Competiția? Nu-mi place. N-o încurajez.

68 comentarii

1. O schimbare minunata la scoala fiului meu in clasele 1-4 (fata de perioada noastra) ce consta in oferirea de diplome si aceleasi carti tuturor elevilor la sf de an scolar. Fara premiul 1,2,3 si mențiune,toti copiii au primit diplome la fel. Acum el este in clasa a 6, a si am observat o competie acerba inca din clasa 1 in general incurajata de parinti,uneori transformandu-se in competitii intre ei,parintii;chiar a fost un caz in clasa a 5 a de transfer din cauza acestei dorinte de competitie,parintele s-a simtit nedreptatit cand copilul nu a fost ales sa participe la o competitie si profesorul a numit alti elevi. Un coleg de-al fiului meu (considerat de parintii lui geniu) i-a spus:”tu esti un elev mediocru”,asta prin clasa a 2 a. Fiului meu nu i-au placut concursurile organizate si mi-a cerut sa nu mai participe si mai lua si el cate un B sau S;nu este un elev de 10 pe linie , mai ia si 7 sau 8,nu l-am certat pt note,il incurajez sa invete dar uneori chiar se pune f mare presiune pe umerii copiiilor,nu pot fi toti de 10 !

   • Uite, mie treaba asta cu diplome la fel pentru toți copiii nu-mi place. Tot ce știu e că, dacă s-ar fi făcut la fel când eram în clasa I, cu siguranță aș fi învățat mai puțin. Nu aș mai fi văzut rostul în a performa, în a mă autodepăși. Pentru ce, dacă rezultatul ar fi fost același?

     Ca exemplu, acum câțiva ani lucram la un cotidian. Toți eram plătiți la fel, indiferent de numărul de articole sau de dificultatea lor. Pentru noi, cei care lucram mai mult și mai bine, era foarte frustrant să câștigăm asemeni colegilor care la 4 spărgeau ușa. Astfel, după ceva vreme am ajuns să muncim și noi mai puțin, să nu ne mai dăm la fel de mult interesul, cu toate că jobul era unul tare fain.

     Nu cred că e musai bine să ne ferim copiii de competitivitate, ci să-i învățăm să-i facă față cu brio din punct de vedere emoțional. Orice om poate excela în anumite domenii și poate fi mediocru sau chiar varză în altele. Asta e viața.

   • Pai tocmai despre asta este vorba, la tine cand a disparut competitia si recompensa…nu ai mai avut placere sa faci lucrurile bine…doar pentru a le face bine. Tocmai asta vrea sa spuna Ioana de fapt. Ca trebuie sa invatam copiii sa faca lucrurile bine, sa dea tot ce au mai bun nu pt a fi cei mai buni sau mai buni decat altii, ci pentru ei insisi, pentru multumirea lor.

   • @Mami, eu am avut dispoziție ani întregi să fac lucrurile bine, pentru mulțumirea mea și atât. Însă, când după o lungă perioadă de timp, vezi că alții o freacă pe aceiași bani și că în general, viața nu e dreaptă, apar inevitabil frustrările. Oricât de frumos am vrea noi să le pictăm celor mici lumea, ea mai are și nuanțe de gri, nu doar roz.

     Prințesa și-a expus foarte bine punctul de vedere, dar eu sunt de părere că însăși competiția îți dă un plus de avânt în viață. Da, învățam și pentru că îmi plăcea, dar cu siguranță coronița aia m-a făcut să vreau mai mult. Am sfârșit prin a dobândi mai multe cunoștințe decât aș fi făcut-o doar din plăcere și atât. Să fie asta ceva rău?

   • Diplomele erau identice si toti copiii primeau,inclusiv aceleasi carti,diferenta era doar de genul:se acorda lui X pt rezultate f bune sau bune la invatatura dar nu se mai facea o ierarhie si in clasele 1-4 mari diferente intre copii nu erau,la invatatura. Poate pe tine, Iulia,coronita te motiva,in clasa 1 toti copiii au avut coronite,mie mi se pare normal,o intreaga clasa cu coronite,diplome si carti in brate,o poza memorabila; nu 15 copii in ipostaza asta si restul langa ei,in poza,fara diplome,carti si coronite,imagineza-ti…la munca la tine nu competitia era problema ci nerecunoasterea muncii si dedicarii

   • B R A V O de o mie de ori. N-as fi putut sa o spun mai bine in 1000 de ani!

   • Eu imi doresc ca fiica mea sa fie fericita. Atât. Performanțele nu ma interesează si de aceea n-o înscriu la competiții. Sper ca intr-o zi sa fie interzise prin lege ca in mai toată Europa. Eu cred in puterea colaborării si nu in cea a competitivității. Cred ca fericirea se invata si ca le suntem datori cu asta. Sa știe putina matematica nu-i rau, dar sa știe sa zâmbească e vital! Repet: pt. copilul meu!

2. Nu sunt adepta competitiei. Din fericire sau din pacate totul incepe cu noi, cu parintii. De la fratele mai mare, care invariabil termina mai repede de mancat, pana la ce si mai ales la cate activitati extra merg alti colegi de la gradi ai copiilor, de exemplu. Cred ca trebuie sa tinem mai mult cont de preferintele lor si de inclinatii. Nu e absolut necesar sa-l inscriem unde e si Georgescu, Ionescu, etc. decat daca isi doreste sa faca si el. De exemplu, l-am dus la o lectie demonstrativa si i-a placut.

3. Pt mine competiția nu a fost absolut deloc benefica, ba dimpotrivă! Am simțit-o din vremea școlii, cand mama ma compara mereu cu alți colegi sau copiii prietenilor si ai vecinilor. Indiferent cât de bine învățăm, cate premii I luam, cât ma străduiam in orice, nu era suficient, mereu era cineva mai bun ca mine. Mi-as fi dorit sa aud un Bravo! pt realizarea mea, dar mama mea era mai interesata de ce au realizat alții in comparație cu mine. Trist! Trist pt mine, am ramas marcată de lucrul asta, m-a facut sa imi pierd stima de sine si încrederea in mine. Le recuperez acum la maturitate, cand ma descopăr eu pe mine, fără sa ma compar cu alții. Mi-ar fi fost mult mai usor sa cresc multumita de persoana mea, as fi luat decizii mai bune in viata. Deci da: competiția este inutila si distructiva.

4. Rezonez perfect cu ce ai scris. Desi inca ma lupt cu egoul meu care are nevoie de apreciere, obtinuta in general prin comparatie cu ceilalti. Stiu ca e o buba pe care trebuie sa o vindec, cautand mai mult in sinele meu. Imi doresc si incerc sa nu imi cresc copilul dupa model ul comunist „nota 10 arata cat destept esti” ” uite x a reusit sigur poti si tu”. Chiar in prezent citesc cartea „parenting neconditionat” despre care vreau sa scriu in curand.

5. Total de acord cu ce ai scris, parca mi-ai citit gandurile. Si acum imi aduc aminte cum ma „incurajau” parintii si n-a fost deloc ok. Parca ma furnica tot corpul cand aud parintii in jurul meu, inclusiv rude, si chiar de bebelusi, cum ii compara cu al meu…n-o s-o incurajez niciodata desi o sa se loveasca de asta inclusiv la gradinita. E trist ca se organizeaza chiar si curse de bebelusi…

6. Unii copii sunt nascuti pentru competitie, asa traiesc ei (e cazul celor din zodia berbec de exemplu, toti prietenii mei berbec sunt asa), pentru ei si spalatul pe dinti poate fi o intrecere. Cred ca acesti oameni au nevoie de competitie, daca le temperezi spiritul de lupta le omori sufletul.

   Alti oameni/copii (aici intru si eu) din contra, competitia ii lasa indiferenti, ba chiar ii indispune daca se insista prea mult. Din aceasta categorie intra, de exemplu, acei fotbalisti „de moral” foarte talentati dar care trebuie motivati prin alte modalitati pentru a obtine rezultate bune.

   Important este sa-ti dai seama ce fel de copil ai si sa-l cresti asa cum cere sufletul lui, nu cum cere sufletul parintelui. Eu am un copil ca mine, nu iubeste competitia, deci totul a venit firesc.

   • Ai mare dreptate!

   • Ai dreptate. Nici u nu incurajez si nu am incurajat niciodata competitia. Fetita mea in schimb e extrem de competitiva. Nu am comparat o cu alti copii si nici nu o voi face, si cat pot o incurajez sa lucreze cu ceilalti copii, si totusi vrea mereu sa fie prima, mai buna. Cand nu e in competitie cu altii e in competitie cu ea insasi. Iar daca nu ii iese ceva se supara din cale afara. Nu stiu cum sa fac sa temperez putin acest spirit competitiv, sa o fac sa inteleaga ca e mult mai frumos sa lucram impreuna. Problema e ca la scoala, este in clasa 1, se practica comparatiile intre copii si etichetarile, iar invatatorul nu intelege ca acestea dauneaza copiilor.

7. Cunosc in acest moment copii de 8-9 ani impinsi de la spate de parinti sa presteze diverse activitati si concursuri pentru a castiga medalii si diplome, cat mai multe.
   Unii dintre ei fac, deocamdata, cu placere, altii spun clar ca nu mai vor, dar nu ii aude nimeni.
   Mai mult, unii nu intra in competitii minore in parc daca nu sunt siguri ca pot castiga…where’s the fun?!
   Noi i am explicat Sofiei noastre ca viata asta e despre a fi multumit cu tine si nu despre a fi primul.

8. da, e adevarat nu apreciez in mod extraordinar competitia, dar sunt situatii in care conteaza. Exempul : Fetita mea face inot. Antrenorul mai face concurs intre ei, pe diferite probe, una mai recenta a fost aceea de a reusi sa aducă la suprafață un obiect de pe fundul bazinului (ochelari de inot, o bratara…etc.) Fiind competitie fiecare incearca sa faca in asa fel incat sa reuseasca. A mea fetita nu putea nicicum, dar vazand ca majoritatea pot, a incercat pana a reusit. Daca nu era competitie nu reusea niciodata, pentru ca nu avea competitori si era suficient pentru ea ca stie sa inoate. Deci si competitia are rostul ei, dar asta nu inseamna ca trebuie sa-ti compari copilul cu altii, acolo de fapt intervine competitia dintre parinti.

9. Eu cred ca e imposibil de evitat, dar nu neaparat si inofensiva.
   Cred ca depinde de fiecare cum proceseaza experientele – pentru unii, competitia e motorul evolutie, ii determina sa-si impinga limitele si sa faca lucruri de care nu se credeau in stare. Pentru altii, e doar frustranta si inutila.
   Oricum ar fi, face parte din viata, asa ca mie mi se pare ca indicat sa incercam sa ne obisnuim cu ideea.
   Adevarat, a castiga sau a pierde nu spune nimic despre noi ca oameni, dar spune deseori ceva despre noi ca profesionisti. Iar profesia e importanta in viata de adult. Spre asta duc poate competitiile din copilarie.
   Cat despre potentialul de tristete si frustrare pe care-l au, nu stiu ce sa zic. Si eu am pierdut n competitii ca si copi, am castigat putine. Dar nu m-a afecatt in sens negativ, m-a facut doar sa insist, sa incerc din nou. Si am invatat in cadrul competitiilor care-mi sunt atuurile si care minusurile. Nu cred ca e in sine o experienta rea, cred ca e interpretata de fiecare in termeni proprii.

10. Mie mi-a placut mereu competitia, si nu pentru ca luptam pentru premiu, nu ma interesa neaparat locul pe care il ocupam, ci atmosfera propriu-zisa. Imi placea sa ma pregatesc pentru concursul respectiv, imi placea sa dau examen, imi placeau emotiile. Nu m-a distrus, nu m-a facut invidioasa, nu am urat pe nimeni pentru premiul I. Mama nu m-a comparat niciodata cu nimeni (nici n-a fost cazul), mi-a spus mereu ca e mandra de mine si ca sunt inteligenta. (tata n-a prea fost in peisaj) M-a vazut mereu la potentialul meu maxim si m-a incurajat, ceea ce m-a determinat de fapt sa fiu curajoasa, ambitioasa, sa incerc sa fac ce-mi propun ca voi reusi. Uneori n-am reusit, n-a fost tragedie.

11. Modul in care afecteaza competitia depinde in principal de personalitatea omului. Nu toti reactionam la fel, nu toti dam in depresie daca nu castigam da unii dintre noi au nevoie sa tinteasca spre 100% ca sa obtina macar 60-70-80%. Mai mult, este unul dintre factorii motivatori principali ai omului. Unii sunt motivati de realizari, altii de laude, altii de bani, altii de putere, ideea e ca fiecare e motivat de ceva in viata si nu poti sa obtii ceva serios fara motivatie de vreun fel sau altul.
    Am fost la concursuri scolare la care n-am castigat nimic, nici macar n-am trecut in faza urmatoare si nu m-am suparat. Poate pentru ca nu prea ma interesa, m-am dus impinsa de profesorii de la respectivele materii. Am fost si la concursuri la care am concurat pentru primele locuri cu o colega si am castigat eu intr-un an, iar anul urmator a castigat ea. M-am bucurat, apoi anul urmator m-a suparat, dar am supravietuit si am inteles ca viata nu-i facuta numai din victorii si – cel mai important – am invatat ce se intampla cand te culci pe-o ureche ca oricum esti bun. Uite ca nu-i asa, daca nu te tii de treaba constant nu-ti garanteaza nimeni locul I la nesfarsit. Dar a fost o lectie invatata.

    Comparatiile de care amintesti tu mie mi se par irelevante in legatura cu competitia. Adica nu mi se pare mare branza un concurs de genul „cine ajunge primul nu stiu unde”, „cine-si face primul ordine in camera” e o joaca, nu o chestie pe viata si pe moarte.
    Dar da, mi se par, in schimb urate comparatiile directe atat intre frati cat si intre colegi. Mi se pare ok sa-ti stimulezi copilul sa concureze cu colegii ca sa vada unde se situeaza, nu ca sa le faca in ciuda sau sa se urasca. Nu-mi amintesc de vreun episod in care colegii mei cei mai buni la invatatura sa se fi urat unii pe altii sau sa nu se sufere. Astea nu vin de la copii, vin de la parinti.
    Deci nu, nu mi se pare nimic rau sa concurezi, competitia te stimuleaza daca o percepi rational si matur (fara ura, fara ochi scosi), scoate din tine resurse pe care poate altfel le-ai fi lasat sa zaca acolo neutilizate.
    Dar ce mi se pare mie foarte important la competitie e faptul ca te invata sa si pierzi. Te invata cum sa te aduni dupa ce pierzi. Si vad ca asta e un sentiment de care noua generatie de parinti isi fereste din rasputeri copiii si dupa mine nu le face bine deloc.

    • Big like din partea mea !

    • De acord cu ce ai spus, insa copiii nu sunt neaparat rationali si maturi, iar daca nu le explica cineva rostul competitiei, nu li se dau incurajari daca pierd, se poate sa perceapa negativ toata treaba asta

    • Da, asa e, la partea aceea cu ratiunea si maturitatea ma refeream la adulti.

      PS. Am mancat niste litere in mesajul de mai sus, scuze 🙂

    • Excelent comentariu !

    • Citat din Rox:
      „Unii sunt motivati de realizari, altii de laude, altii de bani, altii de putere, ideea e ca fiecare e motivat de ceva in viata si nu poti sa obtii ceva serios fara motivatie de vreun fel sau altul.”
      Motivatiile pe care le-ai listat tu sunt legate de competitie. Adica toate se rezuma la „sa ai (bani, putere, laude etc) mai multe decat altii.”

      Problema cu motivatiile astea sunt ca nu aduc satisfactie de durata. Si s-ar putea ca ele sa fie dezvoltate tocmai datorita incurajarii competitiei la varsta copilariei.

      Din lista ta lipseste cea mai de dorit motivatie: aceea de a face ceva doar pentru placerea de a-l face, fara sa ai nevoie sa dovedesti ca esti mai bun decat altul.

      Cum copiii nu se nasc cu dorinta de bani, putere sau laude, ci doar cu dorinta de atentie din partea parintilor si de dragoste, mie mi se pare plauzibil ca toate formele de motivare pe care le-ai listat deriva dintr-o lipsa funciara de atentie la varsta copilariei si nu sunt decat forme diferite ale unor incercari de a obtine auto-validare prin competitia cu altii.

      Sunt convins ca se poate trai si altfel. Cu alte motivatii, ex. motivatia de a-i face pe altii fericiti, de a ajuta oameni, motivatia de a obtine placere din facutul unui lucru, de a deveni cea mai buna versiune a ta samd.

    • Formele de motivare pe care le-am insirat sunt parerea psihologilor nu a mea, le-am invatat la psihologie, in liceu. Nu le mai stiu pe toate, nu sunt ale mele personale, alea mi-au venit mai rapid in minte.
      Nu stiu cata nevoie de atentie am sau am avut din partea parintilor dat fiind faptul ca am ales sa fac ceva complet diferit de zonele spre care mi-au sugerat ei sa ma indrept. Nu din revolta, ci pentru ca aia mi-a placut si ei au avut incredere si m-au lasat. Nici nu tin minte sa ma fi comparat vreodata cu cineva, desi erau altii in clasa mai buni decat mine, nu mi-au zis „tu de ce n-ai luat 10 ca X?”
      Eu nici macar nu sunt o persoana foarte competitiva, daca am ambitii le am fata de mine, nu fata de altii. Daca vreau sa slabesc o fac pentru ca sa-mi placa ce vad in oglinda, nu ca sa fiu mai slaba decat X-uleasca. Daca muncesc pe rupte 10-12 ore e pentru ca imi place la nebunie ce fac, nu facem concursuri noi, colegii, sa vedem care-a lucrat mai mult, cel mult facem haz de necaz 🙂
      Da, imi place ce fac, vreau sa devin tot mai buna, dar nu decat nu-stiu-cine pe care nici nu-l cunosc, ci doar mai buna. Si ma motiveaza partea financiara (din cele de mai sus, altele nu se aplica in domeniul meu – puterea de ex, iar admiratia foarte rar), dar nu-s la concurs cu colegii mai ales ca nu i-as intreba pentru nimic in lume cat castiga, tot pentru mine insami ma zbat, nu stie nimeni in afara de sot cat castig.

      Motivatiile de a-i face pe altii fericiti sau cea de a ajuta sunt foarte ok de cultivat si la copii si la adulti, dar dupa mine isi au locul in sfera afectiv-familiala, de altfel fiind singurele tipuri de motivatie care ar trebui sa existe intre membrii unei familii sau intre prieteni. Profesional vorbind cu motivatiile astea poti face doar voluntariat sau pe-aproape. Pentru un job pe piata muncii, in special in domeniul privat e nevoie de mai mult si atunci intervin motivatiile pe care le-am amintit, una sau mai multe. Ca sa nu mai zic ca sunt meserii prin care nu faci neaparat pe cineva fericit, nu in mod direct cel putin. N-am auzit niciun patron sa-i spuna contabilului: „mama, ce fericit am fost cand mi-ai trimis bilanturile alea!!!” Apreciere, recunostinta pentru o treaba bine facuta – alea da.
      Ma indoiesc ca tu n-ai concurat niciodata cu nimeni ca sa ajungi la postul pe care ai ajuns.

    • Depinde cum te raportezi la competitie. E acelasi lucru ca si la bogatie. Daca ti-ai facut din asta un scop in viata,sfarsesti rau, in nefericire. Nu putem feri copilul de orice,ca altfel credem noi ca va fi traumatizat in viata. Sa nu uitam ca suntem oameni,nu Dumnezeu. In loc sa incercam sa scoatem total din peisaj competitia, mai bine ii explicam copilului ce parti pozitive si negative are. Roger Federer spunea intr-un interviu,acum cativa ani, ca esecurile l-au disciplinat si l-au intarit mai mult decat titlurile castigate, ca a devenit mai calm abia cand a inteles ca e firesc sa mai si pierzi.

    • Foarte bine explicat!

    • Si sa nu uitam cazul experimentului tarilor nordice: niciodata sa nu-i spui copilului NU. Minunat … pana au ajuns la un interviu de angajare si au primit un mare NU. Soc – au cazut in depresie si nu intelegeau cum li se poate spune nu. Extrapoland, copilul trebuie sa invete si gestionarea unui esec. Plus ca eu nu am intalnit pe nimeni care sa aiba in viata numai motivatie intrinseca! Let’s get real! Corect, felul in care marea majoritate privesc competitia si se raporteaza la ea este eronat. DAR are si ea partile ei bune.

    • Cred ca aici intervine rolul parintilor si al profesorilor. Competitia trebuie privita ca pe ceva motivant. Chiar daca majoritarea este perdanta, poti invata foarte multe lucruri bune, cum ar fi ambitia. Ideea e sa nu i se inoculeze copilului ideea e ca daca pierde, e catastrofa. Totul trebuie privit ca pe o experienta.

12. Eu cred in competitia fara premii. De multe ori, copiiilor le este frica sa faca unele lucruri,dar daca fac asta in competitie cu alti copii, isi fac curaj si reusesc. Nu includ aici competitia scolara. Si eu am fost mereu un copil de nota 10. Mereu s-au facut comparatii intre mine si restul copiiilor, dar nu de catre parintii mei, ci de catre parintii celorlati si totusi am fost si inca sunt afectata de asta. Prin urmare, nu vreau un copil de nota 10, ci un copil echilibrat si fericit, care sa invete ce-i place si pe care sa nu-l defineasca diplomele primite. De aceea cred ca se poate asta, printr-o competitie fara premii si doar in anumite situatii, cum este exemplul cu inotul de mai sus. Si da, o sa incerc cat o sa pot sa evit comparatia cu ceilalti.

13. Am fost „ambitionata” din plin atunci cand eram mica si pusa in tot felul de competitii fata de prietena mea, ceilalti copii din clasa sau surorile mele. Precum adult ajunsesem sa nu ma mai bucur de un joc impreuna cu prietenii daca nu castigam. Mi-au trebuit multi ani pentru a intelege ca stilul competitiv dauneaza grav bucuriei si sa imi modific perceptia. Deci, stiu sigur ca voi evita cat se poate astfel de situatii competitive pentru viitorii mei copii.

14. Ioana, totul tine de discernământ, de adaptare la situație și la om. Sunt copii care rezonează numai la competiție, sunt copii pe care competiția ii descurajează. A fi un părinte bun nu înseamnă să îi tratezi pe toți la fel (asta e gândire comunistoida) ci pe fiecare după nevoi. Și bineînțeles, măsură în toate. Nu e ok nici sa înscrii copilul la toate competițiile posibile doar pentru ca el este competitiv din fire, însă nici să îl ferești de toate situațiile competitive doar pentru ca el nu e competitiv.

    Ideal este sa te adaptezi firii copilului și sa încerci sa îi dezvolți / încurajezi și laturile mai umbrite ale personalității sale. Și cel mai important este sa iti asculți copilul, sa vezi la ce rezonează și la ce nu.

    Cazurile cititoarelor traumatizate de competițiile din copilărie s-au născut tocmai din gândirea otova a părinților de atunci, care făceau toți la fel cu toți copiii. Asta nu înseamnă că competiția în sine e rea, ci ca ea nu se potrivește tuturor.

    Cât privește pe domnul Alfie Kohn, păreri mea ca este la fel de extremist ca și cei pe care ii critică, numai ca în partea opusă. Nici o laudă este la fel de rău că numai laude. Nici o pedeapsă este la fel de rău ca numai pedeapsă.

    Copiii mai mici de 4 5 ani de exemplu nu au motivație intrinsecă, ea se dezvoltă mai târziu. Și așa cum nu putem forța un copil să meargă mai devreme decât e vârsta potrivita pentru el, la fel nu îi putem dezvolta nici motivația intrinsecă mai devreme decât este vârsta potrivită pentru asta. De aceea copiii mici răspund mult mai bine la recompense, care nu trebuie sa fie neapărat bomboane sau buline, ci și recompense mai abstracte. Foarte importantă este și aici măsura. Dacă copilul funcționează numai cu recompense atunci este ceva în neregulă , dar pentru asta exista și părinții și educatorii, ca să dea o educație echilibrata, coerentă și CONȘTIENTĂ.

    La fel și cu pedeapsa. Ea funcționează în primul rând ca și conștientizare a consecințelor unei acțiuni. Dar trebuie măsurată foarte bine, folosită în cazuri extreme, gândită în mod educativ, nu ca o descărcare a nervilor adultului sau ca o umilire a copilului.

    Totul stă în echilibru, în gândirea și chibzuirea acțiunilor noastre, ale adulților, astfel încât educația sa fie făcută CONȘTIENT.

    Bineînțeles, greșeli vor fi în mod inevitabil. Copilul ne-incurajat îți va reproșa ca nu l-ai încurajat, cel încurajat îți va reproșa ca de ce l-ai încurajat. Și cu toții vor vorbi despre copilăria lor la ședințele de psihanaliza pe la 30 de ani. 🙂

    • Eu cred ca copiii au suficienta motivatie intrinseca. Este curiozitatea de a descoperi si de a explora. E ceva innascut.

    • Din pacate cruda realitate ( si putin socanta, as adauga) mi-a aratat cat de putini oameni cred asta. Ma refer la oameni care prin natura meseriei ar trebui sa stie asta, faptul ca motivatia o ai in tine si nimeni nu ti-o poate oferi din exterior. Sa spui ca un copil mic nu are motivatie, cand simpla observatie a bebelusului si copilului mic e o lectie de viata: cati copii au renuntat la a merge fiindca nu au fost suficient recompensati iar cazaturile erau prea dureroase? Cati copii au ramas muti fiindca nimeni nu i-a recompensat la fiecare sunet, cuvant, propozitie? Cati copii nu au avut etapa” de ce?” , cati nu au butonat la nesfarsit telecomanda, intrerupatorul si tot ce le era la indemana? Exista copii corect dezvoltati fara motivatie intrinseca? Aceasta dispare odata cu recompensa, cu lauda excesiva, cu „bravo” la orice respiratie a sa. E trist sa vezi copilasi de 4-5 ani dresati ca niste catelusi fiindca altfel ” nu invata nimic”.

    • Câți copii mici (1,2, 3, 4 ani) ați văzut sa învețe o poezie, o limba străină, un sport, o informație despre lumea înconjurătoare pentru ca „e bine pentru el” sau pentru ca „o sa ii folosească mai tarziu” sau pentru ca „vrea sa fie mai bun”?
      Câți copii ați văzut sa nu se arunce în fața mașinii, sa tina părintele de mana în Mall, să nu bage cuiul în priză pentru că” asa e corect”sau „asa e bine” sau „este periculos”? Astea sunt motivații intrinseci, adică care nu țin de un motiv sau o recompensa exterioara. La vârste foarte mici acest fel de motivație nu exista, mai ales pentru ca la aceste vârste principiul plăcerii este rege. Copilul tinde ssa facă doar ce ii provoacă placere și sa nu facă ceea ce nu ii provoacă placere.
      Motivația intrinsecă se învață, ca și vorbitul, ca și mersul, de la ceilalți, nu e e este un impuls interior (copiii nu merg și nici nu vorbesc dacă nu au în jurul lor oameni care merg sau care vorbesc).
      Dacă aveți impresia ca copiii învață sa meargă sau sa vorbească dintr-o motivație interioara, sunteți în eroare. Ei imita ceea ce văd.
      Cat despre învățatul „academic” la gradinita sau la școală, acolo lucrurile se complică, pentru ca ei ies din sfera intuitivului, și nu mai văd sensul imediat al cunoașterii cifrelor, literelor, al cunoașterii faptului ca exista 4 anotimpuri sau ca rața face mac și nu miau.
      De aceea exista educatori, care fac un liceu pentru asta, alții chiar o facultate.

    • Nu stiu cum functioneaza la varste foarte mici (sub 2 ani), insa dupa aceatsa varsta vor sa afle lucruri nu pt ca „este bine pt ei” sau „ca sa fie mai buni”, ci pt ca sunt curiosi. Am vazut chestia asta in mod constant, timp de 5 ani (limbi straine / geografie / istorie / stiinte naturale / notiuni de algebra). Cu siguranta, este o motivatie si un instrument care ajuta invatarea la varsta scolara.

      „The researchers were surprised to learn that curious brains are better at learning not only about the subject at hand, but also other stuff — even incidental, boring information… a phenomenon teachers can use to their advantage in the classroom”

      http://ww2.kqed.org/mindshift/2014/10/27/whats-going-on-inside-the-brain-of-a-curious-child/?platform=hootsuite

    • Dar de ce un copil mic trebuie sa invete o poezie? Sau un sport?
      Eu stiu cu siguranta ca putinele lucruri ce mi-au ramas din scoala sunt datorate profesorilor ce au stiut sa ne stimuleze intr-un mod constructiv. Pur si simplu m-au facut sa imi doresc sa stiu mai multe in acel domeniu. Chiar daca nu era profilul clasei mele, chiar daca media de la acel obiect nu ma ajuta la nimic. Existau si acum zeci de ani profi ce lasau la o parte notele ( aveam o profa la care toti aveam 10, pur si si simplu il punea in catalog tuturor din prima saptamana) pentru a ne ocupa cu adevarat de cunoastere. Si am studiat la acele materii aberant de mult.

    • Tocmai ce spuneam ca motivatia intrinseca apare pe la 4 5 ani. Deci nu vorbim de scoala, gimnaziu sau liceu. Vorbim de inceputul vietii, gradinita eventual. Daca la gimnaziu sau liceu mai inveti pentru buline sau bomboane, eu zic ca ai o problema, nu? 🙂

      De ce sa invete o poezie? Sau un cantec? Sau un sport? Pai atunci de ce sa invete orice altceva, nu?
      Pentru ca le dezvolta mintea, personalitatea, invata despre ritm, despre consecutivitate, despre timp, isi dezvolta mobilitatea, coordonarea ochi mana, coordonarea picioarelor, cooperarea, respectarea regulilor, rabdarea, etica, si asa mult mai departe.

      Un copil nu e nici tabula rasa la nastere, insa fara educatie organizata, un copil este mult mai sarac mental si caracterial. Si asa o dovedesc nu numai copiii pierduti in paduri, care la varste mari (8, 12 ani) nu vorbesc, nu merg, dar si copiii foarte defavorizati de prin catunele romanesti, care au retard mintal fara a avea vre-o problema neurologica sau de alta natura, ci doar din cauza nestimularii (mai exact, sunt lasati de izbeliste de catre parinti sa creasca „natural”).

    • sorry, dar toata argumentatia e tragi-comica: adica motivatia intrinseca zici tu ca apare pana la 5 ani, pana atunci motivatia tre sa vina din exterior: ii invatam sa recite pentru buline, pentru aprecierea („bravooo”) mamei, bunicei, vecinei etc si creem premisele aparitiei motivatiei intrinseci 🙂
      Copiii mici invata din placere si curiozitate in mod natural, ce vor ei nu ce vrei tu, tu il ajuti doar sa-si dezvolte inclinatiile naturale, il observi si-l ghidezi, nu-i impui prin recompense.

      Copiii cu retard mental (cu sau fara probleme neurologice 🙂 ) sau cei pierduti prin paduri nu cred ca sunt relevanti pt discutia asta (desi Mowgli vorbea si mergea foarte bine, chiar canta si dansa, sic :)))

    • bunicii, cream, mintal – typo, mea culpa

    • Aici se fac enorme confuzii. Tot ceea ce face copilul este invatare. Joaca este invatare. Un copil ce se joaca ” se distreaza si atat” doar in ochii adultului, de fapt acelea sunt momentele in care invata. Multi adulti inca mai cred ca educatia presupune sa ii pui la masuta si sa ii faci sa coloreze in contur, sa ii inveti poezii. Aia educatie domnule, nu harababura cu sarit in balti, rostogolit in frunze, urcat in copaci, imbracat/dezbracat papusi, construit turnuri aparent imposibile din cuburi etc. Masura succesului unui educator era ( din pacate inca mai este in multe gradinite) reusita serbarii de sfarsit de an. Stateau toti pe scaunele cumintei, spuneau toti poezia, cantau frumos cantecelul in cor?Bravo, bravo, minunata dresoare, pardon educatoare.
      Copilul meu nu stia nicio poezie la 6 ani. Nu la modul ” hai sa invatam acum o poezie”. Facea in schimb teatru si putea retine replici care ma puneau si pe mine in dificultate. Stia povestile preferate pe de rost, un cuvant daca saream ma atentiona. Ii placeau poeziile drept urmare le compunea ea, am aproape un volum dictat in perioada 4-5 ani. De ” invatat” un sport nu a ” invatat”, in schimb a schiat si patinat de la 3 ani, inot de la 4. Plus multa miscare cu orice ocazie. Copiii au curiozitate, au motivatie. Sincer, chiar poate cineva crede ca pana la 5 ani ii iei doar cu buline iar apoi brusc apare simtul raspunderii? De unde sa apara, cand primii 5 ani sunt baza? Eu chiar stiu generatii intregi ce au invatat doar pentru nota, ma mir ca cineva crede ca scolarul nostru ar avea vreo alta motivatie.

    • De acord, curiozitatea copiilor este o motivatia intrinseca extrem de valoroasa.

      Din pacate, dupa inceperea scolii, lucrurile se schimba foarte mult: interesul si intensitatea cu care se manifesta aceasta curiozitate intra pe o panta descendenta, invatarea (asa cum este structurata la noi dpdv continut si metode) are efect contrar, nu stimuleaza deloc latura asta.

      In ceea ce priveste competitia, si eu cred ca trebuie tinut cont de varsta si firea copilului. De exemplu, noi am observat in jur de 6-7 ani o schimbare de atitudine in sensul cresterii nivelului de competitivitate, tendinta de a se raporta la ceilalti (desi nu am facut niciodata chestia asta, ba dimpotriva).

      Cum am procedat noi pana acum (asa ni s-a parut potrivit, are aproape 10 ani): i-am spus mereu ca o testare / un concurs / o tema / un proiect este in primul rand o competitie cu el insusi, o oportunitate de a invata atat din greseli, cat si din reusite. Desi ii repetam mereu acest lucru si actionam in consecinta (incurajari si suport cat cuprinde), il vedem stresat atunci cand nu reuseste ceva asa cum se astepta (asa e felul lui; in plus preia, probabil, din emotiile celorlati copii, din teama lor ca vor fi penalizati de catre parinti, samd).

      In opinia mea, efectele nocive apar mai ales atunci cand parintii si profesorii aduc, prin comportamentul lor, presiune suplimentara (evaluari facute public, comparatia copilului cu colegii, etc). In acelasi timp, o anumita doza de competitivitate poate fi o forma de stimulare, noi am avut la scoala cateva activitati care mi s-au parut ca intra in aceasta categorie (eg. fiecare copil a pregatit un discurs / un proiect, s-au votat intre ei care este cel mai potrivit sa reprezinte clasa).

      Insa in primii ani de scoala, accentul ar trebui pus (mai mult decat se face acum) pe dezvoltarea unor abilitati de baza, eg. cum sa invete (logic, coreland informatiile intre ele), cum sa se exprime (sa-si argumenteze ideea, sa puna intrebari atunci cand nu inteleg), cum sa colaboreze unii cu ceilalti (sa lucreze in echipa, sa impartaseasca colegilor din ceea ce stiu), cum sa se raporteze la actul invatarii (greu de gasit o solutie tocmai din cauza faptului ca motivatia intrinseca nu se mentine la un nivel corespunzator).

15. Competitia in rândul copiilor mici nu-și are rostul și poate duce la mari frustrări, sunt total de acord cu acest lucru.
    Dar dacă n-ar exista competiție n-ar mai exista sport iar cu asta nu pot fi de acord și, la fel, multe alte domenii ar avea de pierdut. Să nu uităm că o mare parte din descoperirile civilizației umane s-au bazat pe întreceri între semeni, nu putem fi toți o masă amorfă în care să nu existe sclipiri. Pe mine concursurile m-au ambiționat mereu să ies din zona de confort și să mă autodepășesc. Dar, da, ca să intri într-un concurs trebuie să îți dorești acest lucru și nu să fii împins de la spate.

16. Din punctul meu de vedere competitia poate avea efecte pozitive, nu ne putem feri de ea, face parte din viata fiecărui om si este una din căile evolutiei. Asta nu înseamnă ca trebuie sa incurajam toate formele ei sau sa ne folosim de ea in mod negativ. E amuzant cum in acest articol in care esti împotriva competitiei, origanizezi un concurs pentru bilete cu discount (inteleg totusi ca o faci cu scopul de a ajuta).
    Nu rezonez cu tot ceea ce scrii insa îmi place modul in care o faci. Esti talentata, felicitari.

17. Hm, dar poate locul la o facultate bună nu se obține tot in urma unei competiții? Sau un job? Depinde însă și de cum se pune problema în cazul unui eșec, adică, na, unui copil nu trebuie să îi reproșezi dacă a pierdut sau nu a câștigat locul I, în schimb îl poți încuraja să persevereze și să se pregătească mai bine pentru un concurs viitor. Nici să nu îl lași la nici o competiție nu mi se pare ok pentru că, să nu uităm, la școală vor trebui să susțină atâtea examene și este bine să se obișnuiască cu atmosfera lor, însă sub nici o formă criticați sau comparați cu alți. Cred că de aici ni se trage multora dintre noi teama aceasta de competiții sau respingerea lor, tocmai din atitudinea părinților noștri față de rezultatele noaste obținute. Însă negarea importanței competiției în viața noastră nu mi se pare o soluție.

18. Eu nu cred intr-o lume a extremelor: fie totul e o copetitie unde exista un singur castigator, fie sa nu existe nici un fel de competitie, de concurs, toata lumea sa colaboreze. De acord, in mediul in care am crescut noi, totul era formulat mult prea in termeni competitivi, era prea important rangul in clasament. Insa si competitia are rostul ei in dezvoltarea unui individ, parerea mea. Nu poti trai permanent intr-o bula roz in care nu te intersectezi cu nimeni, si nimic nu iti perturba calea. Iar „competitia” cu sine e si mai importanta -ce ne-ar motiva sa vrem sa progresam, sa fim mai buni (si aici nu ma refer la cariera sau la scoala). Poate termenul de competitie nu e cel mai bun, dar nici nu stiu ce ar trebui sa folosim in loc. Desigur, sa transformi interactiunile normale intre frati sau colegiin perpetue concursuri in care numai unul castiga e in detrimentul tututor, dar nu de astea vorbim. Parerea mea e ca o cale de mijloc e mereu de preferat extremelor, si buna judecata trebuie ereu folosita in a decide daca ceva are sens sa fie privita/incurajat ca o competitie/consurs sau nu.

19. Ca sa nu uitam ca orice joc cu mai multi participanti implica un castigator si niste locuri secundare, dar asta e farmecul ca inveti cum sa gestionezi atat victoria cat si infrangerea prin joc. Toti jucam sau am jucat Nu te supara, frate, Rummy, Monopoly sau mai stiu eu ce alte jocuri de societate. N-o sa-ti lasi copiii sa se joace board games ca sa nu „concureze” unul impotriva celuilalt? Daca au inclinatii si pasiuni diferite se pot juca jocuri diferite asa incat o data sa castige unul, o data altul, fara certuri si ranchiuna. Si in grupurile de prieteni la fel, nu doar in familie.

20. Ce mi se pare ca se pierde constant din vedere in astfel de articole, ducand la interpetari eronate, este varsta „competitorului”. Competitia nu trebuie incurajata la varste mici. In primul rand fiindca copiii sunt in mod firesc inclinati spre competitie. Toti arunca un ochi in gradina vecinului si vad ca are jucarie mai frumoasa, ca rochita e identica cu a printesei Elsa si are chiar si pantofiori asortati, ca stie sa desene un om mult mai bine etc. Toti se compara si se masoara. Nu e ceva ce trebuie sa accentuam si noi, mai curand accentuam calitatile ce ii desavarsesc ca oameni: empatia, cooperarea. Totusi, anumite lucruri in viata le vor obtine doar daca vor fi mai buni decat altii. Concurenta cu sine nu mai este suficienta cand vrei sa intri la un anumit liceu, sa urmezi o facultate, sa primesti un job bun. Pe angajator chiar nu il intereseaza ca azi este de zece ori mai bun decat ieri. Pe pacient nu il intereseaza ca ai inceput medicina cu 5 si ai terminat cu 7, el vrea chirurg de 10 plus. Asadar, concurenta exista, e benefica si va fi introdusa copiilor corect.
    Sa nu incurajezi concurenta e o declaratie ce nu e bazeaza pe ceva. Sa nu o incurajezi pana la X ani, in favoarea altor lucruri, e atitudinea corecta. Pana la urma, am vazut de zeci de ori aici pe blog concursuri, iar castigatorii erau ori primii X ce comentau, ori cele mai frumoase comentarii. Frumoase in raport cu cele ale altor utilizatori, nu cu cele de ieri ale aceluiasi utilizator. Pot sa screm eu mult si bine un articol fain, un comentariu bun, daca exista altii mai buni e cam degeaba. Si e ok asa.

21. Oare ar trebui să uităm că tocmai hulita competiție a dus la progres? Atunci, dacă nu ar mai exista, toate concursurile sportive nu ar mai avea nici un sens. Și nici un alt fel de activitate competițională din toate domeniile fie ele știință, artă sau mai știu eu care. De fapt, eu cred că este vorba de o nuanță a cuvântului competiție și nu numai a lui, ci a ceea ce se ascunde în el. Și pe urmă, nu sunt de acord nici cu fraze de genul: Ai pierdut? Ce tristețe! Dar viața asta e numai plină de fericire, e numai voie bună și miere? Nu știu dacă exagerarea asta în care ne creștem copii e bună, așa cum cred cu tărie că nici un curs de parenting nu-ți rezolvă problema dacă nu o conștientizezi cu adevărat. În familia fiecăruia noțiunile de parenting îmbracă forme particularizate care țin de atât de mulți factori. Știu, la nivel declarativ, în majoritatea caselor este un paradis (vezi alimentație, comportament, etc). În realitate lucrurile stau altfel. Dar unora le e greu să recunoască chiar și când sunt singuri.

    • Eu cred că progresul ca rezultat al competitiei e o temă falsă. Doar in aparență e așa. Știință: nu cred că la baza invențiilor de orice fel a stat un concurs între x și y, ci dorința de a atinge un obiectiv, de ex. Artă/cultură: domeniul in care competitia e cel mai putin semnificativă. practic nu există, fiecare artist fiind in lumea lui, cu mesajul lui si traseul lui, etc. Concursurile au sens atunci când vrei sa te întreci cu tine însuți, sa-ți depășești limitele tale, nu pe ale altuia. Ala mi se pare un succes! Viata nu e lapte si miere, intr-adevăr, dar n-avem nevoie de concursuri ca să le arătăm asta celor mici. Sunt destule alte exemple.

22. Dar intr-o competitie nu trebuie sa gasesti punctele mai slabe ale celorlalti ca sa castigi tu, trebuie sa iti valorifici si dezvolti propriile calitati. Hai sa ne complacem cu totii intr-o ”dolce far niente” si mediocritate. Nu concurs, nu competitie acerba, cei buni si cu adevarat muncitori trebuie sa ii duca in carca pe ceilalti ca nu cumva sa iasa in evidenta si sa ii lezeze.

    Oi fi eu egoista dar categoric nu sunt facuta pentru munca in echipa. Am muncit zdravan pentru tot ce am realizat, ajut daca este cazul dar pana la o limita. Trebuie sa te cunosti si sa iti accepti limitele si sa fii pregatit pentru un potential esec. Nu stiu de ce as reteza aripile cuiva care este pregatit sa se avante, doar ca sa nu se frustreze turma? Cum ramane cu definitia succesului? Nu ne comparam cu altii, nu facem un concurs din orice dar trebuie sa privim mereu in fata si in sus.Cine poate si vrea, bine, cine nu, inseamna ca nu isi doreste sau nu poate mai mult.

23. Ce bine ca nu sunt singur. 🙂 http://haivas.ro/de-ce-competitia-nu-e-buna-n-viata/

    • competitia e intotdeauna BUNA in viata. numai oamenii slabi, care isi cauta scuze pt a nu deveni mai buni si prefera sa se complaca, sustin asa ceva.

      daca competitia nu ar fi buna in viata, atunci am avea toti aceiasi meserie, nu s-ar ridica lideri, nu ar exista manageri, am fi toti o apa si un pamant.

      eu personal nu as vrea sa traiesc vreodata intr-o astfel de lume si o sa concurez fara regret ori de cate ori e cazul 😀

24. Un pic de reality check aici:

    Spunem ca nu ne place competitia cu gandul la „competitia” pentru note din mediul scolar prin care am trecut cu totii. Din pacate „admiterile” au fost si sunt in continuare pe note, nu exista alte metode de a diferentia copiii din aceeasi generatie scolara. Exista astfel o competitie cat se poate reala pe locurile de la liceele bune si de la facultati. De asemenea interviurile de angajare presupun o competitie; gasirea partenerul de viata presupune o competitie – ne ascundem degeaba dupa deget considerand ca nu e asa.

    Ca o paranteza – de unde cred eu ca s-a pornit si cu acest articol – ce s-a intamplat cu noi acum 20 sau 30 de ani in familie si in scoala a fost parte a unui model social care cuprindea mult mai multa mizerie si rautate decat detalii gen „am luat premiul 1 si n-am fost felicitat pentru asta”. Unii luau bataie acasa cand veneau premiul 1 fiindca deschideau gura, cerand sa fie bagati in seama. Nu trebuie sa privim competitia scolara de atunci „in izolare” si sa incercam sa o „eliminam” nediscriminatoriu; ne impuscam singuri in picior (la figurat zic).

25. Eu am avut mare dar mare noroc cu ai mei. Niciodata nu m-au comparat cu nimeni, cand am luat o nota mai mica nu m-au certat. Ce mi s-a parut mie in scoala ingrozitor era competitia stimulata de profesori. In facultate s-a mai domolit situatia, dar in liceu a fost foarte dramatic.

26. Crestem intr-un mediu in care se incurajeaza competitia, iar mai apoi, adulti fiind, aplicam pt joburi in multinationale si ni se cere sa „stim lucra in echipa”…

27. Nici eu nu cred in competitie. Si mie mi s-au dat example de alti copii mai cuminti, cu note mai bine sau mai stiu eu cum.

    Problema cu competitia este ca o data ce intri, nu mai iesi. Intotdeauna vor fi altii mai buni, cu rezultate mai bine, care au facut mai multe pana la varsta ta. Si asta dezvolta atata frustrare si atatea ganduri negre la adresa ta..

    Copiii si, in general, oamenii ar trebui sa lupte sa dea ce e mai bun din ei. Daca un copil ia nota 6 si apoi 6,5 este un succes si trebuie aplaudat. Asta trebuie incurajat, sa ai rezultate mai bine decat ai avut pana atunci. Si daca nu, nu-i nimic, incercam din nou.

28. EU am o Sora si un frate. Cu sora, ea fiind mai mare, am fost toata copilaria in competitie. Nu am vazut efecte negaive din asta. Sotul meu insa, singur la parinti, a inceput 5 facultati, abia a terminat una din ele pe la 35 ani. Si acum, la 40 pana l conving sa faca ceva …..imi trebuie mult timp….Asadar, eu sunt pentru competitie, in anumite limite desigur….

29. https://m.facebook.com/printesaurbana/photos/a.147830915277335.30016.147777525282674/998429986884086/?type=3

    Competiție sau nu?

    • Mna, doar pentru ca nu imi place nu inseamna ca pot trai in afara ei. Nu e un top facut la cererea mea sau incurajat de mine, e un top de vanzari, cartea a performat de una singura cumva, nu am alergat eu in vreo cursa cot la cot cu alti scriitori :).

30. Eu cred ca oameni diferiti sunt motivati in moduri diferite. Cand am început sa alerg, m-am înscris cu o prietena la o cursă desi stiam ca nu avem sanse sa câștigăm sau măcar sa terminăm pe un loc rezonabil. Dar faptul ca participam ne motiva sa creștem nr de km si sa ne antrenam mereu. Am terminat penultimele si probabil ca ultimul a fost adus pe targă. Ne-a motivat sa participam la o competitie dar nici acum nu stim care a terminat prima si care a terminat cu o fractiune de secunda mai târziu.

31. Eu nu pot sa pricep deloc cum barbati ajung ‘ experti ‘ in parenting si alaptare. Nu e gravid, nu alapteaza, in cele mai multe cazuri petrec mult mai putin timp cu copiii. Si nu e ca si cum ar exista o universitate unde inveti cum sa iti cresti copiii si iesi Doctor in parenting. Deci, cum? Pana nu voi intelege, nu voi da banii pe astfel de conferinte.

    • Alaptarea este un proces fiziologic, se poate studia la fel ca si digestia, defecatia, reproducerea etc. Medicina se bazeaza primordial pe studiu/ cercetare, nu trebuie ca un medic sa faca in prealabil toate bolile pamantului ca sa le poata trata. Cam asa si cu barbatii care stiu chestii despre alaptare fara sa alapteze…

      „Expertii” in parenting care sunt invitati la conferinte sunt psihologi, medici pedriatri, absolventi de stiinte sociale, parinti, care au in spate multa munca de cercetare si documentare, carti publicate si experienta practica din lucru cu copiii.
      Iar participarea la o conferinta/ workshop nu se traduce intr-o adoptare oarba a ce se discuta acolo, e prilej de dezbatere a ideilor si de reflectie.

    • Foarte bine spus. Like.

    • Eu nu înțeleg cum oameni fără pregătire politică votează și-și dau cu părerea despre cine e mai potrivit a conduce țara. *facepalm*

32. De cand ma stiu am fost competitiva. Chiar daca nu am castigat mereu m-a stimulat intotdeauna competitia si am dat tot ce am putut sa fiu cea mai buna si sa fiu eu cea care castiga.

    Fara indoiala ca acelasi lucru i-l voi insufla si copilului meu. Imi pare rau insa ca are competitori invatati de parinti ca toti suntem egali si victoria nu inseamna nimic, asta le va aduce la un moment dat frustrare pt ca niciodata nu vom fi toti egali si in viata, inevitabil, mai devreme sau mai tarziu vor fi concurati.

33. Descurajarea competiţiei duce de fapt la încurajarea mediocrităţii.

34. Nu competitia a dus la o viata mai buna, la progres. Ci supravietuirea. Ca si animal, indiferent de pozitia in lantul trofic, ai sa lupti sa traiesti mai mult si mai bine. Asta nu se invata la nivel constient. Este arhetipal. Ideea de competitie, asa cum se aplica acum, este o forma de manipulare. Si, indiferent de gradul de miopie, toti stim acest lucru. Doar ca, din dorinta de putere, din dorinta de a nu ne vedea pe noi mai slabi ca altii, am dat un nume unei atitudini, …,de fapt. Ce este competitia, care este scopul si sensul ?! Sa ai un job mai bun, bani mai multi, confort, respect in ochii …. cui ?! In momentul in care ai pierdut legatura cu tine, si totul se rezuma la a fi mai bun decat celalalt, esti doar un om bantuit.