa ma uit (chestie care poate fi importanta la o adica) Si i-am explicat mereu de ce o doare in termeni de fiziologie „uite, pielea s-a inrosit pentru ca a fost strivita de dulap si corpul nostru asa face cand pateste asta, aduce mult sange aici ca sa te faca repede bine”. Si asa a invatat si cum functioneaza corpul ei iar momentele de mici dureri au trecut mai repede.
Si eu fac asta de fiecare data, ma duc sa vad ce are, imi povesteste (urlind, dar ne intelegem) ce s-a intimplat, ii explic ce si de ce doare, ii spun ca o sa treaca etc etc, drama continua.
Faza e ca nici eu nu stiu uneori cit e de grav, s-a intimplat sa se loveasca rau in situatii complet inofensive, si ca sa vad ce are trebuie sa-l scot pe ala mic din cada, pana mea, poate fata si-a rupt un deget si eu stau sa-l clabucesc pe junior…. Stiu ce zici, sint atenta la detaliile astea, dar uneori chiar mi se pare ca nu am scapare… :))
Pai aia e ideea ca incurajand urlatul asta cand nu e „nevoie” nu ai masura diferentei. Nu poti sa iti dai seama daca e un deget cazut pe jos sau nimic. La asta e util sa nu ii incurajezi urlatul inutil. Ca in povestea baietelului care a strigat „lupul”, tu esti mama ei si o sa te duci mereu dar altii se vor invata ca ea urla degeaba si n-o sa o bage in seama fix cand ii va fi buba mai mare 🙂
Eu cred ca ar trebui sa ii explici – cand vezi ca nu are ceva grav – ca de acum e fetita mare si nu mai e cazul sa planga si sa se vaite atat pentru orice zgaiba.
Nu de alta, dar daca ii intariti acest comportament – de atragere a atentiei prin vaicareli – e posibil sa devina o vaicareata si cand va fi mai mare.
Eu stiu de la un coleg de serviciu ce suparat era cand fiica lui de 7 ani incerca, printr-o brusca durere de burta cu stari de voma, sa atraga atentia adultilor cu care era la masa la restaurant. Chiar comenta colegul ca spera ca fata lui sa nu ajunga o femeie care sa strice mereu cheful celor din jur cu fel de fel simptome mai mult sau mai putin inchipuite.
Am niste prieteni cu un bebe de un an si tara care de fiecare data cand se loveste alearga la el si tot ce comenteaza vizavi de buba o fac razand (logic, daca vorbim de o semibuba, nu de un buboi). Si bebe incepe sa rada cu ei si uita de buba 🙂
Fetita mea are 2 ani jumate si este o drama queen doar acasa cu mine si ta-su, nici macar cu bona nu este drama queen iar la gradi inteleg ca nu i se aude gurita, mereu primesc feedback ca fetita mea este dintre cei mai cuminti si linistiti copii din grupa 🙂
M-am gandit la treaba cu rasfatul dar nu as miza pe asta, chiar cred ca fetita mea incearca sa imi atraga atentia f mult cand este acasa, in special ca eu lipsesc din viata ei cam 10h in fiecare zi in timpul saptamanii si asta sigur o afecteaza. Cand suntem plecati in vacante nu mai este atat de drama queen de exemplu 🙂
Dar ca sa revenim la intrebarea ta, in general o iau in brate si ii alin durerea si pe urma cand consider ca a avut parte de destul de multa descarcare lacrimogena si parca mai scade in intensitate urletul, ii distrag atentia cu o activitate placuta sau cu o gustarica (ii place iaurtul la nebunie). In general nu ii minimizez drama, pt ca sincera sa fiu, nu are ea cum sa inteleaga ca drama ei ca s-a impiedicat aiurea este mai putin grava decat razboiul din Siria la varsta asta. Si in general, orice persoana poate relationa doar cu drama proprie, pt ca este f greu sa constientizezi o drama care nu iti este proprie.
Mult succes, am auzit ca devin din ce in ce mai vocali pana pe la 7 ani cand exista sansa sa se mai calmeze spiritele – temporar pana la adolescenta cand vine tsunami de personalitate 😀
Eu fix pentru a evita cazuri de astea – singura cu amandoi, cel mic in situatia de a nu putea fi scapat din ochi nici o jumatate de secunda- folosesc..(huoooo…) ..desenele animate; in portii de 5-6 minute cat sa pot sa spal spal un copil sau merg la buda fara riscul declansarii unor drame.
Si iata ca, deocamdata cel putin, nu am copii dependenti de desene (noi oricum suntem din specia aia minoritara fara TV in casa, dar se uita in portii mici pe youtube sau la filmulete cu ei cand erau mici- astea ii distreaza cel mai bine). Si dupa ce ma eliberez eu abia asteapta sa ne reintoarcem la joaca, pupici si alte dragalasenii, pe care le prefera de 10 ori uitatului la monitor
Stiu ca tu esti pentru zero expunere la TV/monitor, dar nah, am impartasit si eu sincer experienta noastra. 🙂
Foarte interesante comentariile si, de ce nu, chiar si like-urile de la comentarii :)). Concluzia pe care o trag eu este ca sunt destule cititoare care urmaresc sceptic (si pasiv) desfasurarea actiunii cu metodele astea aiuristice de parenting. Imediat ce apar episoade gen „au ma doare” se grabesc sa atraga atentia asupra consecintelor imediate de rasfat si speculare, dar mai ales cele pe termen lung „lasa-ca-o-sa-vezi-tu”.
Eu cred sincer ca pentru unii e o satisfactie – uite, nici cu metoda asta nu merge, la fel cum ziceti voi ca nu merge cu bataia, time-out-ul.
Clar exista si aceasta categorie de cititori. Ei sint cei de cursa lunga! :)) Vor sta aici inca 18 ani sa vada cine a avut dreptate!
draga Ioana,
te-ai gandit cum ar fi sa-i faci baita lui Ivan impreuna cu Sofia? adica tu IMPREUNA cu Sofia sa-i faceti baie fratiorului mai mic? sa simta si ea ca e implicata, ca e vorba de ‘VOI TREI’. sa se simta importanta si bagata in seama.
toata lumea spune ca un copil face asa si pe dincolo pentru ca are nevoie/cere atentie, noi spunem ‘da, stiu, si al meu la fel’ si trecem mai departe….ce-ar fi sa-i dam, frate, atentia aia? si asa mi-am dat seama ca habar nu avem ce inseamna sa-i dai atentie unui copil, credem ca inseamna rasfat si ca o sa ni se urce in cap si ne e frica, oooo, ce frica ne e ca ne pierdem autoritatea in fata lui.
stii cum poti sa fii autentica in situatia descrisa de tine? sa discuti cu Sofia imediat ce poti sa-i dai intreaga atentie (da, dupa ce ai scos din baie celalalt copil si e sters si imbracat). sa nu-ti vina sa razi, sa fii serioasa si sa nu-ti treaca prin cap ganduri gen ‘drama queen’. ea simte ca nu e luata in serios, cred ca ai invatat pana acum ca nu te poti preface in fata unui copil, el simte exact ce vrei tu sa ascunzi…
gandeste-te pur si simplu ‘copilul MEU vrea sa-mi povesteasca ceva; cum o ascult acum, o voi asculta si cand imi va povesti ceva ce i se va intampla la liceu sau la facultate; o voi asculta fara sa judec; o ascult ca sa obtin informatii si ca sa aflu cum se simte ea’. ASTA nu inseamna rasfat.
sa fii acolo langa ea cand iti povesteste cum s-a lovit, sa fii foarte atenta, fara sa exagerezi absolut nimic, pur si simplu s-o asculti serioasa, ca si cum ai asculta un OM MARE care-ti povesteste ceva, o intamplare obisnuita, fara sa te prefaci ingrijorata, fara sa faci ‘oaaa, chiar asa?’, ‘fugi de-aici ca n-ai nimic, uite’ pe un ton pe care-l folosesc oamenii mari doar cu copiii…, s-o rogi sa-ti arate exact, exact cum s-a intamplat, adica sa mergeti impreuna la dulap sa-ti arate ea exact cum a facut, ‘sa pupi buba sa treaca’ daca-ti cere, fara comentarii de genul ‘lasa ca nu-i nimic’, ‘sa nu te mai urci acolo ca-ti spargi capul’. s-o intrebi cat de tare a durut-o cand s-a lovit, cat de tare o mai doare acum, cat de tare s-a speriat cand a cazut si cat de tare mai e speriata acum. asta s-o faci pe un ton OBISNUIT, fara sa dramatizezi si fara sa razi de ea! sa nu-ti iei tonul acela de mami care vorbeste cu printesa pe care-l folosim noi, parintii, cand exageram NOI loviturile copiilor.
sa te uiti in ochii ei si sa-i spui ca e importanta pentru tine si o sa fii acolo ori de cate ori va avea nevoie de tine. exact cu cuvintele astea. sa nu-i spui ca e cea mai importanta sau alte prostii de genul acesta. s-o intrebi de ce anume mai are nevoie ca sa treaca buba de tot. o sa-ti spuna ea singura daca vrea un pansament, un pupic sau face o criza mare, mare de tot de plans…pentru ca simte ca mami chiar o vede si pe ea si o asculta.
daca plange, nu plange pentru buba, buba e un pretext, noi stim asta si tot nu intelegem…daca plange, s-o consolezi si chiar sa stai sa-ti aduci aminte, Ioana, tu n-ai plans niciodata dintr-un nimic atunci cand erai mica? si ti-ar fi placut sa te bage cineva in seama? adica sa stea langa tine pana te descarci? cred ca ti-ar fi placut. si sa nu-i distragi atentia, las-o sa se descarce pana la sfarsit.
si sa stii ca buba va fi uitata, va face baie, se va imbraca si absolut orice mai vrei tu sa faceti.
ce ti-am scris mai sus e din experienta mea cu baietelul mau de 5 ani. si te rog din suflet sa INCERCI macar o data pentru ca ‘functioneaza’, cum se spune… e asa de simplu si de bun-simt, cum sunt toate lucrurile de fapt si noi le complicam. de frica. de frica de aia si de ailalta. ca ni se urca in cap. ca o sa faca la fel de fiecare data cand se loveste etc. pai exact asa va face si atata timp cat nu schimbam ceva sa iesim din tipar (noi, oamenii mari cu mintea noastra de oameni mari tre sa facem asta) lucrurile se repeta la nesfarsit. copilul vrea atentie, vrea sa fie ‘vazut’ iar noi in loc sa-l ‘vedem’ chiar ii si spunem ‘degeaba faci asta pentru atentie ca n-o s-o primesti, ha’.
ai incredere in fetita ta pentru ca iti cere s-o vezi si pe ea.
baietelul meu acum face foarte, foarte rar ‘bube’. si am observat ca foloseste pretextul asta chiar atunci cand a avut o zi mai grea la gradinita. da, si copii au zile grele la gradinita. in restul timpului se catara peste tot, cade, se ridica, se scutura si se joaca in continuare. si cine-l vede la locul de joaca facand asa, se mira ‘vai, dar al meu plange o saptamana daca se loveste, tu cum faci?’. uite, eu il bag in seama. vorbesc cu el. ii arat ca problemele care sunt importante pentru el sunt importante si pentru mine pentru ca sunt mama lui si asta e treaba mea de mama. ca sa nu mai simta nevoia sa faca din tantar armasar doar ca sa cerseasca putina atentie.
ooo, dar eu o bag in seama la modul cel mai serios cat de des se poate (nu se poate tot timpul, pentru ca exista si al doilea copil care cere exact acelasi lucru). doar ca desigur, acest cat de des se poate nu este suficient pentru ea.
ea este genul coleric, iar de cand cu gradi, a invatat de la ceilalti copii cum sa se manifeste SI mai sonor. desigur, este si aceasta, doar o etapa.
nu, eu nu am avut niciodata frica asta ca „mi se va urca in cap”, chiar mi se reproseaza asta de toti membrii familiei. ca prea o ascult. 🙂
imi pare rau ca n-ai inteles ce am vrut sa spun, imi pare rau pentru ca eu nu stiu daca sunt in stare sa explic mai bine …
trebuie sa-mi promiti ca astazi cand vine de la gradi o iei in brate si ii spui ca e importanta pentru tine. atat.
te rog mai citeste o data ce-am scris. gandeste foarte serios ce inseamna sa o bagi in seama. gandeste-te cum ar fi sa-i faceti baie fratiorului impreuna, de-adevaratelea. gandeste-te cum ar fi sa CREZI de-adevaratelea ca e posibil asa ceva.
gandeste-te, te rog, cum ar fi sa INCERCI macar o data ce te-am rugat eu.
tu ai fost sau esti o ‘drama queen’?
Sigur ca sint o drama queen, ori poate nu ai apucat sa citesti pe-aici pe blog? 🙂
Ioana, am citit toate comentarile de pana acum..cu unele sunt de acord, cu altele nu, normal. Dar o idee mi s-a parut „geniala”. Dece nu le faci baie impreuna? Ai mei au aceeasi varsta cu ai tai…doar ca baiatul este cel mare si am descoperit intamplator baitele impreuna si de atunci numai asa facem. Se distreaza amandoi fantastic, pentru noi e mult mai simplu si mai scurt…si gata.
Baita mai nou se numeste „distractie”. Mami..mami…vreau la distractie cu sora mea :). sa nu faca baita fara mine!
iar cand cea mica e prea obosita si schimbam baita pe un spalat la fundulet la chiuveta..e suparare mare, ca el vrea baita cu ea…iar ea adoarme inainte sa se dezbrace el.
Cat despre cum sa procedezi in cazul asta…fa cum simti tu, ca simti cel mai bine pentru copiii tai. Ai mei nu prea cad, adic cel mare. Pitica acum invata mersul 🙂
Iti citesc cartea…imi place…nu vreau sa se termine! 🙂
uneori facem baie toti trei. pe ei doi nu prea ii pot lasa singuri, pentru ca ea il impinge, el uraste sa se stropeasca, se imping, nu e deloc placut pentru nimeni etc. Plus ca uneori e diferenta mare intre programele lor de baie si de somn si chiar e imposibil sa ii bag pe amindoi.
Mini drama queen si la noi. Eu mai intai investighez incidentul, deseori ignoram, dar avem si noi lucruri magice: leucoplast (si-l pune singura, le are la dispozitie, uneori are si 10 pe un picior), crema magica (l’oreal) si incurajatul. Ii mai aduc aminte ca si ieri a cazut si uite ca a trecut, ii mai arat cicatricile care le am si povestim de cum am cazut si eu si mi-am spart capul ( fix la aceeasi varsta ca ea, la 5 ani juma) etc.
Atentie ca la noi totul e accelerat de oboseala. Daca dimineata nu avem asa incidente, serile … si ciorba nu ii place, ca e prea fierbinte si s-a fript, etc.
La noi e evident un mod de a atrage atentia si mai ales cand eu am alta prioritate …
da, si la noi e mai rau seara, clar oboseala…
Discalimer: nu am copil. Disclaimer 2: sunt o persoana independenta (unii spun chiar „prea”).
Am lecturat toate comentariile si in multe dintre ele ma regasesc, culmea, in calitate de adult. Tot seara, tot pe fond de oboseala (si mai rau cand sunt stresata dupa munca), am o nevoie crescuta de atentie din partea partenerului. Vreau o imbratisare la 10 min, am nevoie de caldura ei, parca si de protectie. In zilele proaste, ma ghemuiesc intr-un colt de canapea ca o pisica si daca ma misc de acolo parca ma lovesc de orice – si da, ma doare tot, si ma si matai (de asta mi-e cam rusine…). Eu nu vad la copiii vostri decat nevoi pe care le am si eu ca adult. Diferenta majora este ca eu „nu-mi permit” tot timpul sa cer chiar tot ce-mi trece prin cap, imi dau seama ca pentru partenerul meu pot exista „alte prioritati” (gen, sa manance sau sa faca dus :)))) ) si inteleg ca are nevoie si el de timpul lui. Dar asta nu schimba faptul ca as vrea. Vreau, dar stiu si inteleg ca nu se poate. Poate aici e important sa lucram cu copiii, sa inteleaga ce si cum se poate – desi intelegerea asta tine si de adulthood, si nici n-as vrea sa fie adulti prea devreme.
Ca sa concluzionez, e complicat :))))
Cum cresti copilul asa il ai… daca te uiti in fundul lui tot timpul e absolut normal sa se creada buricul pamantului si de aici toate urletele, naravurile si impotrivirile la ce-i spune parintele.
Ma scoateti din minti, voi, mamicile astea moderne, care ati citit o zeci/sute de carti de parenting si stiti cel mai bine cum trebuie crescut un copil: fara responsabilitati, fara NU-uri, fara, fara, fara.
Un copil trebuie sa asculte de parinti, ca parintii l-au facut, parintii au 20-30-40 de ani de viata in plus si stiu mai bine.
Pe langa iubire si ocrotire din patea parintilor, copilul mai are nevoie si sa stie putin de frica.
Uneori, o nuielusa in casa nu strica…
tu chiar propui in mod serios sa-mi lovesc copilul pentru ca s-a lovit si face din asta o drama, fie si nejustificat?
dar stii ce nu inteleg eu? de ce spui ca „uneori” o nuielusa nu strica…
eu cred ca daca tot mergem pe solutia cu nuielusa, care este intr-adevar o solutie pentru parinte, ar trebui sa o aplicam tot timpul, pentru ca ea va functiona TOT TIMPUL, nu doar uneori.
eu sunt mai mare decat copilul meu si mai puternic si voi ramane asa cel putin pana la 18 ani ai lui, deci pot sa-l bat si/sau sa-l intimidez ca sa-i fie frica de mine TOT TIMPUL, nu doar uneori.
adica eu pot sa rezolv (din punctul meu de vedere) ORICE problema pe care mi-o face copilul, daca vreau, pur si simplu tragandu-i una peste bot, la modul metaforic sau concret, de fiecare data cand deschide gura.
deci de ce „uneori”?
stii ce zic toate cartile de parenting pe care le-am citit eu (doar pe vreo 5-6 am pus mana pana acum)? zic ca copii trebuie sa aiba responsabilitati, foarte multe reguli clare si corecte si nu trebuie lasati sa faca ce vor ci ajutati sa descopere ce vor. si sa nu facem lucruri in locul lor. cam asta ar fi, in mare.
si ce scrie in cartile astea facea si bunica, sa stii, si nici nu stia sa citeasca, saraca.
Pe acelasi principiu-cine e mai mare e mai tare-ajung copii batuti sa isi bata/omoare parintii batrani care nu mai pot sa ii bata, pentru ca i-au lasat puterile-si in plus se si mira ca l-a crescut atat de bine cu atata frica si acum …se intampla asta?!
Frica exclude iubirea deci sa nu te astepti ca peste cativa ani copii sa te iubeasca macar putin…desi sper inca ca nu ai copii-spre binele lor!
si nu, daca am 20,30,40 de ani in plus fata de copilul meu nu inseamna deloc ca sunt mai intelept si stiu eu mai bine ca parinte, iar daca nu vezi/simti asta in ochii copiilor deja nu are rost nici un fel de polemica pe aceasta tema.
imi este foarte mila de copii ai caror parinti cred ca „stiu ei mai bine” totul.Cu cat stii cu adevarat mai multe cu atat realizezi cat de putin stii de fapt!
„copiii” nu „copii” ca ne zgarie ochii
Evident…din graba tastarii in orele de serviciu :))
Eu imi amintesc si acum nuielusa folosita pe mine si mi se zburleste parul si clar nu as putea sa o folosesc pe copilul meu. Nuielusa aceea imi dădea doar un sentiment de frică fata de cel care o manuia, fara sa ma învete nimic, ca drept dovadă în adolescență am fost rebelă si am cauzat multe probleme, linistea a aparut doar cand nuielusa a dispărut si a aparut dialogul, dar sechelele au ramas, bătăile nu le-am uitat. In concluzie eu m-am revoltat tocmai din cauza „disciplinei” aplicate.
Pe bune? O nuielusa in casa? Si ce rezolva nuielusa aceea? Il face pe copil sa ii fie frica de parinti, eventual sa ajunga sa se ascunda de ei pt ca stie ca daca face cutare lucru nuielusa intra in actiune. Cum crezi tu ca frica de parinti il responsabilizeaza pe copil? Il convinge sa nu mai urle cand se loveste? Nu o sa o mai faca de spaima ca isi primeste nuielusa pe fund?
„Un copil tb sa asculte de parinti pt ca ei l-au facut?” Really? Sa inteleg ca expresia „eu te-am facut, eu te omor!” iti este mai mult decat familiara?
Sunt de acord partial cu coment-ul tau! Nu sunt de acord cu nuielusa! Am observat in randul prietenilor cu copii tendinta de ai super „proteja”, adica ducem grija fata de copil la extrem *(copilul abia sughite si deja parintii nu stiu care sa sune la 112 mai repede, in caz de cazatuta cheama si Garda Nationala si Salvamontul si Paza de Coasta…) si ai caror copiii fac o drama din orice, si am vazut si prieteni care nu reactioneaza overprotective la fiecare cazatura a celui mic si ai caror copii nu fac ditamai spectacolul din fiecare cazatura. Am observat asta indelung, cu cat parintii ii dau apa la moara copilului cu atat drama e mai mare si copilului ii ia mai mult sa se calmeze si sa treaca peste. Copiii din categoria „dramatici” (baietel 4 ani) am observat ca fac tam-tam din orice, sunt super lipiciosi, nu se dezlipesc de parinti (adultii nu pot incepe o propozitie ca copilul urla ca din gaura de sarpe pt orice) (isi sufoca parintii, fac orice numai sa fie bagati in seama, „orice” care se amplifica atunci cand suntem mai multi „spectaori”), nu se joaca singuri (indiferent daca copilul are sau nu cu cine sa se joace, parintele trebuie sa fie si el acolo ),nu socializeaza (adica nu stie sa se joace cu alti copii), clar nu imparte jucarii, vis a vis de ceilalti care au fost lasati sa se descurce si singuri (tot baietel tot 4 ani, a cazut s-a ridicat si-a vazut mai departe de joaca, nici tu plans, nici tu scandal nici tu drama, caz in care parintii mai au un respiro) Copilul si-a ales mai multe masinute si s-a jucat singur, nestingherit 2 ore, fara TV pornit si fara sa strige dupa parinti! (Evident ca eram la 2 pasi de el si il verificam periodic fara sa-i intrerupem joaca. Sunt de acord cu „cum ii cresti asa ii ai” si am observat ca superatentia, si supercocoloseala nu este solutia pe termen lung, practic ii invata pe copii sa fie din ce in ce mai dependenti de parinti pe masura ce cresc si nu ii pune in situatia de a rezolva problemele ivite, ei singuri dupa puterile lor! Si parca ideea era sa crestem copii independenti, capabili sa rezolve singuri probleme!
Dani, sper ca era o mare ironie comentariul tau, si daca nu e o ironie, ci tu chiar spui pe bune, atunci nu fa copii. Mama, cata inversunare!
Daaaaa, pentru ca, nu-i asa, copilul este exact ca un animal de circ, fara constiinta si discernamant, ii aplicam o nuielusa si face ce vrem noi !!!
ba am citit, si nu vreau sa te atac, nu asta e intentia mea, chiar imi pare rau ca am pus intrebarea asa, sec.
toate suntem cateodata ‘drama queen’ cand nu vrem sa recunoastem nici macar fata de noi care e problema de fapt. si ne indreptam singure atentia spre alte alea…cumparam haine si pantofi, de exemplu. ca sa ne simtim mai bine.
de fapt, ce se intimpla aici e foarte simplu. problema ei este fratele ei, care n-o sa dispara vreodata (fratele, deci nici problema). nu intoarce nimeni privirea, ba dimpotriva, sintem foarte atenti la asta, dar si impacati cu gandul.
mai, daca te mai aud ca te-ai impacat cu gandul ca Sofia nu vrea frati si asa mai departe, sa stii ca vin la tine acasa si te bat 🙂
sa lupti, mami! sa nu-ti dai voie sa crezi asa ceva nici macar in adancul sufletului tau. stii de ce? pentru ca toate gandurile astea ale noastre se reflecta in comportamentul nostru fata de copii iar frumusetea e ca nu ne dam seama. sa-ti repeti de o suta de ori pe zi ca Sofia il iubeste pe Ivan si Ivan o iubeste pe Sofia. si sa ai grija sa auda si copii asta.
p.s. hai ca trebuie sa spun ca nu sunt de acord cu bataia, nu pentru ca am citit prin carti ci pentru ca nici eu si nici cei doi frati mai mari ai mei n-am fost batuti niciodata de parinti sau bunici. si uite ca am ajuns bine.
Pope, se vede ca vrei sa ajuti, dar nu ai doi copii.
Prin urmare nu poti intelege exact ce se intampla cu Sofia pentru ca inca nu ai fost pusa intr-o astfel de situatie zi de zi – mai complicata putin decat cea cu un singur copil.
Daca nu te superi … cred ca e mai intelept sa nu dai sfaturi daca nu ai trecut tu insati prin aceleasi experiente.
PS: Eu n-am copii deloc, dar citesc pe aici, sa mai invat una-alta.
Ai auzit de tanti asta, Laura Markham? Are un blog AhaParenting.com unde sunt multe informatii, foarte relaxed, despre raising happy siblings. Vine si in Romania in noiembrie, parca.
am avut si eu un episod in are baiatul meu s-a lovit la un picior si nu mai calca deloc pe el zicea ca il doare…am fost la dr cu el, i-a facut film, era totul ok…dar el nu si nu ca tot il durea..a tinut-o asa vreo cateva zile…apoi i- a trecut…dr zicea ca ei, micutii au spirit de conservare f ridicat, si nu calca pe picior decat atunci cand nu-l mai doare deloc, deloc.
Ah,si acum satisfactia bolnava a celor ce si-o imaginează pe mica rasfatata altoita ca la carte. Makes me sick. Adica dupa ce te chinui 9 luni cu greturi, iti dai sufletul sa il nasti prin spitale, iti ies peri albi de la fren, reflux, febra,diaree, dinti samd, sa vina unul sa îmi spună ca trebuie sa îmi bat copilul?!?
Sa nu uitam de metodele mai vechi, conform carora dupa o lovitura zdravana, eventual cu vreo mana rupta, cateva palme sanatoase de la parinti sunt exact ce trebuie! Sa stie dracul impielitat ca data viitoare sa aiba grija :)) Oh my!
Poti nici sa nu te chinui alea 9 luni…poti sa ai o sarcina de vis si sa fii ca un fluturas pana in momentul in care trebuie sa nasti.
Un copil nu trebuie batut, punct. Nu exista absolut niciun motiv suficient de bun pentru a aplica vreo forma de pedeapsa corporala (sau psihica) unui copil.
Cum ar fi ca doi adulti care stau de vorba despre un subiect „x” sa ajunga sa isi dea unul altuia plame la fund sau peste cap sau lucruri similare, doar pentru ca ajung sa nu se inteleaga. Mi se pare cel mai amuzant dar si cel mai realist exercitiu cand povestesc cu prietenele mele care imi spun (unele) ca mai merge si o palmuta din cand in cand….si le explic cum ar fi daca eu le-as lua la bataie daca nu mananca broccoli sau friptura din farfurie. Si ele fac ochii mari la mine la modul „Dar nu ai cum sa dai in mine, sunt un adult, stiu ce vreau si ce am de facut”. DA, dar la fel de bine stie si un copil. Daca pe tine ca si adult nu este acceptabil sa te bat, de ce este acceptabil sa dau intr-un copil???
Nu cred in „parentizarea” (cuvant inventat de mine 🙂 )excesiva a relatiei parinte copil, am vazut si cazuri de copii carora li se permit prea multe lucruri, deoarece nu au limite impuse, inclusiv reguli de convietuire sociala simpla si de bun simt.
Mi se pare ca multi parinti din cei care citesc si sunt la curent cu ce se intampla in parentingul actual , nu citesc si printre randuri si devin mult prea permisivi, iau totul prea „ad litteram” si nu lasa si instinctul sa isi faca treaba lui.
Cred (sincer si puternic cred asta) ca o parte din copii generatiei copiilor nostri vor ajunge rasfatati, egoisti, egocentrici pentru ca totul s-a invartit in jurul lor si al emotiilor lor. Nu au fost pusi la indoiala atat de mult cat ar trebui, li s-au validat prea mult simtamintele si experientele si nu au fost lasati sa se descopere ei pe ei insisi ca indivizi foarte mult.
Nu sariti pe mine, nu cred ca toti copii sunt rasfatati si exagerati, dar cred ca orice moneda are reversul ei, inclusiv cea a parentingului modern inteles gresit.
Orice copil ar trebui sa stie ca in afara de sentimentele lui, conteaza si cele ale oamenilor din jurul lui, nu doar oamenii apropiati ci chiar si cei straini, ca nu e bine sa puna etichete jignitoare, „e gras”, e „urat”, e „slab”, e „chel”, sa stie ca si parintii au limite, ca sunt si ei oameni, ca sunt si ei obositi sau tristi sau nu in cea mai buna forma a lor mereu, ca trebuie sa ajute, ca trebuie sa spuna „imi pare rau” daca au ranit fizic sau verbal pe cineva.
Deja m-am intins mult si postarea asta nu mai este despre bube si au au. 🙂
Dar spun un NU clar bataii, oricarei forme fizice sau psihice de violenta.
Si o invit pe doamna (sau domnul) care a scris despre nuielusa, sa imi faca o vizita…am una dupa poarta (se joaca M. cu ea) si sunt dispusa sa o incerc pe ea/el daca vine si nu se descalta, nu se poarta frumos, nu mananca tot din farfurie sau face dezordine in casa.
O zi frumoasa sa avem.
G.
Printesa, am si eu un blog si scriu despre mine, despre mama, despre familia mea mai mult din amintiri ca sa ramana nepoatei mele sa aiba unde sa ma gaseasca atunci cand nu voi mai fi sa-i zic pe viu ca o iubesc cat cerul si pamantul la un loc, asa cum ii spun acum. Si scriu doar lucrurile bune si frumoase care mi sau ni se intampla. Asta nu inseamna ca nu trecem si noi ca orice familie, prin stari de tensiune, ca atat cat scriu este tot ce traiesc eu si cei alaturi de mine, dar asa vreau eu, asa cred eu ca este bine sa scriu doar partea buna a lucrurilor. Si asta pentru ca scriind de bine(binele adevarat nu inventat) binele ma urmareste si pe mine, raul il uit imediat, o cearta se lamureste intre noi, nu-i musai sa pun pe blog ca eu si sotul meu avem pareri diferite, de la un moment dat, despre ceva anume si asta ne otraveste un pic viata. Si stii de ce nu scriu partile astea din viata? Uite de asta, fiindca oamenii , unii, nu toti, abia asteapta sa-ti dea in cap, sa te umileasca, sa te desconsidere, sa te contrazica, sa-ti arate unde ai gresit etc. Si ce rost are? Niciunul important, ba din contra. Daca critica nu ajuta la copii, apoi, nici la adulti nu ajuta.
Inteleg ca blogul tau este interactiv, ca aici citesc si comenteaza majoritatea parintilor cu copii mici sau bunicii asisderea(cu nepoti mici) si care mereu compara ce faci tu cu copiii tai cu ce fac ei. Si asta nu e rau pana la un punct. Punctul este acela cand fie ceea ce spun comentatorii contrar parerilor tale este neinteles sau se simte o doza cat de mica de rautate, fie , asa cum spui, unii abia asteapta sa spui si ceva rau, caci deh, n-o fi la voi paradisul, zic unii care doresc ei sa aiba mereu dreptate.
Citind unele comentarii si la subiect imi zic si eu parerea, Sofia are atentia ta atat cat mai poti sa i-o dai caci dupa nasterea lui Ivan tu singura ai recunoscut ca este destul de nemultumita ca nu mai ai tot timpul din lume doar pentru ea. Ea, fetita, intinde limitele, ea vrea totul nu partea si asta stii si tu Printesa si de aceea, cred eu, exagereaza cand se loveste, cand se simte pe alaturi, tu fiind ocupata cu cel mic. Iar la situatia descrisa, uite cum vad eu: tu erai ocupata cu baia fratiorului ei (ea nu s-a obisnuit inca sa inteleaga asta) si fiindca voia atentia ta s-a urcat pe sifonier. Ce-a urmat i-a dat ei satisfactie ca ai bagat-o’n seama.Aici ai de lucrat cu fetita.Desi e mai greu, implic-o in activitatile tale cu Ivan sau, in timp ce un parinte este cu un copil, celalalt sa fie cu alta persoana din casa nu singur, sa fie bagat in seama exact cand crede el, adica ea, ca nu e. Va veni un moment cand parintii nu mai sunt atat de importanti pentru copii si atunci nu mai vor atentia lor integrala.
Eu, ce sa zic, sa fii parinte nu este usor si sfaturile nu-s de bun augur si asta iti spun din experienta. Desi fiul meu asculta sfaturile mele, adica le aude, ma lasa sa i le spun, nu le urmeaza, eu nu pot face nimic in educatia nepoatei mele decat sa-i spun la web cat este de importanta pentru mine, cat este de frumoasa si de desteapta, cat o iubesc si cat de dor imi este de ea.
Noi avem 2 retete magice:
1. crema miraculoasa, care chiar face miracole- de fapt un baton de crema de arnica, pusa pe lovitura previne vanataile (daca lovitura e fara sangerare) sau spray dezinfectant fara alcool pentru lovituri cu rana deschisa
2. pupicul magic. Un pupic pe locul dureros se pare ca face minuni si trece totul intr-o secunda.
Al meu nu-i plangacios, cand se loveste intai se uita la mine sa vada reactia, eu de obicei afisez un poker face, desi uneori imi sta inima, vede ca nu m-am panicat, analizam impreuna situatia, o tratam cum am spus mai sus si ne vedem de joaca in continuare.
Chiar si daca e ceva mai serios, dupa pupic se potoleste instant din plans. Sta la mine in brate si se vaita, dar nu plange. Dupa vreo 3 minute isi reia activitatile.
Piciul meu daca se loveste se uita la mine. Daca observa vreo reactie la mine atunci reactioneaza si el (plange, se vaita). Daca eu ii spun: „ups te-ai lovit. Nu-i nimic grav” atunci ignora complet ceea ce s-a intamplat. Iar uneori imi arata manuta sau locul unde s-a lovit si zice „pupa mami”. Il pup si in secunda urmatoare a si uitat ca s-a lovit :))
asa era si la noi cind era mai mica. din pacate, a crescut. 🙂
Urania Cremene… trainer de parenting?! Unde s-a ajuns, Dumnezeule. Cati puradei a crescut doamna Cremene???
Eu nu mai pot cu toate autointitulatele acestea, ce se promoveaza cu o dexteritate ce ar trebui să pună in gardă orice om normal la cap. Da, știu, suntem din ce in ce mai putini, ne paște rezervația.
Eu lui fii-miu ii dau cu suflu de zeu și se face bine buba instantaneu.
nu stiu cati „puradei” a crescut Urania Cremene, dar… ai ascultat-o vorbind pe teme de parenting?
eu am ascultat-o si am o parere foarte buna si despre ce spune si despre felul in care spune.
Stiu eu, are site, cum altfel?!
Urania Cremene este mama unui baietel de aproape 5 ani si, probabil, cel mai apreciat expert in Parenting din Romania.
Si eu care credeam ca a nascut si crescut cel putin 6-7 copii.
Prefer sa imi ascult vocea interioara.
pe principiul asta, orice psihiatru trebuie sa fi suferit de toate bolile mintale ca sa poata prescrie un tratament, sau cum?
Eu zic așa ca tu clar știi care este problema sofiei si gravitatea situației, până la urmă reiese din expresia ta „drama Queen” dar asta nu înseamnă ca este un copil răsfățat,ca e ceva rău și până la urmă toți copiii au astfel de episoade și ne dăm și noi cu părerea și părerile sunt la fel de diferite ca și copiii de altfel. Acum mie mi se pare ca și tu cam contracarezi imediat ce ți se da o părere, în general, nu numai acum, cu impresia asta am rămas eu. Ia sa recitești răspunsurile tale. Sa-ti spun ce mi-as mai dori eu, după ce te-am văzut la tv, ca anumite subiecte pe blog sa le filmezi și sa pui clipul pe blog, în loc de scris, ai transmite mai clar ceea ce ai de spus. Mi-ar place la nebunie, ai fi mai aproape de noi parcă. Și te mai rog sa nu te împaci niciodată cu ideea ca sofia nu îl acceptă pe Ivan , niciodată! Încă mai lupta pentru apropierea sofiei de fratele ei.
Daca titlul e o licenta ar trebui pus intre ghilimele. Nu de alta dar copiii ar putea sa creada ca se scrie „ma duare” si nu „doare” cum ar fi corect.
Ce cauta copiii pe blogul acesta? Ca in rest, ma indoiesc ca ar fi vreun adult sa nu stie forma corecta a verbului si sa perceapa titlul precum o eroare de tastat sau de gramatica a autoarei. Te pomenesti ca asa a zis Sofia, ma duare… la fel cum unii copii zic „buga” in loc de „buna”. Dar na, bine ca ai zis tu, ca nimeni nu isi dadea seama despre ce e vorba aici.
Domnule Adi, ma duare sufletul pentru dumneavoastra. Cred ca v-a fost tare dificil sa sedeti la birou pentru a tasta acest mesaj, izvorat dintr-o consideratie imensa pentru autoarea acestui blog, a carei reputatie literara era in pericol din cauza Infamei Greseli, avand in vedere lungul bat ce va iese din dos. Generatii de copii de clasa I ce vor invata citirea si scrierea corecta de pe bloguri de parenting in loc de abecedare sunt salvati, saracia cauzata de nivelul scazut de educatie va fi eradicata, apocalipsa se amana pana deceniul urmator. Cred ca va puteti relaxa acum, sunteti un erou.
Eu nu am copii, asa ca intreb: nu functioneaza sa il intrebi pe copil ceva de genul „ce poate face mama sa nu te mai doara? cum sa te ajut?”, adica, din moment ce copilul clar are o problema (mai putin dureroasa sau nu), sa vina de la el rezolvarea? Oare cu ce ar raspunde? Cu un „tine-ma in brate” sau „pupa”, nu? Ceea ce nu cred ca poate fi rau.
Trebuie sa fie lasat , nu e nimic in neregula. Spor incontinuare.
Citesc de mult timp articolele tale in care de multe ori ma regasesc. Si eu am o printesa si un printisor la fel de nazdravani ca ai tai. Cand se lovesc de cele mai multe ori incerc sa le atrag atentia in alta parte. Daca nu e vorba despre ceva grav uita imediat de buba. Spre exemplu: Mara s-a lovit aseara de cantul usii, in timp ce fugea de Catalin. A inceput sa tipe cat o tinea gura ca o duareeee!!! Am rugat-o sa-mi arate, pe usa, exact locul de care s-a lovit. Apoi am exclamat mirata: „Mara!!!Ai vazut??? Ai stricat usa! Uite aici nu mai e dreapta! (Mara cerceteaza cu atentie locul) Si nici nu cred ca se mai inchide bine!!!” Preocupata de usa a uitat cu totul de buba… In functie de situatie adaptam reactia. Cel mai haios e Cata cand se impiedica de pietre(si se intampla des) si-i spun ca a strambat piatra. De fiecare data cerceteaza atent piatra si ma intreaba foarte serios si ingrijorat: „Sigur nu arata la fel si inainte?”
vine tocmai la tanc acest articol si raspunsul Uraniei (Cremene apropos, nu Creme cum scrie in articol), ma confrunt zilnic cu drama queen mode al Bellei. Stiu de ce o face (iar casa noua, iar gradinita dupa o pauza destul de lunga, casa este in renovari, noi parintii efectiv cu nervii la pamant dupa serviciu permanent si venit acasa la munca fizica, ne certam noi intre noi de stres), DAR efectiv m-am saturat sa tot intampin cu empatie iesirile. Nu mai am rabdare. Asa ca am trecut efectiv la „imi pare rau, inceteaza cu smiorcaielile”, dupa care escalaeaza la urlete si lovit cu piciorul „e in regula sa plangi, descarca-ti nervii”, „iti cer sa te linistesti, am nevoie de liniste, sunt foarte obosita” (asta fiind deja faza extrema la mine. Cert este ca atunci cand vede ca nu ii merge, termina mai repede cu teatrul.
Buna.si eu de o sapt ma lupt cu fetita mea care refuza a lua ciorapei in picioare deoarece zice ca o deranjeaza.nu stiu ce metode as mai explic. 🙁
Iar la gradinita merge fara ciorapei 🙁