Avusesem musafiri mici și mari, Sofia chiuise și dansase și strigase vreme de două ceasuri încheiate, eu eram stoarsă ca un prosop, ea agitată ca o cupă cu șampanie. Au plecat oaspeții, am spălat copiii, le-am uscat părul, ne-am așezat cu toții la cină. Sofia molfăia măsline, Ivan cașcaval, eu tot ce reușeam să îndes în gură, fără discriminare.
– Mami, ai avut dreptate, am țipat prea mult azi.
– Hai că nu mă așteptam la asta, de ce crezi că ai țipat prea mult, gîndaco?
– Mă cam doare capul.
– Ah, ca să vezi. Cred că o să-ți treacă după un lapte și un somn bun.
– Dar mă doare și un dințișor.
– Ooo, o fi semn că poate ai mîncat prea mult?
Paranteză: De față cu oaspeții devorase fără milă (sub ochii lor holbați) echivalentul a șapte porții de budincă de paste, dimensiunea pentru copii, după care mai ceruse una.
– Am greșit, mami. Mă doare doar capul, s-a corectat ea.
Asta după ce în timp ce o uscam pe păr îmi povestea despre mîncarea ei preferată:
– Mami, mie cel mai mult îmi place budinca de paste cu brînză. Și pastele cu carne. Și lasagna. Dar și orezul cu pui. Și tocănița. Și ciorba. Dar și supa cu găluști. Și sarmaleleee, da. Și humusul. Sau avocado cu ton. Și măslinele cu cașcaval, seara. Și omleta. Și iaurtul cu miere dimineața. Și…
Am terminat de uscat părul și ea tot mai enumera mîncărurile preferate.
– Măi Sofia, dar ție chiar îți place tot tot?
– Nu, deloc. Nu îmi place broccoli. Dar în rest, TOT.
– Mă bucur, iubito! Și mie îmi place cam tot.
– În afară de castravete, mami.
– Așa e, castravetele nu-mi place. Și nici pepenele roșu.
– Lui tati ce nu-i place?
– Sufleul de broccoli.
– Nici mie nu-mi place sufletul de broccoli.
Deci totuși e om.
Zilele trecute citeam cu ea un atlas despre corpul omenesc. Am trecut cu bine peste simțuri și sistemul osos, am ajuns la sentimente. Am povestit puțin despre frică și bucurie, apoi o întreb:
– Sofi, tu știi care e cel mai intens sentiment?
– Ăăăă, foamea?
– Foamea nu e un sentiment, furnico, e o senzație, parcă. Uite, aici scrie că IUBIREA e cel mai intens și minunat sentiment.
– Nu cred. Cel mai minunat sentiment e ăla cînd îmi pui în față o farfurie plină cu mîncare care-mi place mie.
Da, așa a fost mereu de cînd a descoperit mîncarea solidă. Nu, nu a avut perioade în care nu a mîncat (cu o singură excepție, cînd i-au ieșit măselele și canini deodată și a refuzat totul aproape o lună). Îi dau tot ce cere? Doamne ferește, nu. Cere de mîncare non stop, cum face ochi, la 10 minute după ce a terminat de mîncat, în somn, în timp ce se joacă. Mănîncă mult, mai mult ca mine, mai mult ca toți copiii pe care îi cunoaște, dar nu-i dau să mănînce între mese, are gustări la ore relativ fixe.
Într-o zi am lăsat-o pe Mia, bona lui Ivan, să-i pună Sofiei în farfurie pilaf, cît crede ea că ar trebui să mănînce un copil de aproape 4 ani. Mia a pus. Eu am zîmbit. Sofia a întrebat a cui e farfuria aia cu așa puțină mîncare, i-am spus că a ei și ea a zis:
– Ce, e o glumă?
Prima întrebare după ce termină din farfurie e:
– Mami, mai e?
A doua e:
– Îmi mai dai?
Nu e grasă, e înaltă pentru vărsta ei și mai degrabă zveltă. Analize bune, fără carențe. Tranzit bun. Copil fericit. Ivan vine tare din urmă. Mamă norocoasă. Lacăt pe frigider. Ceea ce vă doresc și vouă.
Sursa foto: fetiță mîncînd via shutterstock.com
Se pare ca este o caracteristica a fetitelor pe nume Sofia:P Si a mea ar manca non stop, cere tot timpul, inclusiv seara inainte de culcare cand ii dau un mar pentru ca altfel „nu poate dormi de foame”. Este foarte inteligenta, plange, se tanguieste si incearca sa te convinga sa-i dai de mancare. Rezolvarea la noi a fost gradinita, unde este un program strict de mese si s-a obisnuit asa si acasa. Dar cu bunicii e jale, rontaie non stop.
Va invidiez pe voi, mamele de copii mancaciosi. La noi au fost un chin mesele de solide, acum dupa 2 ani e mai bine.
Are mare noroc ca o hrănești sănătos, ca daca nimerea intr-o familie unde se consumă ciocolățele, chipsuri si McDo din cand in cand, s-ar fi rostogolit pana la vârsta asta 🙂
Chiar mama norocoasa. Si al meu mananca la 3.6 ani portii mari de adult, nu chiar orice dar mananca mult. Micul dejun in weekend poate dura si o ora jumate. Incepem cu omleta sau ou fiert (ar manca si patru, ceilalti trebuie sa isi devoreze oul repede sa nu ramana fara el. Incerc sa ii dau 1 ou jumate, nu mai mult) Apoi urmeza sendvisuri cu cascaval sau cu altceva, vreo 2-3 felii, apoi alt sendvis cu dulceata sau miere, apoi furcte sau suc de portocale. Tranzitul foarte bun, cel mai adesea in timpul mesei…dupa ce am luat si noi cateva imbucaturi si ne bucuram de mancare. Greutate ok, zvelt si altletic si nu ar sta locului o clipa.
Ne este foarte greu sa ne facem program in prima aprte a zilei in weekend pentru ca mancam 🙂
Mi-ar placea sa manance mai diversificat, mai multe legume. Dar aici am de furca si cu tatal care nu a crescut cu legume pe masa si oricate pun eu acum in farfurie, daca il vede pe tati ca nu mananca mai greu ia si el.
Ho ho ho – sa ii vedem de sarbatori cum papa ei din toate 🙂
This is so so funny! Imi imaginez cu ce intensitate simte ea foamea de a castigat detasat un prim loc in clasamentul sentimentelor :))
Pfff, ce va mai invidiez…eu am acasa doar varianta de copii de care te rogi pentru orice imbucatura…carora niciodata nu le o foame, incat a devenit dupa atatia ani un stres maxim week-end-ul cand trebuie sa le dau eu toate mesele si vad cat de putin mananca…e drept, mananca de toate – si carne si legume si paste si ciorbe, dar in cantitati minuscule.
„Uaaau, e supa mea plefelata, mami..multumesc!!” zice Ana cu ochii sclipindu-i de bucurie.si dupa 5 linguri: „Gata, m-am saturat..nu mai pot sa iau nici macar o gulita mica!”
Si sta apoi, frate, pana la cina sau la gustare si nu mai cere absolut nimic, e prea pasionata de joaca…Si la cina? „Viau doal lapte gol, fala nimic!” :(((
Daca chiar iti faci probleme ca nu maninca, ar trebui sa vb cu un medic inteligent, si sa iti recomande ceva natural pentru a le spori apetitul.
Tare vreau sa stiu si eu printrso cum ii restrictionezi Sofiei rontaielile dintre mese…
Cu vreo doi ani în urmă eram la un botez. Stăteam la masă cu altă familie ce avea o fetiță grăsuță, cam de 8 ani. Andreea mea avea atunci 6 ani și era mult mai slăbuță. Când a venit aperitivul, fetița grăsuță s-a repezit la farfurie, luând cu ambele mâini și îndesându-și în gură cât mai mult….Andreea mea se lipise de scaun și se uita în scârbă la farfurie….abia dacă a acceptat puțină brânză (este fan brânzeturi) și o măslină. Toată seara a fost așa…cealaltă fetiță mânca continuu, a mea, nu. Cealaltă mamă încerca să o oprească pe a iei din mâncat, eu încercam să o îndemn pe a mea să mai guste (măcar) câte ceva….Mă întrebam la un moment dat care e mai ”dusă” dintre noi. Eu, pentru că vroiam să mănânce și a mea normal (măcar normal) sau cealaltă pentru că îi spunea fiie-sii mai tot timpul ”oprește-te…ai mâncat destul..”? Cred că amândouă aveam nebunia noastră….
Am avut o ”sclipire” apoi (mulțumesc Doamne!) și mi-am zis să o las în pace, că va mânca ea când îi va fi foame. Și așa am făcut. Am suferit în interiorul meu (ca un câine) văzând că nu mănânca, dar am lăsat-o în pace de atunci și bine am făcut! Astăzi, Andreea mea (8 ani și 8 luni) mănâncă și arată normal. Are o alimentație sănătoasă (știm cu toate ce înseamnă asta), bea doar apă plată (așa am obișnuit-o de mică și nu-i trebuie niciun fel de suc), iar dulciuri foarte rar (și mai mult tarte cu fructe sau budinci de vanilie). Am ajuns la concluzia că mamele se stresează (uneori) mai mult decât trebuie. Din păcate avem în jurul nostru destul de mulți ”știutori” care ne fac ”recomandări”, dar mai mult ne stresează…..Ascultați-vă mai mult instictul! (iaca, făcui și eu o recomandare 🙂 )
printesa, eu as manca-o si pe mama intredoua felii de paine :)) mereu am mancat mult cu pofta si am o afinitate pentru patiserii si cartofi prajiti 🙂 am descoperit si eu rucola si avocado si le mananc de nevoie ca-s sanatoase 😀 n-am un metabolism de manechin si singurul mod in care impac mancarea cu silueta este sportul 🙂 eu am 32 de ani si am apucat sa mananc sanatos pana am venit la facultate in bucuresti, insa copiii din zilele noastre trebuie feriti mult mai devreme. una peste alta si fi-miu ma mosteneste :))) la 1 an si 10 luni mananca si lumanarile decorative daca nu esti pe faza!
wow.
fie-mea e asa
https://scontent-fra3-1.xx.fbcdn.net/hphotos-xfa1/v/t1.0-9/11924958_894179627325738_5497436132116770925_n.jpg?oh=5754f1978c1d56181cde78ca2d1a5a95&oe=56D5938F
Eu as fi tentata sa aflu reteta de paste. Stiu ca nu e vreo complicaciune, insa nu ma pricep la bucatarie :).
budinca sau sosul ragu?
Ambele doo 🙂
7 portii+ ?! vreau si eu retetele ca al meu e la categoria musca
Buna! Desi e un noroc pentru orice mama pofta de mancare a copilului, exista si reversul, in sensul ca sunt multe motive psihologice legate de pofta de mancare exagerata, obsesiva. Cu cat le afli mai repede pentru Sofia, cu atat mai bine vei putea sa o ajuti, mai ales cand va fi mai mare si va deveni intr-o anumita masura o dependenta care va atinge si alte aspecte ale vietii ei. Daca reusesti sa sapi adanc in mintea si personalitatea ei intr-un mod subtil, afland motivul real, spiritual al foamei ei… sa imparti si cu noi metoda 🙂 Multa sanatate, familie frumoasa!
Hm, adica este posibil ca motivul sa nu fie pur si simplul faptul ca iubeste mincarea? Ca mine si ca tatal ei? O sa discut cu un psihoterapeut si revin cu concluzii, cind le voi avea.
Da, e posibil. Sotul meu este una dintre persoanele care se refugiaza in mancare. Da, iubeste mancarea, ii plac o multime de mancaruri, incearca oricand chestii noi, dar in acelasi timp ii acorda o importanta exagerata dupa mine. Si eu iubesc mancarea, ingredientele, gatesc mereu chestii noi, dar nu sunt atat de fixata pe ea, nu e masa zilnica the highlight of my day (cum e pentru el, care e in stare sa se crizeze daca nu e fix cum se astepta el sau daca il deranjeaza cineva de la masa).
Este foarte posibil ca ea sa iubeasca mancarea pentru ca i-ati transmis voi asta si mi se pare foarte fain, dar ca adult poate sa aiba mai multe implicatii.
Totusi nu cred ca e cazul de psiholog de copii pentru atata.
Am stat si eu si m am.gandit daca sa caut psihoterapeut pt baiat. Are aceeasi varsta ca Sofia. Are aceeasi unica placere in viata. Sunt gemeni pe apetit. Oriunde am mers cu el am fost intampinata cu ” eee da cat poate sa manance, e slab, uita te la el” si am plecat lasand zambete in urma, de indoiala daca nu cumva copilul mananca prea mult. Asa mananca de cans l am diversificat. Asa a mancat si la san. Totul trebuie sa fie mare si nu se opreste. Duoa ce se ridica de la masa zice ca ii e foame. Fereasca sfantul sa fie vreun bunic prin preajma ca il cred pe cuvant pe el iar pe mine ma dezmostenesc ca l tin nemancat. Si sora lui de 1.5 ani vine puternic din urma. So…..sa cautam psihoterapeut….sau nu….
Doamne fereste. Lasati copiii sa manance! Daca nu se ingrasa excesiv (baloneaza excesiv, plange de dureri de burta etc) si daca starea de spirit generala e buna, CE poate sa fie in neregula cu un copil care mananca, mai ales ca e vorba de mancare sanatoasa, facuta in casa? Mi se pare exagerat sa ne facem probleme chiar pentru orice. Mancatul convulsiv e asociat si cu alte simptome (anxietate, depresie), nu e vorba de copii veseli si activi care mananca mult.
Asa ma gindeam si eu, dar probabil ca o intrebare la un specialist nu strica. 🙂
Nu stiu daca e chiar orice…..sa vada in jurul lui numai mancare. Isi creaza niste obiceiuri. Niste conexiuni. Niste asteptari ale stomacului. Nu mi fac griji ca in seara asta a dansat ca mowgli in chiloti in mijlocul sufrageriei. Pentru alimentatia lui da!
Am avut si noi problemutza asta…pe care am rezolvat-o cu tratament homeopat …era un dezechilibru..si in acelasi timp un fel de a-mi atrage atentia…
Mărturisesc că, de când am văzut articolul, n-am avut curaj să-l citesc de la început. Știam că o să-mi fac inimă rea. :)) Fata mea este „cea mai mofturoasă din lume”! De multe ori m-am întrebat, oare cum o fi să ai un copil mâncăcios de care să nu te rogi să mănânce.
Of, cât de norocos trebuie să fii să nu-ți refuze copilul mâncarea?!
Felicitări Prințeso! 🙂
Doamne, cum o fi????
Ale mele mananca doar sa supravietuiasca. Una e categoria musca, una e ok dar la putere sunt eu, ca ma mananca toata ziua, la cerere :)).
Bine ca la altii e altfel ca daca ar fi multi ca ale mele, nu ar face prea multi copii :)).
Sarbatori fericite, Printeso!
Pentru ca inca nu binevoieste sa zica prea multe cuvinte, la noi ce se mananca e mniam-mniam. Exact asa pronunta galusca.
Si cere, fratele meu, de ne zapaceste.
Are mese fixe si gustari de fructe, mai scapa la un biscuite (singura chestie dulce cu care a avut contact pana acum), dar e mereu pusa pe mancat. A crescut frumos anul asta si a pus cam 2 kile, teoretic mult pentru varsta in cauza (1-2 ani) dar OK tinant cont ca era cu un kil in urma.
Deci a recuperat.
Nu sta locului o secunda, e roz in obraji, ca mereu ii iau temperatura de teama ca are febra. As, asa e ea, rozalie.
Mananca in general cam tot ce-i gatesc, nu prea a refuzat mancare. Mai vedem incolo, dupa ce merge la gradi si da de napolitane si alte minuni
La noi mananca foarte putin.. abia acum la un an si 3 luni am zile cand zic ca a mai mancat dar in general nu e mancacios. Nu-mi fac inca griji, papa bine san..
E bine ca mananca. Cu siguranta nu ai vrea sa te chinui sa o convingi pentru fiecare lingura – vorbesc din experienta.
A mea are perioade când mănâncă doar un iaurt la cină și perioade în care se trezește direct cu „Vreau să pap” în gură și bagă două castroane de supă, de mă sperie! Am oprit-o o singură dată, când voia al treilea castron de ciorbă, în rest nu insist nici să mănânce, nici să se abțină.
Nici eu nu cred că e nevoie de intervenția unui psiholog. Eu nu mâncam aproape nimic când eram mică, mi-a fost tare teamă că ea va fi la fel. Motivul meu era simplu, nu mă atrăgea mâncarea, mi se părea cel mai plictisitor lucru din lume(deși mama e o bucătăreasă excepțională). Aș fi făcut orice, doar să nu mănanc. Era pur și simplu neinteresant.Soțul meu lua bătaie ca să mănânce. Acum suntem amândoi adulți pasionați de gătit și mâncat, lipsiți de afecțiuni gastrice sau altele din spectrul ăsta.
Văd în jurul meu atâţia adulţi graşi care ar mănânca fara oprire încât nu ştiu dacă apetitul exagerat la copii este un motiv de bucurie. La noi există prejudecata că copiii că mâncatul la copii este automat un semn de sănatate. Mă refer în general, nu nepărat la Sofia, nu am de unde să ştiu care situaţia la ea.
Si eu sunt o mamica ai carei copii mananca pentru supravietuire doar, insa e ok, asa am mancat si eu pana pe la 20 de ani, iar acum la 35 sunt pasionata de gatit (dar in continuare pretentioasa, nu mananc orice).
Asa a fost si sotul meu, probabil ca aversiunea sau pasiunea pentru mancare este ereditara. Deci poti simti invidia mea citind acest articol :).
In schimb, am stat la masa de cateva ori cu copii de 3 ani care mancau mai mult decat mine, ma luase pe mine durerea de burta numai din autosugestie, speriata de cat manca copilul. Nu sunt specialist, dar parca nu suna bine nici sa manance 7 portii si sa se gandeasca mereu la mancare, ori mi se pare mie ciudat ca-s de partea aialalta si-s acri strugurii 🙂
Serios vorbind, cum limitezi gustarile/dorintele/poftele gastronomice ale unui copil gurmand aplicand principii de parenting gentil?
E un capitol la care eu personal nu stiu cum sa reactionez, excluzand orice alt motiv al poftei: foame, anxietate, emotii negative, stres etc
Avem reguli clare, pe care le stie de mica, le aplicam si merge treaba fara proteste. Nu mincam intre mese, nu depasim anumite cantitati, nu mancam lucruri nesanatoase, nu mananca nimic fara sa ma intrebe inainte, nu mananca de la straini.
Uau!