Mi se spune des că nu fac bine. Că prea le vorbesc copiilor ca unor oameni mari. Că prea mult îi țin în brațe, deși sînt mari (au 3 ani și jumătate, respectiv puțin peste 1 an, dacă acum sînt mari, peste 5, 10, 15 ani, cum vor fi copiii mei?). Că prea le las mult spațiu să aleagă. Ce știe să aleagă un bebeluș de un an? Păi stai așa, e prea mare să stea în brațe, dar e prea mic să ia decizii despre jocul cu care i-ar plăcea să se joace? Și de ce îi las să facă lucruri pe care NU E VOIE să le facă? Păi pentru că de fapt, pe multe e voie să le facă, dar prea ne-am obișnuit noi cu NU E VOIE ăsta, ne e mai comod cu el, ne dă putere și control. De ce să nu sară pe pat? De ce nu se joace cu frunze? De ce să nu alerge în parc?
O să vezi tu cînd o să mai crească. Or să ți se urce în cap. Multă lume îmi spune asta. Inclusiv soțul îmi spune asta, cînd Sofia se miorlăie ca vrea să mănînce din picioare, deși noi o rugăm să stea pe scaun la masă. Eu sînt încăpățînată însă. De vreo doi ani tot caut în jur o mamă cu aceleași idei ca ale mele și care să aibă deja un copil mai mare. N-am găsit, dar apoi, într-o zi cu ploaie, cînd deja mintea mea era în alte locuri, am cunoscut-o pe Mira, care mi-a povestit despre Zoran, fiul ei. El are 7 ani și jumătate acum, e un puști energic și deștept, empatic și prezent. I-am pus Mirei cîteva întrebări despre cum a fost ea cu el cînd Zoran era mic. Și ea mi-a răspuns cu răbdare și multe detalii.
Mira, l-ai ținut mult în brațe pe Zoran când era mic?
Și acum îl țin în brațe, și uneori mă necăjesc că a crescut și nu-l mai pot cuprinde. Este cea mai profundă atingere pe care o avem împreună, ne ajută să ne conectăm instant unul la celălalt, și preț de câteva secunde, timpul încremenește în prezent. Suntem doar noi. Doi copii regăsiți. Da, mereu l-am ținut în brațe cât a vrut el.
– Mami, vino să-ți dau o îmbrățișare, așa începe și se încheie fiecare zi a noastră.
Uneori nici nu-mi mai spune, îmi sare direct în brațe, se încolăcește după mine și lipit rămâne. Da, l-am ținut în brațe de când l-am născut, în tot timpul în care am simțit, mi-am dorit și și-a dorit! Și aș face acest lucru încă 100 de ani de acum încolo. Ioana, n-aș putea să trăiesc fără îmbrățișare, clar!
Cum l-ai crescut? Cu nu e voie, sau mai degrabă liber? Cu limite multe sau puține? Ai strigat la el? Cum i-ai vorbit? A plâns mult sau puțin? A făcut crize de furie? Cum le-ai supraviețuit? Recompense? Pedepse? Cum arată timpul vostru împreună?
L-am crescut observându-l și învățând lucruri prețioase de la el, lucruri pe care eu le-am uitat sau nu le-am avut niciodată, respectându-i spațiul personal și alegerile, și trăind în iubire. La început eram o mamă autodidactă, refuzam cărțile care se găseau atunci pe piață sau sfaturile din familie și ale prietenelor, pentru că mi se păreau stupide, nu era treaba lor sau nu se potriveau cu nevoile mele. Cât despre parenting, prin 2008, hmm, cel puțin în mansarda mea de lângă Cișmigiu nu pătrundea așa ceva. O singură carte am citit, mi-o cumpărasem în ultimul an de liceu pe vremea când încă visam să ajung profesoară de literatură: Francoise Dolto “Cînd apare copilul”.
Îmi amintesc cu mult drag și dor de primele luni din viața noastră împreună, în care stăteam întinsă pe salteaua din camera lui și îl priveam fascinată. Cum se mișca, cum respira, cum zâmbea, cum se juca sau întindea brațele către mine. Apoi mă uitam la el cum zâmbea și zâmbeam și eu, cum râdea, și râdeam și eu, cum se încrunta, și mă încruntam și eu. N-avea nicio noimă atunci, era doar pură intuiție, simțire. Mai târziu am aflat că ceea ce făceam eu se numește Oglindire și îi oferea siguranță, pentru că trăia în concordanță cu mine.
În jocul lui liber interveneam doar când mă chema, cu o privire, cu un țipăt, iar mai târziu cu un puternic MAM-MĂ!!
În timp, de la copilul meu am învățat cele mai minunate lucruri: că este fericit atunci când se joacă și uită de sine, când îl las liber să exploreze călăuzit cu empatie și iubire, când sunt acolo să îi ascult nevoile, când îmi petrec timp cu el, când el alege jocul sau povestea, când aleargă desculț prin iarbă sau nisip. La mine, la noi, fericirea apărut că o consecință a ceea ce simt, fac și sunt. Zoran îmi completează existența, îmi stimulează creativitatea și pofta de a crește împreună cu el și mă învață că iubirea poate fi doar necondiționată.
M-a învățat să am curaj, curaj să îmi asum toate greșelile pe care le-am făcut și să nu mă simt vinovată. Mi-a dat curaj să renunț la cariera mea strălucitoare de 20 de ani de management în corporație, să cobor din vârful piramidei și să stau cu el desculță în iarbă sau în nisip. Să privesc, să visez și să mă joc.
– Mami, spunea el deunăzi, îmi place că ești veselă și râzi mereu și știi să te joci!
Iar înainte ca el să se nască, nu mai aveam habar cum să mă joc, doar îmi imaginam, ba mai mult, chiar credeam că încă știu.
I-am oferit libertate de mișcare și de explorare, singura-mi grijă fiind legată de siguranța lui și a celor din jur: a gustat pământ și nisip, s-a tăvălit prin noroi și apă, a mâncat laolaltă cu găinile lu’ mamaie, s-a înfruptat cu fructe direct din copacii din grădină fără să le mai trecem pe sub jetul de apa, a dansat și cântat… A dormit la zero grade afară în timp ce ningea și l-am cărat cu mine cam peste tot, schimbând marsupiul cu mașina sau căruciorul.
Mi-am propus să rămân conectată la nevoile lui, dar și la ale mele, comunicând în permanență despre ele. Mi-am arătat tristețea, deopotrivă cu bucuria sau furia. Am plâns lângă el și i-am împărtășit ce simt și cum mă ajută plânsul să mă simt mai bine. Astăzi este nevoie doar să îi validez sentimentele, dacă nu o face el înaintea mea. I-am acceptat crizele de furie încercând să integrez urletele care mă sfâșiau, alegând să rămân mereu lângă el, întinsă cu el pe jos, ținându-l brațe sau nu, spre disperarea cetățenilor care mă priveau dezaprobator. Nu cred în pedepse, așa cum nu cred în recompense, departe de mine orice intenție de acest gen.
Întodeauna mi-am comunicat limitele și i-am lăsat spațiu să aleagă. Fără să îl constrâng, fără să-mi doresc să controlez o situație sau un comportament. Excepție au făcut întotdeauna cazurile de siguranță și sănătate.
Cum e el acum? Ce anume din felul lui de a fi acum crezi că se datoreaza felului în care te-ai purtat cu el în primii 7 ani din viață?
Sunt convinsă că modul în care ne creștem copiii, felul în care suntem în relație cu noi înșine, cu ei, cu partenerul de viață, cu familia și prietenii, valorile pe care le comunicăm prin comportamentul nostru influențează felul lor de a fi. Eu, părintele, sunt modelul.
Dorindu-mi ca Zoran să fie un adult încrezător și care să știe să ia decizii, eu am ales că prin comportamentul meu să nu îi lezez stima de sine și să-i ofer ocazia să-și exerseze această abilitate. Același lucru fac ori de câte ori îi cultiv empatia, respectul sau aprecierea. Iar aceste alegeri pe care eu le fac vin și pe fondul dezvoltării mele personale fără sfârșit, al timpului pe care îl petrec cu mine. Sunt de părere că a contat aproape tot ce am făcut, dincolo de bagajul genetic și spiritual cu care copilul meu a venit pe lume.
Așa că în fiecare zi a vieții noastre mă bucur de iubirea și susținerea lui, primesc apreciere când gătesc ce-i place sau când bricolez ceva pentru mine. Îmi percepe ușor starea emoțională și primul lucru atunci când sunt tristă sau supărată este să îmi ofere o îmbrățișare. Și nu mă întreabă dacă am nevoie de ajutor când pune produsele pe bandă la supermarket sau cară sacoșele, o face din proprie inițiativă.
Ce ai face altfel în creșterea lui?
N-aș mai merge la lucru după primele 6 luni, chiar dacă mama mi-a fost aproape în tot acest timp.
Ce ai face la fel?
Tot ce m-ai întrebat mai devreme și tot ce ți-am răspuns, plus încă 100 de alte lucruri pe care le fac și nu am apucat să ți le împărtășesc.
Cum este relația voastră acum?
Este caldă, sinceră și prietenoasă, plină de încredere și compasiune. Ne respectăm reciproc. Aș putea spune că avem și o relație creativă, pentru că găsim aproape întotdeauna soluții de cooperare până să ajungem la un conflict sau chiar și după.
Cum e Zoran cu alți copii? Cum e cu ceilalți adulți din viața lui?
Eu îl văd cald, prietenos și sincer, dar, în același timp, selectiv în alegerea relațiilor. Îl simt generos și destul de tolerant. Știe să își comunice limitele, spune NU cu ușurință atunci când nu rezonează și își exprimă stările. Acum, la 7 ani, este atras de “șmecherii” cu biciclete, role, skate-uri, de multă mișcare în aer liber. Îi place în continuare să inventeze și să asculte povești, să construiască, dincolo de marea lui pasiune, cântatul. Așa că cei care îi împărtășesc interesele intră ușor în cercul lui de relații.
Crezi că ești cel mai bun prieten al lui?
El zice că cel mai bun prieten al lui este Toma. Nu cred că îmi doresc asta, dar vreau să îi fiu prieten și să știe că se poate bază pe mine, că îl iubesc oricând și oricum, și că îi rămân alături în orice moment din viața lui.
Cu cei mai mulți dintre adulți este la fel. A crescut printre oameni mari, de aceea în mijlocul lor se simte în largul lui. Este sincer, uneori prea sincer și nu toți adulții sunt pregătiți să audă adevărul. Și să nu uit, știe să facă complimente, este foarte atent dacă porți ceva elegant sau fistichiu, dacă ți-ai schimbat culoarea la păr sau ai unghii colorate.
Cât din ce ți-ai dorit pentru el atunci când era mic s-a împlinit deja acum, când el are aproape 8 ani? La ce dorințe de atunci ai renunțat? Pe care le-ai păstrat?
Impulsul a fost să-ți spun că nu mi-am dorit nimic. Însă m-am oprit din gând și mi-am amintit că îmi spuneam când era el foarte mic, mi-ar plăcea că Zoran să știe să iubească oamenii și să știe și să le arate acest lucru. Și da, știe!
Ce le-ai spune mamelor de copii mici care nu-s sigure că ce fac ele e bine, care se tem că poate îi țin în brațe prea mult, că poate îi lasă prea liberi?
Să se iubească pe ele însele așa cum sunt, copiii lor au nevoie de mame autentice și iubitoare, să își dea spațiu să simtă și să integreze. Să-și observe copiii și să le respecte ființa. Așa cum spune o prietenă mult dragă mie, copiii nu ne aparțin, însă ne revine misiunea să îi însoțim pe drumul lor spre devenire. O putem face alegând conștient, rămânând conectate cu noi înșine și cu copiii, pline de iubire și compasiune. Și da, îi putem ține în brațe cât vor, vor ști ei singuri când și cum să se desprindă!
Mira este fondatoarea Teatrului pentru copii Momolino și a Lumii lui Momo, unde acum au loc multe ateliere frumoase și spectacole educative pentru copii de la 1 la 8 ani, dar și cursuri de educație parentală susținute de Monica Reu.
Dacă aveți întrebări pentru ea, le așteptăm în comentarii.
Frumos acest interviu, unele raspunsuri chiar au miez, dar nu am inteles daca exista pe undeva si un tata.
Conteaza pentru ca….
Exact aceasta impresia mi-a lasat si mie.
Sunt sigura ca exista si un tata, caci altfel nu ar fi existat Zoran. Daca tatal e prezent in viata lor nu stiu, dar sigur exista :)))
@ Silvia – serios acum, nu cred ca si-a pus cineva problema ca Zoran ar fi aparut in mod miraculos in burta mamei lui…
E destul de clar ca lumea se intreaba (asa cum m-am intrebat si eu) despre un eventual tata prezent sau nu in viata lor dat fiind faptul ca in tot textul nu exista nicio referire la el, iar Mira zice mereu „eu” , nu „noi” cand vorbeste despre cum l-a (nu „l-au” educat), probabil pentru ca l-a crescut singura.
Dar e problema ei, o fi avand un motiv pentru care nu l-a pomenit.
Si este o problema pentru ca….
Frumos si felicitari pentru ce ai reusit!
As vrea sa am si eu rabdarea si multumirea pe care am simtit ca o ai tu, din articol. Am rabdare acum si sunt multumita, dar vreau sa fie asa si in continuare mult timp. Reteta cred ca e dragostea de mama, nu-i asa?
Multe le putem rezolva ca parinti daca avem disponibilitatea de a ‘asculta’ de copiii nostri. Stiu atat de bine ce doresc, ce le place sau displace, doar noi trebuie sa trecem peste ‘eu stiu mai bine ca io te-am facut’ si sa incercam sa ii intelegem.
Incerc sa am rabdare cu a mica, sa o las sa exploreze cat mai multe (normal, fara sa deranjeze sau sa se puna in pericol real) si sa-i fiu alaturi de cate ori are nevoie de mine.
Inca nu are 2 ani, deci nu pot spune ca am gasit ShangriLa-ul parentingului, dar momentan treaba merge bine.
Nu este usor sa fii atat de conectat la copil, ar fi poate mai comod sa il iau pe ‘nu-i voie’ in brate, dar vad ca sunt rezultate bune, ca ea este bine si asta conteaza. Imi doresc un copil calm si relaxat, care sa stie sa refuze ce nu-i convine, care sa nu fie agresiv (pe cat posibil), sa fie curios si mereu pus pe sotii.
Un copil trebuie sa se joace si trebuie sa descopere lumea.
Iar datoria mea de parinte este sa-i fiu alaturi.
Si zau daca-mi displace 🙂
Apropos de cei ce considera ca un copil nu trebuie tinut in brate, sau e tinut prea mult. Toti acesti oameni ar trebui sa se intrebe „de ce oare ma face incomfortabil aceasta situatie”. Motivul pentru care rezistam ceva, orice, motivul pentru care suntem scandalizati, ascunde cele mai mari frustrari si adevaruri care se ascund in suflet. Just sayin’
Heheheeh..parca as fi eu cu mama mea. Acelasi stres il am si eu zilnic. Nu-l mai tine in brate ca se invata asa (baiatul meu are 5 ani si 5 luni si 20 kg) nu-l mai pupa toata ziua si tot felul de chestii de genul asta. Nu pot…sunt mama si asta zic eu ca e partea cea mai frumoasa a vietii mele – faptul ca (inca) pot sa-mi tin copii in brate, sa-i pup continuu si sa le spun Te iubesc zilnic de cat mai multe ori. Poate si pentru ca noi nu am fost crescuti asa..incerc sa compensez. Chiar m-a intrebat mama de ce ii zici de zeci de ori ca-l iubesti (el stie asta) – da stie , dar vreau sa o auda si sa o simta venind de la mine aceasta vorba.
Logic ca avem si momentele noastre in care ne luptam in cuvinte puternice amandoi, dar imacarea e cea mai frumoasa.
Pana si sotul meu (se stie ca barbatii sunt mai departe de astfel de dulcegarii, fata de cum suntem noi femeile) ii ia pe cei mici zilnic in brate si ii pupa si le zice ca ii iubeste.
Atenție la spusul excesiv „te iubesc”.
Cu timpul aceste vorbe ( cele mai de preț din viața) i se vor părea ca un salut.
M-ai descris exact pe mine in comportamentul fata de copil.
Al meu fiu are acum 12 ani si este mai înalt decât mi e si tot se cocoloșește sa il tin in brațe.
Este independent si tot odată foarte atasat.
e foarte important ca atitudinea asta de libertate si incredere sa se pastreze si pentru atunci cand pruncii vor avea 10,15,18 ani. Cand se vor indragosti prima data, cui vor face confidente? Cand vor lua prima nota mica, o vor declara nestingheriti acasa? Cand vor vrea sa vina la 5 dimineata din club ? Cand se vor trezi fara chef dimineata si nu vor vrea sa mearga la scoala? 😉
Iti poate spune un copil de aproape 30 de ani, care a fost crescut in libertate totala, fara buget de „bani de buzunar” si fara ora de venit acasa. Nu am ajuns nici o drogata, nici o curva, nici nu m-am urcat in capul alor mei.
Se poate, daca e cu iubire si un strop de minte-n cap 🙂
Singura observatie pe care as face-o e ca, uneori, e bine sa stii ca regulile sunt acolo cu un rost. Si ca exista limite chiar si pt tine 🙂
confirma mai un copil de aproape 30 de ani crescuta la fel si care abia asteapta sa-si inceapa propria aventura in 3 luni, cu o pereche de gemanasi (fetita si baiat, ca sa fie treaba treaba) :))
Eu asta cu tinutul prea mult in brate nu o inteleg. Am aproape 30 de ani si mama din pacate a plecat dintre noi acum ceva ani in urma… Dar inca mai cred ca cel mai sigur si mai plin de iubire si mai cald si mai frumos loc din lume era la ea in brate.
Ne-a imbratisat si pe mine si pe fratele meu cand am vrut noi, nu numai cand eram mici, dar inclusiv cand eram in liceu. E un sentiment atat de frumos sa stii ca e un loc in lume in care nimeni si nimic rau nu te poate atinge… si e atat de trist sa stii ca nu mai ai unde sa te refugiezi. Bratele mamei (si vorbele ei de alint) nu se pot inlocui cu nimic; nici cu vorbele tatei, nici cu ale partenerului de viata.
Dragi mame, va rog sa va tineti copiii in brate cat de mult si de des puteti. E cea mai de pret comoara pe care o puteti da copiilor vostri: sentimentul ca sunt iubiti si sunt in siguranta.
@Ioana: nu faci nimic rau!!! Nu am copii, dar am fost un copil iubit. Si nici eu nici fratele meu nu am crescut prea nu-stiu-cum, nu ne-a adus politia acasa sau mai stiu eu ce. Dimpotriva, am fost lasati mereu sa luam decizii in ceea ce ne priveste (scoli la care sa mergem, prieteni cu care sa ne pretrecem timpul, haine pe care sa le purtam etc.) si asta ne-a dezvoltat ca oameni maturi carora nu le este frica sa isi asume deciziile luate.
bine ca mai exista asemenea mame si articole..multumim..eu aici in nord ..aud intr una la fel..mai ales ca al meu e baietel si inca ii dau lapte san are in jur de 2 ani…si toata lume aimi zice ca o sa l invat mamos si vai ce o sa ajunga ca o sa fie ..asa si pe dincolo!! si eu ajung cateodata sa ma indoiesc daca e bien sau nu s al mai alaptez ..neavand prea multe mame ec fac la fel ..am oroare de bunice sau matusi sau chiar mame tinere care se uita suspicios cand vad un copil alaptat mai mare..si baietel..( eu citind si avand exemple gen otilia mantelers sau ..care au alaptata copii pana mai mari si baieti..si ele explicand u mi ca sunt studii dovedite ca baietilo rnu stiu ce li s eintampal daca sunt alaptati..deci am ajuns s anu mai stiu ce sa cred..
presiunea e mare in nord ..si neavnad decat putine exemeple..astept confirmari ale mamicilor de baieti care cred ca nu li s eintampla nimic baietilor daca sunt alaptati mai mari..mersi
Si eu l-am alaptat pe primul un an iar pe al doilea 2 ani si jumatate; acum este la gradinita in al doilea an si nu a avut deloc probleme cu adaptarea si separarea de mine, ba este mult mai sociabil, lipsit de frici si curajos fata de primul alaptat mai putin. Bineinteles ca conteaza mult si temperamentul, dar si eu ii tin in brate cat de mult si des vor ei, indiferent de ce zic bunicii si nu sunt deloc niste ciudati, chiar dimpotriva, mult mai dezghetati decat altii crescuti dupa regulile vechi.
Margareta, ești pe grupul alapteaza de pe fb? Găsești multe informatii valoroase acolo si lucruri (studii, cazuri, sfaturi de la medici bine informati) care sa iti întărească ideea ca faci bine ceea ce ai inceput!
3 ani și 5 luni- și păpăm țiți!!! Și am un flăcău cât doi la un loc și sănătos tun!! :)))) Și nu e treaba NIMĂNUI asta. Cum, cu ce, cât, unde îl hrănesc eu pe copilul meu, e treaba mea și a lui. Atât! DAR am grijă să fiu informată corect (și, slavă Domnului, avem informație câtă vrem); am grijă să-mi fac eu curățenie prin copilărie ca să scap de toxinele ”educației deștepte de pe vremuri”, am grijă de fericirea copilului meu și a mea. Cui îi place, cu drag îl invităm în viața noastră, cui nu-i place și are poftă de dat sfaturi necerute, tot cu același drag îl ignorăm. De ex. : ”Mami mi-a spus că eu pot să mănânc țiți cât îmi place.Și eu o ascult pe mami, tu să-ți vezi de treaba ta!!” Na, n-o fi chiar așa de politicoasă replica, dar sigur e sănătoasă!! :)))))
ma regasesc in toate cuvintele acestei mamici si ma bucur cand descoper ca mai sunt copii crescuti astfel, fara balaurii cu care am crescut noi si fara constrangerile absurde doar de dragul de a le arata cine sunt adultii.
eu i-am spus baietelului meu despre ce inseamna libertatea iar la cei 7 ani ai lui intelege foarte multe. libertatea se termina doar acolo unde ii afecteaza in mod direct pe cei de langa tine si unde iti pune siguranta proprie in pericol. in rest… catarat pe garduri, tavalit in frunze, escaladat vreun monument si cate altele sunt limite absurde pe care nu inteleg de ce parintii insista sa le puna.
atata vreme cat copilul este indrumat si invata cum sa faca si tu ca parinte stai linistit pentru siguranta lui. toata vara s a catarat pe leagane, a stat cu capul in jos ca spiderman. nu am avut nici o emotie. in cei 7 ani a lui nu a cazut, nu si a spart nicmi, nici zgarieturi nu au fost. siguranta lui vine din increerea pe care am sadit o in el.
da, se poate creste un copil si asa, cu libertate si multa, foarte multa afectiune.
In cartea „The History of Childhood: Untold Story of Child Abuse (Master Work)” (link la amazon: http://goo.gl/tcJZAL ) se spune ca acest „attachment parenting” a aparut undeva dupa 1950 in cercurile avantgardiste din tarile dezvoltate, deci nu e vreo notiune noua pe care o experimenteaza generatia contemporana de parinti. Comparativ cu alte metode parentale presupune un efort foarte mare din partea adultului, un consum de resurse (mentale, emotionale, dar si fizice) care, aparent, n-au putut fi disponibile pana in epoca istorica moderna. Iar rezultatul – nu se intra in detalii – sunt adulti fara episoade depresive, oameni care se descurca foarte bine in viata. Dar nu se intra in detalii, problematica fiind totusi moderna la momentul scrierii cartii (1995).
As zice ca e un articol cu vorbe frumoase, dar neterminat. Se pare ca traim niste timpuri in care parintii moderni au impresia ca ce fac ei, n a mai fost facut, ca ce sustin ei, e coborat din astre. Cred ca si noi si parintii nostri si parintii parintilor nostri au iubit, au plans, au ras, au imbratisat si leganat, au ascultat si respirat cu copiii lor in tandem, cu iubire si jertfa de sine, uneori poate chiar mai mult sau chiar mai bine decat astazi. Dar in tacere. Si au gresit si ei, si au reparat si ei. Ma doare uneori pedagogia asta defilata, fara exemple de viata la concret, o conectare in abstract. Cred ca nu e parinte acela care nu cauta sa se autodepaseasca si educe in scopul lui „mai bine” pentru copilul lui.
Da, da bine acest interviu.
De ce spui ca e neterminat? Ce ii lipseste? N-am fost niciodata un intervievator bun, e foarte posibil sa nu fi pus intrebarile potrivite. Hai sa-l terminam impreuna, pune ce intrebari vrei, si Mira o rog pe Mira sa-si faca timp sa raspunda.
Cred ca intrebarile au fost, raspunsurile au venit usor poetice, nu f clare.
As vrea sa stiu concret ce inseamna libertate, unde incepe si cu ce se termina, de exemplu. „Siguranta copilului” e o sintagma f generala. Pericole pt el sunt la tot pasul, de cand incepe sa mearga de a busilea. Si atunci, care e nivelul rezonabil de libertate? El cere de toate si toate sfarsesc in gura. Trage de toate, so on, e un proces continuu de explorare care totusi cere niste limite.
Apoi, cum il refuzi? Cum il faci sa accepte anumite lucruri? Cum reactionezi cand te supara? Cum balansezi nevoile tale, ca individ, dincolo de viata de parinte? Cum vede subiectul educatie- ce i bine si ce i rau, transmitere valori etc? I Subiectele sunt multiple, mai multe exemple pe scheletul interviului ar fi f utile. Thks.
sunt de acord. la nivel general, stim cu totii conceptele. dar practic, cum le pui in aplicare?
Paaai voi nu cititi blogul asta? 🙂 Cred ca 30% dintre articole sint despre CUM in situatii specifice. Nu cred ca are loc Mira intr-un articol sa acopere TOATE situatiile la care va referiti voi.
Mira nu a reusit aseara sa posteze comentariu, asa ca mi-a trimis mie raspunsurile ei pentru tine, uite, copy paste:
Draga Geo,
Siguranta copilului meu, reprezinta actiunile sale sau ale celor din jur care ii pun in pericol sanatatea sau viata. Stii, copiii cand sunt mici, sunt curiosi sa vada daca intra o clama in priza, sau ce se intampla peste balustrada balconului. Eu am ales sa ii vorbesc in mod repetat despre consecinta de a introduce un obiect in priza (gen te electrocutezi, in timp ce montam capacele de protectie, doar sa inteleaga actiunea mea). Libertatea in valorile mele inseamna ca ma pot exprima asa cum imi doresc, pot actiona asa cum simt atata timp cat nu il ranesc pe cel de langa mine. Despre aceste lucruri vorbesc cu Zoran de 7 ani incoace.
Au fost multe cazuri in care si-a dorit sa bata mingea in casa, si nu i-am interzis sa sa o faca, ci doar i-am oferit alternativa sa mearga afara, acela fiind locul cel mai potrivit. In casa avem obiecte care s-ar putea sparge, iar eu nu imi doresc acest lucru.
Imi aduc aminte ca dupa ce a implinit 9 luni a luat-o la sanatoasa prin casa, si speriata ca mi-ar putea sparge toata colectia mea de cesti si ceainice, le-am urcat pe unde am apucat. Dupa cateva zile, casa noastra era prea goala si am decis sa le mut inapoi. Si au urmat 2 saptamani de explorare in care l-am insotit la tot pasul: se oprea la fiecare obiect, iar eu incepeam: este o ceasca de ceai, are culoarea rosie, este din ceramica, uite o floare desenata..e tare, tie cum ti se pare, tu cum o simti cand o atingi? Iar dupa ce am trecut de 3 ori prin fiecare obiect, curiozitatea lui s-a terminat, iar obiectele acolo au ramas. Si chiar sa se fi spart vreunul, care ar fi putut sa fie consecinta reala? Ranirea lui si atat. Oare chiar ar fi meritat sa ma supar?
Il refuz aratandu-I empatie fata de ceea ce isi doreste, iti doresti sa te joci cu acest cutit asa-i? inteleg..e interesant intr-adevar si vrei sa vezi la ce este bun. Imi pare rau ca nu ti-l pot da. Imi este teama ca te-ai putea rani. Desigur, ar putea sa planga..cum s-a si intamplat. Am ramas langa el, pana s-a linistit. Dar mi-am pastrat fermitatea in limita mea si nu am dat inapoi. Si mi-a fost greu sa stii, e dureros sa iti auzi copilul cum plange. Exemplu pe care l-am dat, l-am aplicat oricand am vrut sa imi comunic limita, cu blandete si fermitate.
Nu mi-a fost usor la inceput sa accept ca acest copil imi va schimba complet viata, si ca nu voi mai putea face oricand si orice imi doresc. Si am lucrat si inca lucrez mult cu mine. Astfel nevoile lui au devenit cele mai importante pentru mine, si am fost mereu langa el sa I le implinesc. Cred ca acesta este rolul meu de parinte! Astfel Zoran, inca de mic, mi-a respectat inclusiv nevoia de a dormi o ora in plus dimineata, sau de a citi o carte in timp ce el construieste sau coloreaza. Cred cu tarie ca respectul se obtine doar respectandu-l pe celalalt. Valorile le-am transmis, traind noi, parintii lui in aceste valori. Ma ajuta povestile pe care fie I le inventez eu, sau le selectez de la autorii care imi plac, care tin copilul in lumea fantasticului, imaginatiei dar si mesajelor pline de inteles .Copiilor nu le poti tine discursuri sau prelegeri, pentru ei “educatia”, mai ales pana la 7 ani, sta in ceea ce esti tu, in ceea ce faci. Nu am retete universale, si cred ca fiecare parinte alege calea lui, care I se potriveste, de a-si creste copilul. Acesta este doar calea mea. Iti multumesc pentru intrebari si ma simt onorata pentru ca ti-ai luat ragaz sa citesti povestea pe care i-am impartasit-o cu mult drag Ioanei, cu acordul lui Zoran, care mi-a validat textul, rand cu rand.
@Geo: eu nu gasesc articolul neterminat.
Este vorba de principii generale, de atitudinea adoptata in cresterea unui copil. Ai scris: „ma doare pedagogia defilata, fara exemple de viata la concret…”. Ce ar fi trebuit sa adauge Mira in interviu? Ce fel de exemple de viata „la concret”? (cum si ce ii da sa manance? cum l-a invatat sa nu bage mana in priza?) Nu inteleg remarca ta.
Sunt aspecte nerelevante.
Dar deh, asa sunt oamenii: vor sa stie exact ce face celalalt la el in casa sau cum isi traieste viata, ca sa aiba mai multe ocazii sa critice…
Principiile generale le cunoastem cu totii. Sau poate nu…?
E mai interesant cum le aplica fiecare. Aici e diferenta de mentalitate fata de occident;).
Libertate și tratament ca unui adult, dar trebuie avut in vedere ca nu este totuși un adult. De multe ori se lovește și apoi imi reproșez că nu trebuia să o las să facă lucrul respectiv…..
Băiatul meu are aproape 8 ani. A fost crescut cu dragoste, înțelegere, blândețe, fără prea multe reguli și limite. Din fericire (sau poate tocmai pentru că a fost crescut așa), e un copil cuminte, liniștit, care nu țipă, nu lovește, nu face crize de furie. Se smiorcăie cam mult, e drept, dar doar atât. Își iubește părinții cu toată ființa lui și gândul că i-ar putea dezamăgi îl îndurerează profund. O simplă privire, un pic de nerăbdare, și se ofilește ca o floricică. „Mama… Te-ai supărat pe mine. Sunt trist că te-ai supărat”. „Nu fi trist, mamă. Așa e uneori în viață. Și tu te superi pe mine uneori și apoi îți trece.” „Nu e adevărat, mama. Eu nu m-am supărat niciodată pe tine.” Și are dreptate. Chiar niciodată.
E bine, e rău? Ca să fiu complet sinceră, nu știu. Are aproape opt ani și e de o inocență rară. E inteligent, e bun la școală, dar n-a spus niciodată vreo minciună. Pentru că n-a spus minciuni, nici nu le recunoaște (nu le înțelege rostul. De ce ar minți cineva?).Citim înainte de culcare în fiecare seară (am început Emil și detectivii acum două zile) și apoi aștept răbdătoare până adoarme. E înconjurat de iubire și e un copil mai bun și mai curat decât am fost eu. Nu e competitiv, nu se compară, nu invidiază (e drept, boala asta nu am avut-o nici eu). Dar este oare pregătit pentru viață? A crescut într-o lume complet lipsită de răutăți și violență. Unde va învăța despre toate astea? Și, mai ales, când? Noi creșteam liberi în fața blocului. În grupurile mari de copii, învățai de toate: care e diferența dintre bine și rău, dintre minciună și adevăr, cum să te aperi, când trebuie s-o iei la picior… Cum să fii independent… Băiatul meu nu are nicio dorință să fie independent. De ce ar avea? Are tot ceea ce dorește în cuibul cald și sigur pe care i l-am creat.
Cam asta e… Nu vreau să mint… Uneori mi se pare că am făcut bine, alteori sunt îngrijorată pentru el. Mă rog să fie bine.
uuff..si cand te gandesti ca peste doar vreo 2 anisori o sa ia contact cu pornografia, mai intai la scoala, apoi acasa…Pacat, tare pacat de astia mici…
Ioana, foarte pertinent si de bun-simt comentariul tau. Si eu ma interb uneori pina unde trebuie sa mergem cu niste principii si de unde trebuie sa lasam copilul sa se obisnuiesca cu lumea din jur care cu siguranta difera de cartile de parenting.
Foarte frumos articolul/interviul. Si eu m-am intors la lucru dupa 6 luni si inca mai resimt vinovatia.
Legat de sfaturile „incontestabile” primite de la bunici/socri/prietene/vecine etc. sunt extrem de nocive si angoasante, mai ales pentru tinerele mame.
Eu am ratat primele saptamani de mamicie din cauza unor sfaturi gen: „Nu, asa”, „Nu, nu este bine asa- il rasfeti…”
Nu exista „reteta” de crestere a copiiilor, doar iubire, respect si uneori limite.
Fiecare familie trebuie sa isi gaseasca ritmul si stilul care i se potriveste: dormit impreuna sau camera separata, gatit bio sau ne-bio, gatit zilnic sau pus in congelator, cu bunici sau bone, la cresa sau acasa.
Ioana, am gasit un articol despre o familie cu 5 copii. Se face reclama la o companie de mobila suedeza, asa ca inteleg daca alegi sa nu il postezi. Oricum, eu am gasit draguta ideea de proiect in familie si de adaptare a stilului de viata la nevoi noi.
http://www.huffingtonpost.com/entry/familys-ikea-bed-hack_562678b8e4b08589ef491c74?cps=gravity_2692_-7486917248927134041
Mie nu mi-a placut niciodată să fiu ţinută în braţe, şi nici pupată, dar multă vreme nu i-am spus maică-mi ca sa nu o supăr, lucru foarte important pentru mine chiar şi la vârsta aia. Când i-am zis (pe la 10 ani) nu i-a picat prea bine.
Mi-am amintit de ceva… Pentru cei care citesc în engleză, iată o mică poveste publicată în The New Yorker: Ben Markus, Cold Little Bird. A propos de pupat și de îmbrățișat…
Poate fi citită aici:
http://www.newyorker.com/magazine/2015/10/19/cold-little-bird
Tot acolo se găsește și varianta audio.
mami Mira, ai pus suflet si te-ai purtat cu copilul asa cum ti-ar fi placut sa tii tratata.
Ai pus suflet, culegi suflet. Ai pus incredere => culegi incredere. Ai pus curaj => ai curaj acolo.
Ce poate fi mai bun decat atat?
Incerc sa tin piept tuturor parerilor celor din jur atunci cand se reped sa zica: vaaai, dar ce tipa, vaaai, dar ce crize face, vaaaai, o lasi sa mearga prin balti, sa se tavaleasca in pietrisul din parc (tavalit in adevaratul sens al cuvantului), sa se apropie de lac ca sa arunce pietre (tinuta de cealalta mana), sa se morfoleasca in noroiul creat de mami si tati, in gradina de la tara, sa pupe pisici si catei (supravegheata), sa nu vrea sa imparta jucarii and so on… Nu stiu daca libertatea pe care i-o dau e prea multa, insa in momentul asta simt ca asta ii trebuie, ca asta o face fericita si ma face si pe mine la fel de fericita.
Eu pe asta cu incurajatul refuzului de a imparti nu o pricep. Sigur, nu zice nimeni sa ii iei jucariile cu forta si sa le dai altor copii, dar nu vad nimic rau in a-i explica ca e ok sa imprumute o jucarie cateva minute.
Nu e frate ok sa imprumute o jucarie cu care se joaca atunci, e activitatea lui din momentul respectiv, nu se va opri din consideratie si generozitate pentru alt copil; sigur, ii explici ca poate sa imparta si ca el alege cand sa imparta, dar daca nu vrea este perfect in regula. Dar ce, adultii impart lucruri sau cum?? Sigur ca imparti o carte cu colega de birou (pentru ca o cunosti si stii ca e de incredere), dar o imparti cu unu din metrou pe care l-ai vazut prima oara? Sau te opresti din citit revista preferata si o intinzi celui de pe locul alaturat din metrou pentru ca si el e interesat? Sau poate ca ar avea chef sa butoneze smart phone-ul tau, el nu are si i se pare cool – i-l intinzi zambind pentru 5 minute?? Nu incurajezi copilul sa nu imparta, dar ii intelegi refuzul si nu il obligi , nu pui presiune pe el (sa imparta sa-ti faca tie placere).
Dar frate, unde in comentariul de mai sus am scris eu ca obligat fortat trebuie sa se opreasca din joaca si sa i dea jucaria altui copil pe care nu l a mai vazut niciodata? Omg, cata extrapolare!! Ceea ce am zis e ca pentru mine e important sa- mi invat copilul si conceptul de a imparti. Si da, ii explici cand si cum e ok sa faca asta. Nu mergem pe strada si impartim jucarii necunoscutilor…. Dupa aceea va mirati de ce cand vine un frate sau o sora si trebuie sa imparta vor nu vor ce au mai pretios-atentia parintilor- fac crize…
Simina, dorinta de a imparti vine din interior, nu din afara (aka de la mama) atunci când copilul înțelege ca daca împarte castiga un prieten, când nevoia de socializare este mai puternica decât cea de posesiune exclusiva. Trebuie timp pentru a face conexiunile astea: un copil de 7-8 ani împarte tot (din ce am vz eu), el stie ce super distracție e in gasca; unu de 2 ani nu e interesat sa împartă nimic, pt ca nu-l interesează sa socializeze cu altul de 2 ani care maraie dupa jucăria lui (va fi in schimb interesat sa împartă cu unu de 5 ani, care vine cu alt know-how in joc). Deci faptul că tu ii explici cum e cu impartitul nu-l ajută prea mult din ce am observat eu, e vorba doar de nevoile lui in schimbare.
Iar legat de gelozia intre frati (care by the way, nu ma mira deloc, m-ar speria dc nu ar exista), aici pui mere cu pere, miza e alta decât in cazul jucariilor, si la fel trebuie timp & crize pentru acceptarea „intrusului” (am 2). Dragostea intre frati vine mai tarziu, dupa ce trecem toti prin crize si acceptari, dar vine, frate ?
? super, mersi mult ca ti ai luat timpul sa scrii doua comentarii uriase ca sa ma lamuresti. De obicei despici firul in 100 si pui cuvinte in gura interlocutorilor tai? ? iti recomand sa mai citesti ceea ce am scris, comentariul tau in mare parte se straduieste sa demonteze lucruri la care eu nu am facut referire, ci pe care tu le-ai insinuat. Pana la urma toti avem o parere si fiecare procedeaza cum considera mai bine. Dar felicitarile mele doamna, ai pareri si cunostinte foarte strong despre acest subiect. Polemica de dragul polemicii ?
Daca ii explici ce e cu impartitul, intelege, poate la 2 ani nu, dar la 3 sigur. Explicat, eventual facut schimb de jucarii, nu fortat sa imparta.
Intrebat daca vrea, daca da, ok, daca nu, la fel de ok. Una e sa il fortezi, alta e sa ii explici ca e un gest frumos, dar optional.
Exact, asta am vrut sa spun. ?
În unele cazuri a împărţi este dovadă de politeţe. Zic asta la modul general.
Eu zic așa: pentru o perioadă, să vă încurajați singură să împărțiți adulților pe care îi întâlniți prin parc, prin vizite sau prietenilor, telefonul, mașina sau laptop-ul dvs. Păi cum să nu le împrumutați un pic prietenilor, cunoscuților sau necunoscuților dvs., da”ce, vi le mănâncă?!?! Am, așa, o presimțire că veți înțelege cum stă treaba cu ”refuzul de a vă împărți”lucrurile la copii!
ma scuzati, trebuie sa ma emotionez la acest articol sau cum trebuie sa reactionez? Vad o mama cu Alura de hippioata care creste un copil. bravo ei, spune lucruri de bun simt. e o femeie fina Și citita. Nu pricep care e miezul? daca citim antropologie vom observa ca in general primatele isi tin in brate copii? nu inteleg sincer care e faza. E ceva normal. Punctul doi, psihanalisti Și pshihologii estimeaza gradul de dezvoltare is sanatate mintala al unui copil si care e gradul de anxietate in prezenta altor persoane straine sau cat de independent e si nu cat e de tinut in brate. Un copil trebuie sa zburde nu sa fie tinut in brate sa se simta mama ca face ce trebuie. Ma rog , alte mame nu au vreme ca trebuie sa is mearga la serviciu, sa gateasca, sa faca curat is nu au ajutoare. deci, nu inteleg?? Antropologia spune ca in general primatele isi tin copii in brate si apoi ca orice mama normala isi invata puiul sa se descurce in mediu. ca is dna am citit Dolto și o ador. dolto incurajeaza dimpotriva dormitul singur in pat şi independenta is verbslizarea emotiilor. Și eu am crescut copii inspirata de Dolto.
Nici mie nu mi se pare ceva special, este o mama care isi creste copilul. Atat.
Pai am ajuns sa ne minunam de o chestie pe care o fac mamele de mii de ani: isi tin copii in brate, Ii lasa sa se joace in baltoace, sa imbratiseze animale, sa se juleasca la joaca! Doamnelor, autoare Și intervievata, nu ati descoperit apa calda, copii se cresc de mii de ani Asa. Asa e .
Ce ma amuza este vorba „O să vezi tu cînd o să mai crească. Or să ți se urce în cap.” desi cei care spun asta clar nu au facut-o cu copiii lor de aceasta teama de „a nu se sui in cap” :)))) Adica cred ca majoritatea dintre noi nu am fost crescuti tocmai „cu blandete” cum spune Ioana pt ca asa erau vremurile si multi dintre noi nu isi cresc copiii cu blandete pt ca aplica modelul pe care l-au avut ei si nu depasesc prea mult limitele acelea. Ca atare, cred ca mai niciunul din cei care emit aceste avertismente cu „saritul copilului in cap” nu sunt de fapt in cunostinta de cauza pentru ca frica i-a impiedicat sa aplice blandetea ca metoda de parenting. Dar ei stiu sigur ca daca ar fi facut altfel, li s-ar fi suit copilul in cap :))))))))))
Felicitari tuturor mamicilor care reusesc sa isi creasca copiii cu blandete.
Ideea e ca unui copil nu trebuie sa-i impui respect si frica, ci trebuie sa-l faci sa invete sa-ti respecte deciziile si sa stie sa-si aprecieze persoanele din apropiere, sa stie sa primeasca sfaturi. Nu mi se pare o idee buna sa cresti un copil dupa propria maniera, sa faca intotdeauna doar ce i se dicteaza si sa aleaga in viata caile pe care le vor parintii. Eu una am fost lasata libera mereu, aproape tot timpul stiam ca ceea ce fac, fac pe propria raspundere si din initiativa mea. Lucrul asta cred ca m-a ajutat mai mult in viata. Acea constrangere o sa te faca sa te dezlantui candva, dar cand nu exista.. e mult mai bine.
Cam asa am fost crescuta si eu pe vremea cand singura carte de parenting era „Mama si copilul”, nu era plin de experti in parenting aparuti ca ciupercile dupa ploaie care sa-ti spuna chestii evidente despre cresterea copilului (ca are nevoie de iubire si libertate, ca nu trebuie crescut cu frica si/sau cu bataia).
Din aceste motive, n-am simtit niciodata nevoia reala sa ma revolt, sa fac scandaluri, sa incalc cele cateva reguli de bun-simt impuse, nu m-am simtit niciodata ca intr-o cusca din care abia astept sa scap ca sa-mi fac de cap. Nu stiu cat a fost educatie si cat a fost firea mea sau un mix al celor doua, dar am trecut prin copilarie si adolescenta destul de ok, as zice eu.
Dar asta e sunt mame si mame, si acum, cum erau si pe atunci.
Buna. Multumesc pt o lectura f placuta! Felicitari Mirei pt cum gandeste, simte si actioneaza. Mi-a placut in mod deosebit cand a spus ca acei copii pe care ii primim nu sunt ai nostri, ci noi doar ii insotim! 🙂
eu sunt inconjurata de multi oameni trecuti de 30, 40, 50 de ani care au fost crescuti asa 🙂 sunt niste oameni foarte frumosi, si nu ma refer la fizic, cu vieti frumoase si implinite
…asa ziceam si eu… : http://mcscrib.blogspot.ro/2015/09/la-multi-ani-andrei.html
E foarte ok si inspirational articolul. Dar la 7 ani nimeni nu are personalitatea formata.
Totusi, cred ca voi astepta sa vad o generatie de adulti crescuti astfel inainte de-a ridica in slavi attachment parentingul.
Pana atunci, vad copii tot mai putin independenti de la o generatie la alta, din pacate.
Mi se pare ok articolul, dar nu știu cum se face ca toate mamele care se vor a se da exemple au început serviciul destul de repede. Evident ca dacă petreci 2-3 ore pe zi cu copilul altfel reușești să îți păstrezi calmul. Eu vreau să văd un astfel de articol scris de o mamă care a ales să petreacă mai mult timp cu copilul ei. Altfel, în cazul de față nu mi se pare ca se poate spune ca intervievata si-a crescut si educat copilul, ci persoană cu care a petrecut cele 10-12 ore pe zi
Georgiana, eu sunt cu fata 24 din 24, aproape. Ne despartim rar, poate cate o ora la cateva saptamani. Inca sunt extrem de zen, desi este un efort constant de rabdare si de atentie. Momentan insa imi si place toata treaba asta, plus ca nu trebuie sa plec de acasa pentru a castiga un ban. Drept este ca, sa incepi sa faci una-alta pe net (web design) intre 9 si 12 seara nu e chiar cea mai usoara faza (dupa ce ai alergat toata ziua dupa o bomba de energie), dar inca rezista coafura 🙂
Nu m-a scos inca din papuci in mod exagerat (in afara de mici nazbatii normale), nu i-am ‘ars’ niciuna peste fund (nu doresc oricum sa o agresez), nu e certata etc.
Sunt si mame care abia asteapta sa mai scape de acasa, dar sunt si destule care trebuie sa mearga inapoi la munca si pleaca in fiecare dimineata cu inima franta. Sunt convinsa ca nu le este usor 🙁
Fireste ca e o mare diferenta intre a sta acasa si a merge la serviciu, din multe puncte de vedere, dar sa spui ca daca stai 2-3 (5) ore cu copilul e usor sa-ti pastrezi calmul, de parca tocmai ai venit de la SPA nu de la SERVICIU (dupa 10-12 ore, cum reiese din timpul in care sta copilul cu altcineva :)) ) denota pur si simplu ca nu ai avut vreodata serviciu 😛
Si mi se pare anapoda si sa spui ca un copil e educat de persoana cu care sta 10-12 ore pe zi si NU de parinti. Eventual e educat de toti cei cu care intra in contact, dar indiferent cat lucreaza parintele, daca are si zile libere, si in timpul pe care il petrece cu copilul …copilul nu se uita la desene, impactul pe care il are asupra copilului e in continuare mare.
Tocmai pt ca am serviciu am putut face o comparație. Știu ca realitatea este dură și mulți nu o acceptă, dar sunt foarte mulți copii care plâng când pleacă bonă seara. Asta ce înseamnă? Ca petrec majoritatea timpului cu altcineva decât cu părinții, iar acea persoană este foarte importantă în dezvoltarea lor educativă și emoțională. Dar na, ne place să credem ca suntem părinții perfecți mai nou deși avem mult mai multe resurse ca ai noștri, însă uirăm un aspect esențial: copilul are nevoie de timp de calitate petrecut cu părinții săi, nu cu terțe persoane
Eu am fost crescuta cu multa iubire, am avut tot ce mi-am dorit, dar am crescut cu .nu-i voie. Simt ca nu e bine pentru copiii mei, stiu ca nu e bine, dar imi ies cuvintele, reactiile de nu-i voie… fara sa vreau. Si incerc zilnic sa nu mai spun nu-i voie. Totul e voie! In limitele sigurantei bineinteles, doar nu credeti ca il las la 4 ani sa se joace cu cutitul. Doar ca acest mod de a-ti creste copilul cere timp si prezenta. Asta e dificultatea. Majoritatea parintilor nu au timp si chef… asta e adevarul! Cat despre imbratisat, cat incape si pupat la fel… cu toate ca eu cu mama, tata nu am fost pupacioasa… dar cu copiii mei… ador!
Mie mi se pare ca prea se vorbeste despre „tinutul in brate”,! Sincer! Eu am copil de 1 an pe care l-am tinut si-l voi tine in brate pentru ca asa simt, Nu pentru ca asa e moda sau ca asa zice noua ideologie de parenting. Si mama mi-a zis sa am grija ca se obisnuieste in brate, in conditiile in care ea m-a dus pe mine in brate pana mare, si acum imi amintesc ca ii ziceam sa ma lase jos cand se apropia cineva, Atat de mult i-a placut sa ma duca in brate. Si daca zice matusa, bunica, mama, prietena, etc sa nu tii asa mult copilul in brate, nu inteleg de ce mamele se simt presate sa ia atitudine, pur si simplu nu trebuie sa bage pe nimeni in seama…O mama ar trebui sa stie ce nevoi are copilul ei, iar copiii difera, nevoile lor pot fi diferite: unul vrea in brate mai mult, altul mai putin, unul e mai pupacios, altul nu…
Doua lucruri as avea de adaugat:
1. Ne nastem fiecare cu cate o personalitate. Parintii cizeleaza viitorul om, dar nu il pot schimba cu totul. Este periculos sa ne asumam cu totul ce om a ajuns copilul.
Sunt atatia oameni minunati, independenti si destepti, crescuti nu chiar ca la carte.
Educatia ne influenteaza mult, dar nu ne defineste.
2. Mama ne-a tinut in brate pe toti, ne-a carat la gradinita in brate, ne imbratisam si acum, cand suntem mari cu totii si la casele noastre…iar la 50 ani, mama s-a operat la coloana, din cauza de vertebra sparta in bucati. Nu e ok nici extrema asta.
Exact asa cum zici, educatia si parintii doar modeleaza, nu definesc.