Conversații cu Sofia (3 ani și 10 luni)

În timp ce ne opinteam să ieșim în parc:
– Cu cine ai vorbit la telefon, mami?
– Cu tati.
– Cu soțul tău, adică?
– Da, cu soțul meu.
– Cu Liviu, da?
– Așa-l cheamă, da.
– Care se duce la serviciu la bancă, da?
– Corect.
– Păi de ce nu vorbești cum trebuie, mami? Eu te întreb cu cine ai vorbit și tu îmi spui că cu soțul meu Liviu, care merge la serviciu la bancă. Nu alte prostii.

În timp ce o scoteam din scaunul de mașină:
– Mami, tu ești mama mea, da? Și mama ta e bu Lili. Și mama ei e bunica de la găini. Dar mama primei mame din lume, cine e?
Aici n-am avut replică din prima. Mi se întâmplă asta destul de rar. I-am explicat că sunt două teorii, una despre Dumnezeu, care a creat un bărbat și apoi din coasta lui o femeie, alta cum că oamenii s-au dezvoltat în foarte mult timp dintr-un animal care semăna cu maimuța, am intrat în niște chestii foarte complicate și deloc amuzante.

Alt episod: suntem în mașină, eu conduc, ea vorbește la foc continuu la ea în scaun, în spatele meu.
– Ce spui acolo, găinușă?
– Nu cu tine vorbeam.
– A, nu? Dar cu cine?
– Te rog să nu mă mai întrerupi.
– Iartă-mă.
– Păi vorbeam ceva important și tu m-ai deranjat.
– Pardon, nu am știut.
– Te rog să ai mai multă grijă data viitoare.
– Totuși, cu cine vorbești acolo așa de adorabil?
– Mami! Ești culmea! De câte ori trebuie să-ți spun?!
– O dată și am tăcut!
– De câte ori trebuie să-ți mai spun să nu mă mai întrerupi?
– Bine, gata, am înțeles. Eram doar foarte curioasă.
– Ei, lasă, mami, că n-o să mori de curiozitate.
Asta pentru că ea mă întrerupe des și eu îi spun că nu îmi place să mă întrerupă dacă nu are ceva urgent de comunicat, iar dacă vrea să pună întrebări, iar eu o rog să aștepte, ea insistă și eu îi spun că n-o să moară de curiozitate dacă mai așteaptă până termin eu propoziția aia pe care o adresez unui adult.

Îl întreabă pe frate-su de 1,7 ani, pe care-l mai înghesuie uneori când crede că n-o vede nimeni:
– Ivan, tu când o să mai crești, o să mă pocnești?
– Nu, zice el moale, că așa e el, moale și drăguț.
– Bine, așa îmi place de tine, să nu te schimbi niciodată!

La micul dejun, Sofia pe scaun în dreapta mea, Ivan pe scaun în stânga. Sofia începe:
– Ivan, ia zi, cine ești tu azi? Un băiețel?
– Nu, zice el molfăind tacticos omletă.
– O fetiță?
– Nu.
– Ești mami?
– Mnu.
– Ești tati?
– Nooo.
– Da” cine ești? întreabă ea deja enervată.
El, concentrat la furculiță, zice relaxat așa:
– ELSA! (pentru că el știe că EA e mereu Elsa și că ea numai Elsa visează și vorbește)
– Baaa nuuuu ești nici o Elsăăă! urlă ea, scoasă din minți.
– Anna? întreabă el, dispus să negocieze (Anna e sora Elsei, pentru unicul cititor cei cinci cititori de blog care nu știu cine e Elsa)
– Nu, nici Anna. Poți să fii Sven, dacă vrei.
– Sven e renul… intervin eu discret.
– Nop, decide Ivan. ELSA!
– Nuuuuuuuuuuuuuu! răcnește Sofia. Hai să nu mai vorbim deloc!
Am terminat micul dejun în liniște, ceea ce nu se întâmplă aproape niciodată.

– Mami, tu ești scriitoare?
– Ăăăă, da, cam așa ceva.
– Tati e calculator?
– Tati lucrează la bancă, e economist, face calcule, deci da, cred că poți să zici că e calculator.
– Eu aș vrea să mă fac tot scriitoare, doar că în loc să scriu aș vrea să colorez cu carioci.
– Adică să fii pictoriță sau desenatoare.
– Nu, nu să desenez, să scriu, ca tine, doar că cu carioci.
– Bine, iubire, doar că pentru asta ar trebui să înveți să scrii înainte.
– Dar eu știu să scriu, eu scriu litere care nu s-au mai inventat încă.

Într-o dimineață de duminică, a ieșit în pijamale din camera ei și a început să se dezbrace cu gând să-și pună o rochie de plajă (așa stă ea în casă în zilele în care nu stă în pielea complet goală). Doar că a descoperit pe comodă o cărticică și s-a pus să o răsfoiască. A stat așa cu pantalonii în vine, în picioare, 40 de minute, citind după poze. Am avut această conversație:

Îmi spune des că mă iubește, că eu sunt inima ei, că n-o să-mi dea niciodată drumul din iubire, că ea fără mine nu respiră și că nu-i vine deloc să zâmbească atunci când suntem departe. Mă întreabă mereu de Grecia și de plajă, deși cum ajungem acolo i se face frică de apă și oarecum silă de nisip.

Aseară, în timp ce Ivan degusta apa cu spumă din cadă, îl încuraja afectuos:
– Așa, Ivănel, bea apă cu șampon din cadă, că și eu am băut multă când eram mică și uite acum ce frumoasă și deșteaptă m-am făcut!

Adevărul e că e și una și alta, habar n-aveam că e de la șampon, să fi băut și eu…