Acesta este al treilea articol din seria: „Părerea unui bărbat despre…”. Primul a fost despre alăptatul în public, al doilea despre viața intimă a cuplului după nașterea copiilor (îl puteți citi aici). Dacă aveţi şi voi pe-acasă bărbaţi dornici să se exprime în faţa unui public 95% feminin, îi aştept cu drag. M-am gîndit că ar fi util să aflăm şi ceva insight masculin despre problemele pe care noi, femeile, le dezbatem pînă la epuizare pe internet. Azi, despre cei șapte ani de-acasă, în maniera inconfundabilă a prințului urban, ăăă adică a soțui patroanei, ups, a soțui meu.
Din când în când, e drept că mai mult prin filmele americane, aud expresia „My momma always said…”, în diferite forme. Sau poate că nu o aud spusă direct așa, dar îmi dau seama ca mulți dintre noi am putea să punem aceste cuvinte în fața unor enunțuri de-ale noastre care spun ce credem despre una sau alta. Aceste enunțuri se numesc prejudecăți, iar acest cuvânt, deși este folosit mai mult cu sens negativ, are un sens concret și foarte important: este vorba despre lucruri pe care le credem despre lume încă de mici, pentru că așa ni le-au transmis părinții și noi nu am stat niciodată să ne gândim cu adevărat la ele – de asta le zice pre-judecăți, adică au apărut nu în urma unui proces propriu de gândire, ci au fost încorporate pe nemestecate.
Cred că aceste prejudecăți insuflate de părinți sau de oamenii care s-au aflat în jurul nostru când suntem copii sunt foarte importante pentru viața unui om, pentru că multe stau cu el mare parte din viață, uneori fără ca acel om să-și dea seama că sunt prejudecăți. Prejudecățile sunt inevitabile, necesare și nu sunt doar rele, multe sunt bune, folositoare, ne ajută să ne explicăm lumea și să funcționăm înainte de a ne putea face noi înșine o părere despre lucruri – eu mă gândesc la ele ca la un sistem de operare pre-instalat. De aici decurge că acum, când sunt eu însumi părinte, am o responsabilitate uriașă în legătură cu prejudecățile pe care le insuflu copiilor mei. Să crești un copil fără să-i insufli prejudecăți este absolut imposibil, pentru că aproape tot ce-i spui copilului despre lume se sedimentează în capul lui și îi formeaza o anumită imagine despre cum este lumea sau despre cum crezi tu, părintele, că ar trebui să fie lumea. Iar cum copilul nu are discernământul necesar să examineze critic ceea ce-i spui, nu are ce face decât să ia acele lucruri de-a gata.
Îmi cer scuze dacă introducerea e prea întortocheată pentru ora la care citiți acest articol. Hai să dau un exemplu.
Copila mea are o problemă oarecare și urlă (nu plănge, urlă, e ceva deranjant). Mie nu îmi place când urlă și o rog să nu mai urle, ceea ce evident că nu o determină să nu mai urle, pentru că ea a depășit deja perioada în care dorea să-mi facă pe plac (adică până pe la doi ani), acum este în plină perioadă de negație. Printre alte strategii de a o face să nu mai urle, o încerc și pe aceea de a-i da un argument pentru care ar fi mai bine să nu urle decât să urle, moment în care, vreau nu vreau, ajung să-i expun valorile mele, adică ceea ce cred eu despre lume și viață, valori care la mine vin fie din pre-judecăți (adică negândite de mine), fie din judecăți pe care le-am făcut eu însumi de-a lungul timpului, dar care la ea cu siguranță se vor transforma în prejudecăți, dacă i le repet câțiva ani. Deci mi se pare că nu este lipsit de importanță ce-i spun în situația asta.
Iată două variante de abordare:
1. „Te rog să nu mai urli pentru că nu este frumos.”
Probabil că mulți dintre voi puteți recunoaste această propoziție ca venind de la mamele sau bunicile voastre.
Este o propoziție lipsită de sens pentru copil și eu încerc să nu o folosesc (deși nu reușesc 100% din timp, ca dovadă că de pre-judecăți nu e ușor să scapi, pentru că s-au transformat în automatisme).
Ca aceasta propoziție să aibă sens pentru copil, el ar trebui mai întâi:
a) să știe ce înseamnă categoria „frumos” în general vorbind, în condițiile în care dacă mă roagă cineva să explic eu ce înseamnă „frumos” o să am dificultăți serioase;
b) să accepte ca valoare a lui proprie că ceea ce este „frumos” este și dezirabil (pentru el), adică transpunerea unei valori într-un comportament.
Observați că lipsa de sens a propoziției vine din faptul că ea este auto-referențială, adică să urli nu este frumos pentru că nu e frumos să urli. Este doar o etichetă în plus acest „nu e frumos” dacă nu e definit într-un fel general, care nu are legătură cu instanța concretă că a urla nu este, într-adevăr, frumos.
2. „Te rog să nu mai urli pentru că nu este politicos față de ceilalți.”
Aici deja valoarea invocată de părinte este tratabilă, pentru că putem să-i explicăm copilului ce este aia „politicos” – este atunci când îi faci pe ceilalți să se simtă bine în prezența ta sau mai bine zis când nu îi faci să se simtă rău, de exemplu. Și mai departe este necesar să îi exemplifici copilului ce înseamnă să se simtă bine sau rău, adică să faci legătura cu o stare de bine sau rău despre care știi sigur că el a experimentat-o deja, deci o poate întelege: când te-a lovit copilul ăla în parc și tu ai plâns, aia a fost rău; când un copil ți-a oferit jucăria lui, pe care o voiai, aia a fost bine etc
Deci pare că este eficient ca atunci când prescriem copilului un comportament să folosim enunțuri de tipul:
Să faci/ să nu faci [ceva] pentru că asta respectă/ nu respectă [un principiu de viață concret și definibil, despre care eu consider că are valoare și cum eu sunt părintele, adică formatorul tău, doresc să ți-l insuflu sub formă de pre-judecată].
Toate bune și frumoase, numai că de-abia de aici încep problemele adevărate. Până aici a fost vorba doar de a pune enunțul într-un mod care are sens, însă de aici încolo trebuie să decidem CARE sunt principiile și valorile pe care dorim să le insuflăm copiilor noștri, iar lucrurile nu sunt deloc simple după mine.
Primele principii, cele mai la îndemână, sunt probabil cele legate de asigurarea unui trai optim, fără fricțiuni, în societate, la un nivel foarte de bază – adică politețea, considerația față de ceilalți.
Dar cum îi explici copilului de ce este dezirabil să fie politicos? Nu poți să i-o spui pe aia cu contractul social, dar poți să i-o spui pe aia cu „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face, pentru că altcineva ar putea să ți-o facă ție”, un principiu despre care eu cred că este cea mai directă și ușor de explicat sursa a eticii. Nici principiul ăsta nu e totuși lipsit de purici, pentru că el este valabil atât timp cât toată lumea îl aplică, altfel este posibil ca cineva totuși să nu-ți facă ceva ce ție nu-ți place, chiar dacă tu l-ai făcut altcuiva sau chiar lui, ceea ce înseamnă că nerespectarea acestui principiu în viață are payoff pozitiv din punct de vedere egoist atât timp cât faci parte dintr-o minoritate care nu îl respectă, în timp ce majoritatea îl respectă.
Eu am mers mai departe și i-am spus Sofiei că dacă ea se poartă urât cu cineva, trebuie să se aștepte ca și persoana aceea să se poarte urât cu ea, înapoi, iar dacă se poartă bine, să se aștepte ca și celălalt să se poarte bine.
Eram destul de mândru de mine că îi insuflu copilei un principiu de viață nobil și folositor, până într-o zi când mi-am dat seama ca enunțul de mai sus pur și simplu nu este adevărat. Există multe situații în care dacă te porți rău cu cineva, el nu se poartă rău cu tine înapoi, cel puțin nu pe moment, dar asta invalidează deja principiul în mintea unui copil. Apoi, există situații în care cineva te tratează rău fără ca tu să-l fi tratat așa în prealabil, iar asta poate verifica chiar și ea, la vârsta ei. Și bineînțeles, lumea e plină de „fraieri” care fac bine și primesc rău. Eu nu pot să-i explic însă unui copil ce înseamnă un ideal, mai ales că dacă privesc în jurul meu, aș spune că principalul motiv pentru care nu ne luăm gâtul unul altuia e acela că există consecințe neplăcute imediate, deci nu am motive să am o viziune pozitivă asupra oamenilor. (Probabil prima dată când am verificat bănuiala că ceea ce numim „comportament civilizat” este o pojgiță foarte subțire care se rupe când oamenilor le sunt amenințate nevoile de bază a fost atunci când am văzut cum s-au comportat cei afectați de uraganul Katrina. După aia am început să conduc mai mult mașina și mi-am dat seama că nici măcar nu e nevoie de un dezastru natural, unii sunt capabili să te ia de gât doar pentru că nu te dai din calea lor.)
Ca să mai salvez ce se mai putea salva din toată această harababură, am început eu însumi să exemplific acest principiu față de ea, mai precis de câte ori se purta într-un fel indezirabil (de exemplu refuza să facă ceva, complet nejustificat, chiar și după ce epuizam toate încercările de negociere), îi explicam că acum se poartă nepoliticos sau rău față de mine și din acest motiv nu mai vreau să-i citesc poveste seara la culcare. Bineînțeles, în scurt timp am realizat că nu știu dacă ceea ce fac eu o ajută să înțeleagă că acțiunile ei au consecințe pentru ea și că este în puterea ei să influențeze rezultatul unei înteracțiuni sau este pur și simplu o pedeapsă. Nu îi refuz niciodată afecțiunea, oricât de dificil se poartă. ÎntotdeaunA când avem o contră din asta ma ofer să o țin în brațe, ca să știe că nu dragostea mea este condiționată de comportamentul ei, ci acțiunile mele punctuale, și chiar și astea doar temporar.
În zilele în care avem contre, seara la culcare îi spun că astăzi nu pot să îi citesc poveste pentru că de dimineață s-a purtat nepoliticos, dar că o să îi citesc mâine. Nu protestează niciodată. Iar lucrul care mă face să cred că totuși nu o pedepsesc refuzându-i povestea este că niciodată perspectiva de a nu primi poveste nu o oprește să continue să urle dacă așa are chef.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Ce vreau să spun până la urmă în acest post alambicat? Vreau probabil să împărtășesc cu lumea cititoare că mi-am dat seama recent că principala moștenire pe care o las copiilor mei sunt lucrurile alea în fața cărora ei vor putea să pună expresia „My momma always said…” când vor fi adulți. Și aș vrea ca lucrurile alea măcar să nu-i încurce în viață, dacă nu pot să-i ajute.
PS: Ați observat și voi că în zilele noastre nu se prea mai vorbește despre „cei șapte ani de-acasă” sau mi se pare doar mie?
Sursa foto: fetiță politicoasă, via Shutterstock.com
Foarte frumos scris :). Si noi suntem mereu pusi in dificultate cand trebuie sa ii explicam de ce nu ar trebui sa urle/stea dezbracat in usa frigiderului/asezat cu fundul gol chiar oriunde /aruncat farfuria, cana, tacamurile pe jos. Cam astea sunt cele care imi dau de furca destul de des. Si cat timp scotocesc dupa ideea salvatoare ma gandesc cat de dificil e sa ii oferi o explicatie din care sa inteleaga ce trebuie sa inteleaga. Sa ii insufli o prejudecata buna, adica.
Sa mai scrii!
Da, sa mai scrii! Foarte frumos.
Cred ca tu încerci sa ii oferi un set de reguli aplicabile in 100% din situații. Principiul acțiunii si reacțiunii se aplica in fizica, oamenii au o doza de imprevizibil care crează excepțiile. Nu poți sa generalizezi nimic in relația cu oamenii, zic eu. Si tocmai asta face educația un lucru dificil, cum zici si tu. Dar… oare nu merge sa ii explici copilului ca „de obicei lucrurile stau in felul x, dar exista si excepții”?
Pe incercate, pe fiul meu de 4 ani il deruteaza major exceptiile. Adica repeta uneori teoria asa cum a auzit-o de la mine, deci cel putin a inregistrat-o, dar pusul in practica… Eventual al regulii, daca avem noroc, cu exceptiile ne aprindem rau paie in cap. Banuiesc ca va trebui sa reluam teoria cand va mai creste.
Si eu cred ca copiii sunt foarte atenti la exceptii si ca ii deruteaza.
Eu nu folosesc cuvantul „politicos” ci incerc sa trezesc empatia copilului. „Stii ca domnul de acolo este deranjat de tipatul tau? Stii ce zice el acum ?<>”. De multe ori fetita mea trezeste bebelusii din somn in parc sau ii sperie . Am vazut ca este afectata atunci cand ii zic ca din cauza ca a tipat bebe plange.Ii plac bebelusii f tare.
Si eu sunt de parere ca trebuie mici pedepse (sa nu mai citesti o poveste sau sa nu-i mai faci un alt serviciu copilului) atunci cand intrec orice limite.
Nu se vorbeste de cei sapte ani de acasa fiindca expresia si-a pierdut sensul, cred eu. Inainte un copil cu acesti sapte ani era un copil ce spunea „saru-mana”( formula de salut de mare valoare si apreciata la maxim de catre anumite persoane), nu vorbea neintrebat, daca era sa dea un raspuns se uita mai intai la mama sa vada daca are voie sa deschida gura, turuia poezii si cantecele de cate ori o tanti sau un nene cereau asa ceva. E clar ca in ziua de astazi din ce in ce mai putini copii au cei sapte ani de acasa.
In ceea ce priveste educatia, exista doua tinte ale ei. Una este imediata si cred ca asta este educatia clasica, veche. Conteaza cum se poarta copilul acum si aici, principalul scop fiind „sa se poarte frumos”, adica sa nu deranjeze prea mult cu mofturile sale de copil pe cei ce au cu adevarat probleme. Mai putin conteaza efectele pe termen lung ale acestei educatii, ce fel de adult va iesi de acolo, important este ca copilul sa nu solicite prea mult, prea multe. Cred ca asa am fost crescuti majoritatea. Parentingul de astazi presupune o viziune pe termen lung, copilul fiind centrul preocuparilor parintilor, nu doar o fiinta ce este si ea pe acolo. Astazi un copil „are voie” sa fie „prost-crescut”: poate plange din motive de copil, uneori chiar fara motiv, poate avea tantrumuri chiar in mijlocul strazii, poate refuza, contrazice. Are dreptul la sentimente, emotii, pareri. E greu si dificil de trait cu astfel de copii, dar sunt sanse ca ei sa fie adulti mai echibrati, mai empatici, mai relaxati. Timpul va decide asta, avand in vedere ca este o metoda de abordare relativ noua, cel putin la noi.
Pana una-alta, uneori chiar ai nevoie sa supravietuiesti clipei, sa iti feresti copilul de accidente chiar grave etc. In acele clipe e posibil sa nu ai resursele necesare pt a aplica metoda X moderna, asa ca tot la clasicele recompense si pedepse recurgi. Eu o fac si am invatat sa ma iert pt asta. Functioneaza pe termen scurt dar de cele mai multe ori de termen scurt am nevoie.
Cei șapte ani de acasă nu înseamnă sa știi sa te porți, sa nu te urci cu picioarele pe masa, sa nu pleoscai, sa nu vorbești cu gura plină, sa știi sa zici „mulțumesc”, sa saluți cand intri intr-o încăpere si cand pleci, sa il folosești pe „te rog”, sa nu te bagi in fata oamenilor care așteaptă la coada, sa ii lași pe ceilalți sa termine ce au de zis fara sa vorbești peste ei, in general sa nu ii deranjezi pe ceilalți? Astea cum, doamne iartă-ma, se cheamă, daca nu „cei șapte ani de acasă”?
Consider ca îmi cresc copila cu empatie, iubire si răbdare, fara violenta, fara „pentru ca așa zic eu”, dar la cei șapte ani de acasă nu voi renunța. Lipsa lor te face un om dezagreabil. Cine vrea sa se înconjoare de prost crescuți?
Ba se cheama asa, doar ca eu nu cred ca se mai pune atat de mult accent pe acest comportament la.varste foarte fragede. Ce vreau sa spun este ca e clar ca un copil de 6-7 ani poate respecta un cod al bunelor maniere, dar e cam greu la 2 ani. Unii considera chiar inutil si uneori nociv. De exemplu, un copil de3-4 care nu e in permanenta miscare e un copil ce are probleme, nu invers. Faptul ca miscarea sa continua deranjeaza in anumite situatii nu inseamna ca e prost crescut, poate doar ca e in locul nepotrivit. Un copil de 3-4 ani ce iti cotrobaie fiecare ungher al casei nu e needucat, doar normal. Un copil ce refuza sa iti raspunda la salut fiindca esti un strain, nu te cunoaste nu are de ce sa primeasca replici”vai, dar ti-a mancat pisica limba? Nu stii ca e urat sa nu vorbesti cu tanti?”. La asta ma refeream.
Cum poți sa-i ceri unui copil de 2-3-4 ani sa aibă cei 7 ani de acasă, când el nici măcar nu a trăit încă 7 ani? Cred ca nu degeaba se cheamă „7”, educația cere timp, ba chiar timp îndelungat. Una e sa ai pretenția ca un copil sa se comporte intr-un anumit fel (de exemplu sa salute când intra undeva), si alta e ca tu, parintele, sa ii tot zici ca așa se face. Si sa ii dai exemplul personal. La 3 ani nu am pretenția sa facă asta, dar la 7-8, da. La fel, la 3 ani nu am pretenția sa nu arunce cu mâncarea pe jos, dar o sa ii explic de fiecare data când o face ca cineva a muncit sa cumpere si sa prepare mâncarea respectiva si ca ar trebui ca, din respect, sa nu mai facă asta. Si o sa-i tot repet, pentru ca, nu-i așa? „Repetiția e mama învățăturii”, si sper ca intr-o buna zi sa si priceapă. Cred ca înțelegi educația de tip nou intr-un mod greșit. Ioana o tot repeta prin articolele ei, parentingul necondiționat nu înseamnă sa nu ai limite. Nu înseamnă sa creștem niște „domnul Goe”. Limitele tale sunt acolo unde începi sa ma deranjezi. Valabil si pentru copii, si pentru adulti. Si da, copilul tău de 4 ani poate sa cotrobăie prin toate dulapurile la el acasă, când vine in vizita la mine ma aștept sa ii explici ca așa ceva nu se face, sa ii aduci jucării cu care sa ii umpli timpul, sa ii oferi variante.
Cu siguranta nu m-am exprimat eu corect. Ce as fi vrut sa spun este ca noi am crescut cu multe idei despre ” asa se face/asa e frumos”, idei care nu sunt neaparat bune sau universal valabile. De multe ori educatia copilului era tintita pe confortul adultului. Nu, nu cred ca politetea sau buna-crestere inseamna sa ii faci pe cei din jur sa se simta bine, chiar daca tu te simti mizerabil. Nu stiu daca este mesajul ce dorim sa il transmitem copiilor, ca scopul lor in viata este sa le faca celorlalti viata mai usoara. Trebuie gasit echilibrul, alternativa, nu mereu poti explica unui copil de 3 ani, nu mereu intelege ce vrei tu sa transmiti. Poate nici macar nu ii transmiti ceva bun, ci doar o preconceptie cu care ai fost crescut. De exemplu, apropo de salut, copilul meu are 7 ani si nu vorbeste cu oricine. Uneori ne intalnim cu prieteni vechi, fosti colegi, noi ca parinti afisam o atitudine prietenoasa, dar ea refuza sa vorbeasca. Am primit atentionari ca e speriata si nepoliticoasa, ca trebuie sa raspunda la salut si cateva banale intrebari. Culmea este ca al meu copil e chiar sociabil, vorbaret peste masura si saluta de fiecare data persoanele cunoscute. Chiar ma supara cum se „ascundea dupa fusta mamei”, dar m-am pus in locul ei. Adult fiind mi se pare ciudat cand o persoana pe care nu am vazut-o in viata mea ma ia la intrebari doar fiindca e coleg cu sotul/ prieten de-al mamei/ fost vecin de cand aveam eu 2 luni.
E posibil ca un copil inca sa fie considerat nepoliticos daca iti vorbeste la persoanaa doua singular. Am constatat ca in gradinite copiii le vorbesc educatoarelor pe nume, dupa 5 ani se incearca varianta cu „dumneavoastra”, dar majoritatea ajung la scoala adresandu-se invatatoarei cu ” tu”, si acolo sa vezi drama si chemat parinti la scoala. Nu peste tot, dar inca mai sunt persoana ce considera suprema jignire ca un copil sa ii vorbeasca asa. Mie prietenii fetei mele imi spun pe nume si mi se pare absolut normal. Nu cred ca eu, la 6-7 ani as fi putut face asta.
„Nu, nu cred ca politetea sau buna-crestere inseamna sa ii faci pe cei din jur sa se simta bine, chiar daca tu te simti mizerabil.”
sunt de acord, normal.
cum ai defini totusi politetea asa incat sa o poata intelege un copil?
Ooo Doamne ce ma asteapta :))
„Iar lucrul care mă face să cred că totuși nu o pedepsesc refuzându-i povestea este că niciodată perspectiva de a nu primi poveste nu o oprește să continue să urle dacă așa are chef.”
Daca tu vrei sa crezi ca nu e pedeapsa doar pentru ca tu te declari impotriva pedepselor si implicit un astfel de comportament de-al tau nu poate fi catalogat ca pedeapsa esti liber sa o faci. Dar tot pedeapsa se cheama cand privezi copilul de ceva care-i place ca raspuns la un comportament de-al sau care te-a nemultumit. Si nu gasesc nimic rau in asta. Daca ea continua sa faca actiunea (sa urle) care a dus la respectiva „pedeapsa” inseamna probabil ca ii place foarte mult sa urle si-si asuma riscul de a ramane fara poveste. Ori nu-i pasa asa de mult de poveste pe cum crezi tu. Ori nu face legatura intre ele.
Eu am fost genul de copil care nu ar fi aratat ca e afectat de-o pedeapsa nici sa stai in cap. O data m-a pus bunica sa stau in baie o vreme, ca facusem nu stiu ce boacana. Crezi ca m-am apucat sa ma milogesc sa ma lase sa ies? NEVER. Mi-am gasit cu ce sa ma joc, ca stiam ca n-o sa ma tina acolo la nesfarsit, ca nu eram la prima „abatere” :)))
Asa si ea, probabil ca nu urla in fiecare zi, deci nu ramane fara poveste in fiecare seara, dar daca intr-o zi dorinta de a urla e atat de mare, nu e tragedie ca ramane o seara fara poveste.
Modul in care reactionam la privari, pedepse etc e foarte diferit de la om la om.
” Ori nu-i pasa asa de mult de poveste pe cum crezi tu. Ori nu face legatura intre ele.”
Mai am si eu o ipoteza: poate e mai atrasa de atentia primita prin urlat, care cred ca e mai spontana, decat de povestea de seara, care a devenit o rutina si care, probabil, e mai putin interactiva.
Articol ingineresc.Prejudecatile fac parte din viata, ideea este sa incercam sa ne debarasam de cele invechite si foarte negative. Nici nu mai stiu orele pierdute cu explicarea ce sunt tiganii ( sunt oameni, atat). Totul pornind de la o vorba aruncata de bunici sau prieteni. Si toti stim cat de rapid inregisteaza.
De asemenea recompensa si pedeapsa, o utilizez, exact cum ai spus tu, fara nervi, fara privare de afectiune, doar explic si actionez. Si o problema, de care ma lovesc des, avand un copil sensibil, de obicei cand ridica cineva tonul, incepe sa planga. Vreau ca in caz de pericol, sa ma asculte, dar in acelasi timp stiu cat greu scapi de sechelele unui parinte extrem de autoritar. Momentan, incerc jocuri de-a vorbit tare si in contradictoriu si pare sa mearga. Cu timpul, sper sa faca diferenta, sa-si sustina punctul de vedere cand are dreptate, indiferent daca cineva urla la ea si cand ridic eu tonul, o fac doar pentru ca sunt ingrijorat.
Şi eu am fost la fel în copilărie, când ridica cineva tonul începeam să plâng.
Părinţii m-au protejat, au încercat să fie blânzi, iar la maturitate, în relaţiile cu ceilalţi, a trecut de la sine.
Eu sunt convinsa ca nu are capacitatea de a se stapani si cu atat mai putin nu o va face pentru ca nu va primi povestea seara. La 3 ani copiii pur si simplu nu au creiesul suficient de dezvolatat in sensul asta… Se va intampla insa mai tarziu..
Pentru noi cel mai eficient este fie sa ignoram, fie daca situatia permite sa refuzam exact ceea ce face obictul crizei, in sensul ca ii comunicam clar ca pana nu te opresti din urlat nu facem x oricum.
Oricum legat de pedepse, o cunostinta i-a spus fetitei acelasi lucru dupa ce isi lovise fratele chiar dupa antentionari repetate: diseara nu mai primesti poveste. A stat copila, s- a gandit si a zis: bine mami, inteleg ca mana a gresit cand a lovit, dar sufletul meu ce vina are sa nu mai primeasca poveste? Asa ca intreb si eu: sufletul ei ce vina are ? :))
Da, asa este, Nu se mai vorbeste de cei 7 ani de-acasa. Am vazut o scena azi intre un tata si baiatul de 5-6 ani, intamplata intr-un spatiu public destul de aglomerat – mall. Tatal il tinea in brate pe copil, la un moment dat copilul a inceput sa vorbeasca foarte tare, deranjant, sa rada zgomotos, sa isi loveasca tatal peste fata, peste cap, cu palmele. Tatal a incercat sa il linisteasca spunandu-i ca il vad oamenii si imobilizandu-i bratele, cu destula blandete. Efectul a fost zero. Si in loc sa se linisteasca, copilul a inceput sa rada isteric, incat am avut impresia ca are probleme psihice. Si cu siguranta nu avea probleme de acel gen, insa comportamentul respectiv ne-a facut sa plecam mai repede. Parintele era depasit de situatie si nu numai, in loc sa fie ferm, radea incurcat. Copiii simt slabiciunea parintilor si profita. De aici si pana la lipsa educatiei, a celor 7 ani de acasa, drumul este foarte scurt. 🙂
Nu este relevant probabil, dar dialogul dintre cei doi era in italiana…
Si cate astfel de situatii traiesti, ca parinte, situatii in care pari depasit, iar criticile si privirile celor din jur, alea de genul”ce ratat de parinte, nu poate sa isi potoleasca copilul” nu ajuta deloc. Mie scena respectiva nu mi se pare iesita din comun, iar parintele probabil era cel mai bun tata pentru copilul sau. Baiatul avea poate zeci de motive sa se comporte asa, e suficient sa fie prea obosit sau suprastimulat. Sa etichetezi ca probabil”copil cu probleme psihice” sau cu siguranta ” prost crescut, viitor adult ratat” este nedrept.
Si daca ar fi avut cei 7 ani, in niciun caz nu ar facut asta, nu?
Robo,
Sunt de acord cu ce spui tu aici, ai o gandire analitica cu care rezonez de multe ori. Insa, ai un mod de a scrie obositor, parca ai fi fost studentul lui Andrei Marga 🙂 Cei care au fost studentii lui, stiu ce zic. Fara suparare! Argumente la argumente si tot asa… Trebuie sa fiu odihnita sa pot citi ce scrii, chiar daca imi place.
Acum, nu stiu de ce, ma asteptam la altceva de la articolul asta dupa ce am vazut titlu, Asta poate pentru ca sunt eu inconjurata de barbati mai putin analitici, care termina din 2 propozitii tot ce au de spus 🙂 Dar eu zic sigur ca daca intrebi alt barbat sa-ti spuna despre „Cei 7 ani de acasa”, nu cred ca-ti va face o filosofie despre „prejudecati” si „pre-judecati” 🙂
Despre subiect, ce cred eu ca inseamna „A avea cei 7 ani de acasa”, in general reguli ce tin de politete: sa fii punctual, sa nu scuipi pe strada, sa il respecti pe celalalt, sa multumesti si sa iti ceri scuze, sa stii sa asculti, sa stii sa mananci…
Incearca sa transformi in joaca, daca poti. Sa ii pui mana la gura ritmic, precum indienii. Poate zambeste… Sau sa ii prezinti mai multe animale urlatoare, cum comunica intre ele, fara sa o contrazici/ judeci…. pe principiul ‘imbratiseaza.i defectele’. Poate devine mai putin interesant
poate e o idee proasta dar e singura care’mi vine la ora asta…nu dati cu pietre va rog!
Daca’i spui Sofiei ca undeva in lume de fiecare data cand urla o floare se ofileste sau un fluturas isi pierde aripioarele? Oare ar pune’o macar pe ganduri?
adica s-o incarc cu vinovatia ca e responsabila pentru moartea a 10.000 de fluturasi si a 10,0000 de flori zilnic?
:)))
1. Imi place cum te desfasori in scris, mi se potriveste felul in care dezvolti ideile, multumesc pentru rabdarea si seriozitatea cu care tratezi temele!
2. O explicatie pt ideea ca nu se mai vorbeste (desi eu am mai auzit-o) despre cei 7 ani de acasa pt ca nu mai exista ca fapt concret, copiiii nu mai stau atatia ani acasa, adica doar acasa, sub observatia, mai mult sau mai putin atenta, a parintilor; ca urmare, consecintele nu se mai revarsa doar asupra parintilor, ci si asupra educatorilor, profesorilor de la diversele cercuri la care participa etc. Ori expresia se referea la influenta parintilor, a familiei. Zic si eu…
@ Ela
Zici bine
Cand au stat copiii 7 ani acasa? In ce conditii? Concediul de maternitate era de cateva luni, copiii mergeau la cresa / gradinita, luand contact cu cadrele didactice de mici. Si la 7 ani mergeau la scoala. Expresia sintetizeaza valorile si bunele maniere insusite pana la acea varsta cand practic devin mai responsabili, ele fiind o baza pentru procesul de educare ce va urma.
pai la asta ma refeream si eu 🙂
Copilul meu deja are 7 ani. La 7 ani e o mare diferenta fata de varsta 3 ani. Sau de 2. Sau de 4. Nici nu se compara!!! Ok, discutiile si argumentele sunt la alt nivel, spune ca nu vrea/e prea multa lume/e prea obosita etc si de ce nu ii place, daca vrea sa se imbrace cu ceva atunci se imbraca etc.
Cat despre cei 7 ani de acasa mi se pare absurd sa discutam la 2 ani, dar la 7 ani da; eu sunt convinsa ca asta se leaga nu doar de ce ii spunem ci mai mult de ce vede acasa. Da, santajul emotional functioneaza pt ca a invatat ca primeste, cuvinte si gesturi urate de acasa le invata etc. Eu fiind plecata din tara nu mai am cum da vina nici pe colegii de gradi/scoala(vorbesc alta limba), nici pe tv(nu avem), nici pe vreo razgaiala de la bunici (1 sapt. la fiecare 6 luni, si vedem efectele si 2-3 saptamani).
Robo, my2cents, incearca sa faci frazele mai scurte, sa pui punct in loc de virgula, sa folosesti mai putin constructiile intercalate. Mie mi se pare greu de citit, prea alambicat, dar, poate, e doar parerea mea.
O sa zic doar atat: care „cei 7 ani de-acasa”? Cand copilul merge la gradinita de la 11 luni si sta acolo minim 8 ore. Expresia „cei 7 ani de-acasa” se refera la vremuri trecute, cand copilul statea acasa pana mergea la scoala. Acum nu mai e cazul.
Conteaza foarte mult interactiunea cu adultii din primii ani, copilul absoarbe tot ce prinde. Dar e momentul sa schimbam expresia, pentru ca nu mai are sens.