Veneam din parc duminică la prânz, cu Ivan în cărucior, Sofia pe lângă noi. Chiar la ieșirea din parc, Sofia a vrut să se urce în spatele căruțului, cum face de multe ori când e obosită sau ne grăbim. Drumul spre casă e destul de lung de parcurs pe jos și în felul acesta, îi împing pe amândoi, merg cu viteză și ajungem ceva mai repede, plus că e amuzant pentru ei, se prefac că sunt în tren și chicotesc acolo tot drumul.
Când să pornim, Sofia îmi cere să lungesc mai mult mânerele căruțului, că nu are loc. Mânerele erau deja lungite la maximum, i-am explicat asta și i-am amintit că în aceeași poziție am venit dimineață în parc și atunci a încăput foarte bine.
– Mai sus, dă-le mai sus, că nu am loc! a rostit ea răspicat, privindu-mă fix.
– Puiul meu, nu le pot da mai sus, sunt ridicate la maximum!
– Nu, nu sunt! NU SUNT! a strigat la mine. Și a început să urle.
A urlat Mai sus, mai suuuus, maaaai suuuus până acasă, 30 de minute fix. Pe toate tonalitățile, cu icnete și țipete ascuțite. Evident că se uita toată lumea la noi, îngrijorată probabil că cineva o taie cu lama pe fetița supărată. În general nu am o problemă cu asta, însă țipa atât de tare încât realmente mă gândeam că deranjăm groaznic tot cartierul. Parcă și vedeam copii mici treziți în paturile lor mici de isteria fetiței mele supărate. Ivan și-a pus mâinile la urechi. Eu nu puteam face asta, trebuia să împing căruțul.
Era atât de furioasă că nici să vorbească nu mai știa. Pur și simplu urla lipsită de control, dar cu multă, multă putere.
Am încercat, desigur, tot. Am un arsenal bogat de instrumente. Mai întâi, înainte să se pornească isteria, i-am explicat calm că ce-și dorește ea nu se poate. Apoi i-am oferit alte variante să călătorească mai confortabil. Nu a mers.
Apoi am încercat să mă conectez cu ea. Să o privesc în ochi, să îi spun că o înțeleg că e obosită, îi e cald și foame, m-am oferit să o țin în brațe, să o alin. N-a mers.
Apoi am încercat cântecele amuzante pe seama căruciorului. Asta merge de multe ori. N-a mers.
Am încercat să divaghez pe tema foamei, ne era foame tuturor. Că am putea devora norii cei pufoși cu formă de brânză cu smântână, soarele ca o mămăligă. N-a mers.
Apoi am făcut o metaforă cu brațele de la cărucior care sunt atââât de lungi încât ajung până la cer și apoi cine le mai manevrează, poate Păsări-Lăți-Lungilă. N-a mers.
Am implorat-o să nu mai urle, i-am spus că mă epuizează, că mă doare capul (îmi crăpa de durere), că o rog să se oprească sau măcar să facă o pauză. N-a mers.
Creativitatea mea era complet epuizată de urlete. Îmi venea să las totul și să fug. Îmi exploda capul de furie, epuizare, neputință și durere. Iar ea urla în continuare cu puteri nebănuite.
Din fericire, am ajuns acasă. A urlat în lift, a urlat și la intrarea în casă. Ivan deja mă privea disperat. Eu eram aproape nefuncțională.
Am intrat pe ușă și am început să plâng. Pur și simplu n-am găsit altă cale să mă descarc. I-am spus Sofiei că nu mai pot, că m-a adus pe culmea disperării. Atunci a tăcut, probabil că nu mai avea resurse să mai țipe. Sau văzuse somonul în farfurii, pe masă…
Nu am o concluzie pentru voi. Vorba aia, nu vreau nimic, doar mă plâng. Am vrut doar să vă povestesc ce se întâmplă uneori la noi, să nu vă mai simțiți singuri. Pentru mine, aceasta e perioada cea mai grea cu Sofia. Abia după patru ani a început să aibă astfel de manifestări de descărcare, de unde credeam că am scăpat ca prin minune. În fine, or trece și astea. Când se întâmplă, nu mai sunt om toată ziua. Ea devine imediat pâinea lui Dumnezeu, deh, și-a vărsat toate furiile. Îi explic în ce fel mă afectează pe mine, o las să mă vadă obosită, plânsă.
Asta e. Uneori, viața cu copiii e și așa.
Sursa foto: fetiță supărată via Shutterstock.com
Mai pățeam și eu de-astea, rar, dar se întâmpla… dacă nu funcționa explicația logică, singura metodă era să îi ignor și nu cred că i-am traumatizat în vreun fel dacă i-am lăsat să se isterizeze pe cont propriu.
Asa fac si eu. 3 exemplare de 7, 5 si 3 ani. Cum depasesc decibelii nivelul bunului-simt, cum am disparut din peisaj. Iar fara audienta le trece repede cheful de spectacol. Cand sunt calmi le explic ca niciodata n-o sa primeasca vreo ceva urland, nici atentie nici altele. Pana acum timpanele sunt ok.
Exact asa am facut si eu. Si cea mai lunga criza a fost de o ora jumătate. Si cand a simțit ea ca s-a descărcat suficient, in 30 de secunde a trecut la zâmbet. Tin sa precizez ca si acum face crize, dar foarte rar, durează maxim 10 minute, întotdeauna pe fond de oboseala. Are 5 ani. Si sunt divorțată de 5 luni. Mai demult le puneam pe seama despărțirii de fostul sot. Dar de fapt e oboseala. Si pana la urma trec. Nu înțelege sa nu se poate ce vrea ea, dar acum primește pupicii si îmbrățișările mele. Inainte nu le accepta, ba mai mult o întărâtau. Deci curaj! Trec!!!!
Ioana, e greșit in cazurile astea sa imi pun căștile cu muzica??
Am incercat eu…. dar incredibil urletele Zanei mele tot se auzeau?
Si la noi a fost la fel la varsta de 4 ani a baiatului, citisem ca e ca un fel de adolescenta. Nu am trecut prin tantrumuri la faimosii terrible twos sau altcandva, foarte rar facea cate putin scandal dar doar de foame sau oboseala. Varsta de 3 ani si jumatate a coincis cu sosirea surioarei si incetisor au inceput si tantrumurile. A fost greu si epuizant, am incercat sa il intelegem. Am scapat cam dupa un an, la 4 ani si 9-10 luni. Vestea buna este ca trece sigur.
Mesajul tau imi reda speranta.. De 9 luni am parte aproape zilnic de cate un tantrum din partea copilului meu mijlociu.. Fetita are 4 ani si 3luni si totul a început la o luna de la nasterea surioarei ei, ea avand atunci 3 ani jumate.
Simt ca sunt la capatul puterilor, am imbatranit niste ani in aceste 9 luni…dar , vreau sa cred ca e doar o perioada care va trece, si cele povestite de tine chiar imi intaresc acest crez..
Am pus si eu totul pe seama venirii pe lume a surorii ei, mai mult, am tot citit ca in familiile cu 3 copii, întotdeauna cel mijlocul e problema, dar chiar nu stiam ca vârsta in sine e o problema, de crizele de 4 ani nu am auzit nimic, mai ales ca baiatul cel mare are 5 ani jumate si cu el nu am intampinat asa ceva…
Eu sunt foarte curioasă dacă şi noi aveam „tantrum”-uri din astea când eram mici. Ori e ceva inventat acum, mai 2.0 aşa..
Ai mei ajunsesera sa nu mai intre cu mine in magazinul universal pentru ca ma duceam direct la raionul de jucarii si incepeam sa urlu si sa ma trantesc pe jos daca nu-mi cumparau ce doresc – si doream ceva de fiecare data. Ajunsesem sa le terorizez si pe vanzatoare, nu numai pe parinti.
Pe de alta parte, cand copilul stie ca cureaua sau palma peste ochi e dupa colt, nu-si mai permite sa dea drumul la tantrumuri cu usurinta asa ca e posibil sa fie mai dese crizele astea la o parte mica din generatiile actuale.
Cred ca e plauzibila teoria asta cu cei din generatia 1.0 nebatuti.Frate-meu cand avea intalnire cu stolul lui de pasarele se trantea pe jos, in fund si nu se ridica pana nu considera el indiferent de unde era, indiferent de ce i se explica, indiferent de cum il „prosteau”.(se maimutareau, se jucau, inventau povesti).Daca era bagat in seama prea mult incepea chiar sa se miorlaie.:D Nu stiu pt maica-mea/taica-meu cum era da’ eu-mi aduc bine minte episoadele si ma disperau.
Nu stiu ce generatie 1.0, ca pe mine nu m-au batut ai mei. Dar nici nu imi amintesc episoade de-astea cu urlete si tavalit, poate se uita repede :).
Oricum, si fiica-mea a avut si inca mai are tantrumuri din plin, si colegii ei la fel (are aproape 8 ani)
Eu am plâns la 13 ani vreo 3 zile,că nu voiau să-mi cumpere pantofi cu platformă. Deşi la vârsta asta, nu cred că mai intră la tantrum-uri, ci la un fel de prostie şi răsfăţ.
Am plâns degeaba.
Nici palme, nici curele nu mi-am luat.
Eu am întrebat-o pe mama, zice ca niciodată
Uitati un articol medical despre tantrumuri din 1945 :-))
http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1111/j.1939-0025.1945.tb04937.x/abstract
Eu da, aveam tantrumuri, mi le amintesc perfect. Mai ales cand rochita mea preferata era pusa la spalat, dupa ce o purtam zi si noapte :D. Ma dadeam de ceasul mortii langa ea, faceam ca toate alea, probabil imi inchipuiam ca daca urlu se usuca mai repde :))).
Aveam 3-4 ani.
Si eu îmi aduc bine aminte de o întâmplare de când aveam 4-5 ani si m-a dus tata la coafor,fetita fiind îmi doream sa am părul lung,iar tata a rugat-o pe frizerita sa ma tunda scurt (ordin strict de la mama). Asa ca de la coafor pana acasa am urlat,l-am lovit,l-am amenintat…tata a suportat stoic tot. Cand am ajuns acasa m-a dat mamei si i-a spus ca el nu mai merge nicăieri cu mine,iar mie mi-a spus ca este goarte supărat pe mine. Nu m-a batut,nu m-a amenintat,dar a rămas supărat pe mine suficient timp încât sa inteleg ca nu e bine sa ma „joc” cu tata 🙂
Deci istericale existau si pe vremea noastra,numai ca părinții țineau mai mult la aparente si la rusinea de cei din jur.
Si eu ma dadeam cu fundul de pamant si din picioare cand ceva nu-mi convenea sau vroiam ceva, chiar daca stiam ca pot primi o palma(rar). De obicei, mama mea ma ignora pana imi trecea. Banuiesc ca palme primeam doar cand nu ma mai suporta.
Da. Eu am făcut 2 crize pe care mi le amintesc și acum. Una cu „du-ma în parc”. Și încă una.
Atunci nu se numeau tantrumuri! Se spunea ca te dai in spectacol, sau esti rasfatata! Se termina cu o palma peste gura si cu ” daca mai plangi, iti mai dau”! Remember?
da, da, si cu „daca nu incetezi, iti dau eu motiv sa plangi imediat!”
Daaaa! Pe asta o auzeam eu… Ce aiurea! Si cearta pe care mi-o luam daca ma loveam (din greșeala, evident) sau daca raceam (iar ai ieșit dezbracata din casa/ iar ai băut rece…).
Sigur ca aveam si noi, doar ca nu prea ne venea noua sa ne manifestam asa liber, ori prea des, ca ne trezeam cu o ploaie de palme (vorba Ioanei) de nu ne mai trebuia vreun tantrum.
Am vrut nuca si doar nuca din chec ?? doamne ce urat am facut, chiar daca maica-mea imi explica faptul ca trebuie sa scobeasca si sa „strice” checul. Sau nu suportam sa ma trezeasca ea dimineata sa ma duc la gradi ? Nu m-au batut, poate mai tarziu mi-am luat-o, pe la 11-12 ani am devenit foarte foarte rea cu mama….Frate-miu si le lua, saracu, rau rau rau de tot, taica-miu asa credea ca se cresc baietii…cu bataie ?? Am mai comentat despre ce fel de adult e fratele meu, pesimist, inrait, frustrat, suparacios…cu o stima d sine la pamant. Atentie mare la „corectiile” aplicate celor mici, eu vad zilnic la fratele meu consecintele, si nimeni din familie nu recunoaste ca asta e radacina problemelor, si anume bataile si injuriile primite in copilarie.
Eu is nascuta in 78. Si imi amintesc perfect cum am facut o gramada de crize de isterie din astea. Tin minte ca odata am stat vreo ora trantita pe burta in fata casei, urland si dand din maini si din picioare. Cu maica-mea, taica-meu, fratele, soa, bunicu’ si bunica agitandu-se in jurul meu si incercand sa ma calmeze. Si eu urlam ca posedata si nu-i lasam nici sa ma atinga. Imi amintesc perfect scena, nu-mi amintesc deloc motivul. Culmea, sunt un adult perfect normal astazi. Culmea norocului, fiu-meu e cea mai calma persoana pe care o cunosc, nu a facut absolut niciodata faze din astea.
Eu am remarcat ca, cu cat incerci sa calmezi un copil, cu atat el plange si mai tare. Cred ca trebuie sa invete sa se calmeze singur chiar daca asta inseamna sa urle 30 min. Zi merci ca Sofia ta a mers de buna voie acasa. A mea face o criza si nu mai poti sa o misti. Si eu credeam ca dupa 3 ani copiii sunt niste ingerasi, insa acum mi se pare horror. Daca la 2 ani ziceau Nu dar faceau pana la urma Da, la 3 ani nu mai e asa usor….
Aveam. Eu le tin minte..pe la 3-4 ani. Raspunsul celor mari era cate o palma, ca deh..erau obositi. La sfarsit le promiteam tuturor ca o sa ma razbun cand voi fi mare. Nu m-am razbunat…
Maaama ce m-ai nimerit! Sofia mea face asa de cateva luni si nu are decat 2ani si 9 luni. La mine e zilnic!!! Cand trebuie sa plecam din parc se pune pe urlat si nu o pot calma in nici un fel…si am incercat de toate. „Norocul” meu e ca parcul e aproape si in 5 minute ajung acasa. La inceput, iesea lumea de pe scara sa vada ce se intampla(la cum urla se gandeau, probabil, ca am pocnit-o)…acum s-au obisnuit. Deja ma gandeam sa cer dr trimitere la neurolog ca poate are ceva la cap 🙁
p.s. nu este un copil batut si chiar nu cred ca o palma ar linisti-o! Asta mi s-a recomandat de cei cu care ne-am intersectat. Sper sa vina vremuri mai bune!
Io la faza asta puneam mana pe telefon, ceream un taxi si mergeam acasa asa. Inainte de asta ii explicam ce se va intampla, apoi o invitam sa coboare de pe carucior si urcam tot calabalacul in masina respectiva (asta in caz ca nu se putea chema sotu’ in zona). Sau o dadeam jos si mergea asa pana acasa.
Fii-mea mai face din astea din cand in cand, dar, daca nu merge cu discutii calme ca x si y, pur si simplu o scot din zona respectiva si o mai las 2 minute sa se infurie. Dupa asta ii trece.
Am faza asta cand scoatem rufele din masina, chestie pe care o facem impreuna, eu scot alea mai mari (cearsafuri, hainele noastre), ea le trage pe alea mici si le pune in lighean, apoi mergem spre balcon.
O data la luna are si ea momente cand nimic nu-i convine si incepe sa maraie ca nu-s ce nu ii place.
Atunci o intreb serios daca mai doreste sa ma ajute.
Urla.
Scot 2-3 haine, urla din nou.
O mai invit sa ma ajute, cu tot calmul din dotare.
Mai urla cateva secunde.
Apoi o invit fain-frumos afara din baie, ii multumesc pentru ajutor si-mi pun rufele in lighean.
Mai urla cateva secunde, desi stie ca si-a facut-o cu mana ei.
Dupa asta luam calme ligheanul si ma ajuta sa pun rufele pe sfoara (mi le aduce din lighean), de parca nimic nu s-ar fi intamplat.
Stiu ca nu-s parintele perfect, dar, decat sa incep eu sa urlu sau sa-i ard una peste ‘mufa’, mai bine renuntam la chestia care aparent nu-i mai place si gata.
Si eu mai fac asta (depinde de situatie) si e uimitor cum ce nu-i convine devine brusc chestia mult dorita si coopereaza. Alteori nu merge si trebuie sa ghicesc eu ce il deranjeaza, poate are o piatra in pantof dar urla pentru cu totul altceva
Printeso, ai incercat sa ai sandvisuri pregatite in rucsac? Sau niste biscuitei? Eu orice fac cu copii nu sar peste mese si somn chiar daca tai din portie. Programul lor e sfant si asa evitam show-uri de genul asta. Sper sa nu ne apuce tantrumurile pe la 3-4 ani… Si da inteleg ca te epuizeaza total. E haos toata casa daca copii sunt suparati:(
Si la mine au disparut cand am pregatit gustarica cu noi (un mar + morcov ) salveaza situatia.
In rest, fiica mea facea unde si stia ca primeste (adica cu mine intreba, dar cu socrii… care ii dadeau orice, numai sa nu se uite lumea la ei! ca e rusine). Asa ca nu am mai lasat-o cu socrii.
Fata mea are 4 ani impliniti acum o luna. Am avut deja 3 episode absolutely identice. Box breathing pt mama. Miracol total. Pt ele nimic. Urlat.
This too shall pass. Esti o mama buna. Ea e buna. In rest, box breathe.
Of doamne! Si la noi e la fel. Baietel de 4 ani. Crize din te miri ce. Pana nu demult destul de intelegator la explicatii , jocuri.acum nu mai functioneaza nimic. Incepusem sa cred ca sunt o mama rea si nu sunt in stare efectiv sa imi inteleg copilul..:( oameni buni..va trece perioada asta vreodata? Nu de alta.. Dar crizele copilului ajung sa provoace si cearta intre parinti…:(
Fetita mea a avut crize de furie de pe la 2 ani si s-au rarit foarte mult cu trecerea timpului. Acum, are aproape 4 ani si un fratior de 3 luni. Au reinceput crizele, nu foarte dese, dar sunt, De cele mai multe ori sunt calma si o las sa se descarce, stand langa ea. Alteori incerc cu instrumentele de care ai amintit. Dar cateodata…rar….ma infurii atat de tare…si tip la ea…tare! Bineinteles ca ea nu tace (eventual tipa mai tare). Daaar….trece si supravietuim 🙂
Spui ca ai incercat diverse explicatii si divagatii. Cum, daca ea urla? Si a mea mai face, dar eu nu reusesc sa ii explic, fiindca nu tace ca sa ma asculte. 2 ani 9 luni.
Chiar azi ma gandeam, in unul din momentele in care chiar pot face asta, ce deranjeaza uneori la acest blog. Nu neaparat pe mine, dar pe multe mame. Unele sunt atat de deranjate incat devin extrem de rautacioase. Asadar, ce concluzie am avut eu: deranjeaza senzatia de adevar absolut si cumva de perfectiune. Adica, dincolo de declaratiile „nu sunt perfecta”, relatarile arata cumva contrariul. Chestia cu „inteleg, si eu ma enervez, dar ma controlez in 100% din cazuri, iar daca eu pot atunci toate puteti” nu transmite el mai ok mesaj, chiar daca asa vrea sa para. Apoi mai sunt si lucruri cu zero dulciuri, zero mult sau 100%multe. Mai „rasfoiesc” bloguri de parenting si mai peste tot am gasit articole de genul „cum am tipat intr-o zi cu toata puterea la copil” sau ” cum l-am scapat la borcanul cu Nutella la nici 2 ani” sau ” cum l-am lasat o zi intreaga la desene”, unele mame extraordinare au recunoscut chiar si o palma. Numai aici nu erau tantrumuri, tin minte ca se sugera ca e datorita educatiei si anturajului si alimentatiei si lipsei tv-ului, eu atunci ma simteam oribila stricatoare de copil. Sigur nu faceam tot posibilul, uite altii pot, sa trag mai tare de mine era singurul raspuns. Uneori doza de normalitate era reprezentata de interventia lui Robo, care mai recunostea ca are dileme, ca mai conditioneaza, ca poate greseste. Ca azi aplica asa dar nu e sigur ca va merge. Ma bucura articolul de azi in multe feluri. E pur si simplu viata.
cred ca e important sa spun aici ca copiii nostri nu au fost loviti sau bruscati nici macar o singura data. nici palmuta, nici tras de mana, nimic nimic, nici macar o singura data.
tin foarte mult la chestia asta si daca cineva se simte diminuat ca parinte din cauza asta, imi pare rau, dar acesta este adevarul.
Si mie de exemplu nici macar nu imi vine sa-i lovesc, ca sa zic ca ma abtin si uite domne ce parinte bun sunt eu.
Cred ca mie nu imi vine sa-i lovesc pentru ca eu nu am fost batut cat am fost mic, iar asta mi se pare important de spus – comportamentul violent se invata si se transmite.
restul lucrurilor nu mi se par la fel de importante ca bataia si mai exista exceptii si la noi, dar nu cred ca Ioana a scris vreodata ca e o tragedie daca copilul se uita 1 data la desene – a scris ca nu e bine ca asta sa fie ceva frecvent.
Eu de exemplu nu ca tip la copii, dar am problema asta ca daca ma enervez uneori nu ma pot abtine sa ridic vocea si rezultatul e la fel ca si cum as tipa la ei (mostenire de la tata).
Nici mie nu-mi vine sa o lovesc. Si am fost batuta zilnic in copilarie. Exact acelasi lucru, nu ma abtin, ci nu imi vine. Deci nu e vorba de transmitere a comportamentului violent.
Stiu ca nu au existat lovituri, ceea ce am vrut sa spun e altceva. Ca mama, inca de cand au aparut acele liniute roz, esti aruncata brusc intr-un alt film. Spun ca mama fiindca tatii percep putin diferit si detasat situatia, tocmai de asta eu ii vad ca pe elementul de echilibru in casa ( sigur, nu generalizez nici cand vb de mame nici de tati). Odata cu liniutele apare gandul persistent ca nu mai esti doar tu, ca o alta fiinta ( si nu orice fiinta )depinde de tine complet, ca orice gest, orice vorba, orice strop de bautura sau hrana o poate afecta. E o senzatie ce te copleseste: te doare capul si intinzi mana dupa pastilele obisnuite, apoi te intrebi ” oare nu afecteaza copilul?”. Urmeaza cautari pe google, telefoane la medic. Panica e cu atat mai mare daca deja ai inghitit pastila. Ti-e pofta de mancarea din farfuria sotului si iei si tu de acolo? Panica, era ceva cu lapte nepasteurizat sau poate peste din ala contaminat cu mercur sau poate carne insuficient preparata termic. Salata de ieri de la restaurant o fi fost bine spalata? Analize cate, unde, cum? Ecografii mai multe, mai putine? Daca nu iau antibioticul asta si puiul se naste bolnav? Dar daca il iau si afecteaza in vreun fel? Apoi nastere, alaptare , presiunea imensa ca numai cine nu vrea nu poate alapta exclusiv, specialistii care spun ca e normal ca copilul sa fie hranit din ora in ora ( ignorand total nevoia de somn a oricarei fiinte umane, de parca mama e sursa de hrana si atat), ce mananci si cat alaptezi( fiindca orice trece in lapte, e dovedit acum), apoi ce sampon, ce scutece, ce biberoane ( in cazul in care esti fiinta aia odioasa ce apeleaza la biberoane). Sigur, in tor vartejul asta trebuie sa ramai cumva zen, sa lupti si sa lupti si iar sa lupti, fiindca orice ” mai putin decat perfect” poate strica definitiv puiul de om. Puiul tau de om. Poate singurul pe care il vei avea vreodata. Uite, exista studii( logic, exista studii care iti arata orice vrei tu, si ca noaptea e zi) care zic ca gestul tau sau actiunea ta de azi l-a defectat, l-a traumatizat, l-a facut sa fie predispus la toate bolile pamantului. Sigur, nu poti mai bine, asta e, esti o mama denaturata si atat, biata de tine.
Cam asa pot suna unele texte. Sunt sigura ca nu asta se doreste, dar asta este efectul. Iar eu am citit cum ca tv sub 2 ani e complet interzis, zahar la fel. La modul total. Iar orice iesire a parintelui poate insemna o viata de psihoterapie pentru viitorul adult.
Nu stiu daca m-am facut inteleasa. Cred sincer ca majoritatea celor ce acceseaza anumite bloguri o fac fiindca isi iubesc copiii, fiindca vor sa le fie mai bine. Verdictele nu motiveaza pe nimeni.
Cat despre crizele copiilor, eu mereu am considerat importabt sa stie ca exista o limita. Orice om o are. Fara legatura cu iubirea. E bine sa o aratam si sa simta consecintele. Nu stiu daca e foarte bine pentru ei sa ne dam mereu peste cap cand au o criza, sa facem dansuri si cantecele si triplusalt. Uneori si mama e depasita, iar atunci se supara, tipa, plange. Uneori se inchide si mama intr-o camera si cere cateva minute singura. Alteori mama are nevoie de o imbratisare. Sau tata, sau bunica sau colega de banca. Cred ca e bine sa vada si aceste fete ale oamenilor. In primul rand cred ca se vor simti mai bine stiind ca toti avem crize. Am ramas uimita cand am realizat ca fata mea crede ca e ceva in neregula cu ea fiindca in casa numai ea se crizeaza. Asa ca am lasat si crizele mele la vedere. Uneori ii spun ca m-a suparat atat e tare incat imi vine sa plang, sau sa trantesc sau sa nu ii mai vorbesc tot restul zilei. Eu ma pot controla mai mult, ea mai putin, dar toti suntem oameni.
pai, sunt de acord, si eu ii spun uneori Ioanei ca dupa mine unele persoane o antipatizeaza dubios de mult pentru ca proiecteaza o imagine aproape perfecta, chiar daca nu asta e intentia ei.
iar ea vine apoi cu exemple de pe blog in care imi demonstreaza ca nu proiecteaza o imagine exclusiv perfecta si sunt nevoit sa-i dau dreptate.
deci poate ca e o problema de bias de selectie la cititori, adica citesti multe articole, dar iti raman in minte alea care te-au atins cumva… iar cand ai predispozitie sa te invinovatesti ca nu esti un parinte perfect, iti raman in minte articolele care ti-au confirmat ipoteza ca nu esti si automat dupa un timp apare o reactie de auto-aparare care se manifesta ca respingere fata de autorul articolelor, adica „ia mai da-o-ncolo si pe asta ca prea e perfecta, sigur le infloreste”
asta e teoria mea, pentru ca obiectiv vorbind, pe acest blog nu se prezinta exclusiv o imagine de perfectiune, si asta inca de mult timp.
ce mi se pare important este intr-adevar faptul ca mamele pun pe ele insele o presiune foarte mare uneori si de cele mai multe ori pun pe ele insele o presiune mult mai mare decat pun tatii pe ei insisi.
poate ca e din cauza unor diferente structurale sau poate e pur si simplu din cauza ca tatii in general petrec mai putin timp cu copiii decat mamele si deci nu trebuie sa ia in continuu decizii despre care se pot indoi mai apoi, adica decizii ref la mancare, sanatate, educatie etc.
Adica, sunt sigur ca daca as fi un tata singur si ar trebui sa decid in fiecare zi ce sa manance, cum sa-si petreaca timpul, daca sa le fac sau nu vaccinuri, cum sa aleg gradinita sau bona etc sigur as fi mult mai stresat.
Chiar ieri citeam un articol in care se zicea ca deja incep sa se vadă consecințele educației liberale pe care mulți părinți o adopta in zilele noastre, si anume crearea unor mici tirani fara empatie. Poate suna prea rău, dar intr-o anumită măsura asa e. Se pune foarte mare accent pe faptul ca cei mici trebuie sa aibă o stima de sine crescută, sa spună ce vor si ce gândesc (pentru ca noi nu am avut voie sa o facem), dar se pierde din vedere respectul fata de ceilalți, inclusiv fata de părinți. Libertatea ta se termina acolo unde începe libertatea mea, eu cam asa văd lucrurile. Si daca eu sunt de treaba cu tine, ma astept ca si tu sa fii de treaba cu mine. 🙂
Empatia nu e este ceva innascut, ea se dobandeste in timp, se exerseaza, unele caractere sunt capabile de mai multa empatie, altii de mai putina. Nu poti cere un unui copil mic sa fie empatic, nu ar putea nici daca ar vrea. La fel si respectul. Nu se invata cu disciplina (aia e frica, nu respect); ci prin exemplu personal. Si dureaza…
Plus ca na, dupa cum o sa vezi mai sus, crize de furie se faceau din plin si acum 30 de ani, cand numai liberi nu erau crescuti copiii…
Pai da, doar ca nu o sa învețe copilul niciodata nici sa empatizeze, nici sa ii respecte pe altii, daca nu il pui sa se pună in papucii celorlalți, daca nu ii zici nimic despre consecințele comportamentului lor. Si eu sunt de părere ca lucrurileastea se învață din exemplul personal, dar am presupus ca voi deja le oferiți exemplul personal 🙂
Asta s-o crezi tu! As zice. Vorbesti de parca ai detine adevarul absolut in privinta cresterii copiilor,mai asteapta putin,sa mai creasca si apoi sa mai tragi niste concluzii! Nimic dar absolut nimic din acest comportament fata de ei nu iti va garanta tie un adult fara probleme. Este foarte clar ca e un copil foarte inteligent si te speculeaza,esti un parinte slab,stie clar ca poate sa tipe 30 de min si nu suporta nici un fel de repercusiuni asa ca de ce sa nu tipe? Si mie copilul meu la 13 ani imi zice si daca nu fac ce-o sa-mi faci? Crescut la fel. Si am observat ca ai o problema in general de contracarare a oricarei opinii diferite de a ta.
Anca,
Comentariilor care ma aproba nu am ce sa le raspund, normal ca le raspund (partial) celor care ma contrazic, asta se intampla intr-o dezbatere, nu cred ca am o problema, dimpotriva, as avea o problema daca nu m-as implica, pana la urma, de asta scriu, sa discutam. Asa se nasc idei, schimbari, dezbatand.
Am citit la o alta postare comentariul unei mama care povestea cum il îmbrătisează si il maingaie ea pe fiul cel mare când are crize de furie si isi loveste sora si pe ea (mama).
Am citit de mai multe ori mesajul si am rămas mască. Indiferent de tantrumuri si de empatie,tu ca mama trebuie sa iti înveți copilul ca este un lucru foarte rau sa lovesti oameni (mama,sora,colegi…) si animale. Nu cred ca mangaiatul si imbratisatul aduce rezolvarea,eu le vad ca pe o răsplată. Mi-e mila de copilul meu si vreau sa fie fericit mereu,dar sora lui nu e tot copilul meu si nu ar trebui sa fie si ea fericita? Cum se simte celalalt copil,care este lovit,când vede ca agresorul este recompensat? Ce invata ambii copiii din acest comportament al mamei?
Daca e acelasi comentariu pe care mi-l aduc si eu aminte, parca spunea ca a incercat sa-l certe, sa-i explice si intr-un final a observat ca asta il calmeaza. Uneori tantrumurile astea pot veni si din sentimentele de gelozie care ii acapareaza si pe care ei nu stiu cum sa si le gestioneze, asa ca o imbratisare poate fi ca o reasigurare ca si el e iubit desi sor-sa a primit mai multa atentie pana in acel moment al zilei. Si el e acolo… Fiica-mea mai mare nu e violenta din fire deci nu bate, insa o vad ca o apuca gelozia si se inchide in ea, se supara si sufera, uneori o apuca plansul sau are un comportament din ala special de a te scoate din sarite, atunci stiu ca ceva are. E ceva ce a suparat-o ori la gradi, ori afara, ori e in legatura cu mine, asa ca o iau frumos in brate, o imbratisez strans si abia atunci poate sa se relaxeze, sa planga, sa se descarce si uneori imi si zice ce are… Asta mai nou pentru ca a crescut si a inceput si ea sa-si dea seama din ce motiv apare sentimentul ala care o schimba pe moment!
Ok, inteleg ca tu si sotia va stapaniti mai bine decat majoritatea parintilor si te cred ca nu i-ai bruscat. Dar vreau si eu sa imi spui cum ati fi procedat voi, in cazul in care Sofia pe langa urlete „mai suuuuus, mai sus!” s-ar fi si tavalit pe jos si ar fi refuzat sa se ridice in picioare ca sa se suie pe carucior sau ca sa mearga?
Ati fi stat pe langa ea jumate de ora asteptand sa ii treaca si sa se decida sa mearga?
Te intreb asta pentru ca eu de cele mai multe ori in astfel de situatii (nu sunt dese, si de cele mai multe ori se ivesc cand e vorba sa ne intoarcem din parc si el vrea sa mai stea), il apuc de mana sau il iau pe sus pe baiatul pe 3 ani si 5 luni. Asta pentru ca alte explicatii sau momeli cateodata nu functioneaza deloc.
Eu am citit azi articolul acesta:
http://republica.ro/cum-sa-fii-alaturi-de-copilul-tau-cand-trece-prin-momente-dificile
Mi-a placut mai ales partea asta:”Important este să încercaţi să faceţi lucrurile suficient de bine, nu perfect!”
ioana s-a contrazis in afirmatii de multe ori. daca esti cititor fidel, iti dai seama de asta 🙂
Noi inca nu avem 2 anisori si au inceput crizele si sunt aproape zilnice si noi avem tot timpul cu noi ceva gustari este cand functioneaza dar de cele mai multe ori ma depaseste situatia si nu mai stiu ce sa fac ,incerc sa cant ceva sau sa povestesc cu ea,efectiv se crizeaza si mai tare orice ii spun.Sunt convinsa ca trece si perioada aceasta doar ca ne trebuie multaaaaa rabdare!
voi la nici 2 anisori scrieti foarte corect romaneste, felicitari!
🙂 🙂 🙂
Te inteleg perfect, la noi crezele au aparut la 2 ani, odata cu surioara iar la 3 s-au rarity brusc, la fel cum scrie in carte. Acum, la 4 ani, inca mai avem din cand in cand si eu nu reusesc sa ma controlez de fiecare data. Imi provoaca asa o stare de nervi uneori incat…imi vine sa explodez.
Esti o mama buna, iar ea este un copil minunat.
Si eu asteptam sa treaca perioada asta dificila, pana cand mi-a spus o colega ca sunt cei mai USORI ani. Uff…asa o fi? E ca o mica tornado la noi uneori, si in casa, si in comportament si din toate punctele de vedere.
DAAAA, asa e! Cred ca majoritatea a auzit vorba : „Copii mici, probleme mici, copii mari, probleme mari!”. Parerea mea e ca fiecare etapa are si parti bune si parti grele. Iar copii ne testeaza limitele la orice varsta, numai ca tema difera. Am doi baieti, unul de 7 ani jumate si unul de 10 ani.
Cred ca e normal comportamentul asta si ca toti copiii trec prin asa ceva. Tu reactionezi cum poti mai bine pe moment, asta nu te face un parinte rau.
Eu nu cred ca exista parinte perfect, care sa fie nemiscat in fata crizelor de furie ale copiilor, si parintii sunt oameni si cateodata e bine sa le arati copiilor ca te afecteaza comportamentul lor.
Eu tin minte ca bateam din picioare cand eram mica (cand vroiam ceva si nu mi se dadea), dar primeam cate o palma la fund si eram trasa de mana repejor pana acasa, asa ca nu-mi permiteam sa fac crize de furie. Din pacate asta (plus multe alte intamplari) s-a tradus in viata de adult in inabilitatea mea de a-mi exprima furia, iar suprimarea furiei a dus la anxietate.
Eu cred ca procedezi foarte bine ca ii permiti sa exprime si sentimente mai putin placute, dar si ca ii arati ca ai si tu o limita de rabdare si comportamentul ei poate afecta si pe altcineva.
Am citit recent o carte f buna de Aletha Solter, „lacrimi si crizele de plans la copii”. Rezulta ca e f in reguls sa planga, ba mai mult, ca au o nevoie stringenta de asa ceva. Ca acumuleaza furii si stres ca si adultii si plansul este instrumentul cel mai propice, care vindeca de rani curente sau trecute. Ca dovada ca si tu ai plans cand ai ajuns acasa:).
Da, se pare ca nu trebuie sa ne straduim sa NU planga, ci sa ii ajutam sa se descarce. Sa ii tinem in brate cat e nevoie, pana sw elibereaza. Crex sincer ca e teribil de adevarat, pe cat de greu. Mai ales cand momentul ales e unul care ne incearca la maxim, ca suntem si noi oameni, obosim, ne e foame, ne grabim…avem bateriile spre minus.
Mi a placut mult abordarea pt ca stiu cat de bine mi face mie plansul si cat de rar o fac totusi!…
Copiii au nevoie sa stie ca e chiar f ok pt noi ca ei sa planga, fara alte explicatii sau scenarii.
Da,f buna cartea
Nu ne tb creativitate, doar rabdare muuuuuuuulta, iubire si puterea de a i incuraja. O Golgota:) …totusi purificatoare.
Si copiii mei au facut crize in jurul varstei de trei ani, dar am observat ca dispar pe masura ce cresc. Asa e, oboseala si foamea le potenteaza. La noi, singurul lucru care a functionat a fost imbratisarea. Fiica mea (3 ani si 4 luni) ma intreaba dupa ce se linisteste „Mami, de ce am plans eu?”
Acum, ca au depasit cat de cat varsta critica (au 7 ani, respectiv 5 ani, respectiv 3 ani si 4 luni), insist pe faptul ca astept respect din partea lor, la fel cum si eu ii respect pe ei. Cand ii aud zicand „Vreau sa imi speli marul” ii intreb zambind „Care este parola?” Si ei spun imediat „Te rog”. Sau le spun „Va rog sa aveti putina rabdare, voi sunteti patru (inclusiv bebelusul), eu sunt una singura. Nu aveti servitori care sa va faca pe plac”.
Andreea, felicitari pentru felul cum gestionezi problemele, nu e usor cu patru copii.
De admirat si faptul ca ati avut curaj sa faceti patru copii.
Dana, cred ca Andreea are trei copii, nu patru. Au vârstele de 7 ani, 5 ani iar mezina are 3 ani si 4 luni ( probabil tu ai inteles ca un copil are 3 ani si altul 4 luni). Oricum asta nu schimba f mult ceea ce ai spus si tu, buna gestionare a problemelor si cred ca si cu trei ii e destul de greu.
Buna! Dupa ce am citit povestioara ta, m-am gandit sa iti recomand cartea „Lacrimi si crize de furie. Ce sa faci cand bebelusii si copiii plang.” scrisa de Aletha Solter. Pe mine m-a ajutat enorm sa reusesc sa-mi inteleg copilul atunci cand plange necontrolat sau are o criza de furie. Chiar merita! 🙂
Ooo am citit-o de mult. 🙂
Fie-mea si-a gasit motiv de plans o banana taiata in bucatele, asa cum o mai mancase de alte cateva zeci de ori. Moama ce criza, „lipeste-o la loooooc!!!!!!”
Alta faza, intr-o dimineata in care am tras jaluzelele si a vazut ca lumina nu a aparut inca (pentru ca era iarna si ea e matinala) s-a declansat alta criza cu „fa soarele sa rasaraaaaaa!!!!”
Pentru mine este extrem de haios sa vad un omulet revoltat insa incerc din rasputeri sa ma abtin sa nu rad, pana acum nu a avut crize care sa fie obositoare si greu de acceptat.
Tantrumuri erau si pe vremea noastra, oh de cate ori mi-am luat-o din diverse motive gen „vreau rochia aia iarna”, „ia-ma-n brate” sau pur si simplu „taci ca altfel iti dau eu motive sa plangi..” Cu ce placere povestea maica-mea de lucrurile pe care le faceam eu in copilarie si cat de cu palma rezolvau ei problema, pana a vazut cu cat drag si iubire se pot creste copii in ziua de astazi si cat de intelegatori pot fi, chiar daca mai au momente de razvratire (oare cine nu are astfel de momente – adult sau copil) pe care si-o exprima natural. Ma bucur enorm ca traiesc in epoca asta a parentingului modern, fara bataie, fara minimizarea persoanei copil, cu multa empatie, intelegere si acceptare.
confirm, mi`am ofensat si eu copiii la maxim cand le`am oferit o banana taiata in felii in loc sa le`o ofer intreaga. mi`au zis sa o pun la loc cum era. am mancat eu feliile si le`am dat banane intregi.
As mai adauga ceva, ca m a „incins” subiectul: a nu se intelege ca prin „a ajuta” copilul sa planga tb sa l frustram. Pe celebrul „tot pe loc, tot pe loc, sa rasara busuioc” trait pe propria mi puele cand bateam din picior. Nu, Aletha S (da, stiu, ar tb sa primesc niscaiva remuneratie pt promo:p), recomanda clasica rezonabilitate interumana. In traducere, copilului nu e ideea sa i facem in necaz sau sa ii spunem „nu” pe ideea ca „las ca ti face bn plansul”. Dimpotriva, copilului e indicat sa ii se satisfaca curiozitatile si nevoile pe care noi le consideram safe si decente. Ideea dw a l incuraja sa planga rezulta in momentele lyi de nerezonabilitate completa (a se vedea exemplul din articol) sau cabd noi il simtim ca e f incarcat, obosit, so long and so falls. Cum il incurajam? Tinabdu l in brate, privindu l in ochi si asigurandu l ca e ok sa planga, ca il iubim. Nu pare f complicat. In practica insa, te cam sui pe pereti, pt ca, let s face it, e greu sa suporti plansul copilului tau, te simti un parinte groaznic, in fine, multe tipare.
Noi avem deci instinctul sau ni l cultivam, dupa caz de literatura de parenting adimilata, sa ii pretindem copilului, in esenta, sa reactioneze ca un om matur. Ii cerem, prin explicatii, sa fie rezonabil, sa ne respecte, sa isi invinga pornirile astea…neacceptabile. Cam aici se ajunge, din pacate. Sigur ca nimeni nu i perfect si mai sigur ca nu vomputea suporta iesiri violente, zambind, prea des. Nici nu tb, spune autoarea. E suficient din cand in cand.
Vedeti voi, toti suntem raniti. Si xopiii nostri vor fi, indif de cat de buni parinti am fi. E ok. Dar toate teoriile actuale vin si vorbesc de vindecare prin trairea momentelor dureroase din trecut. Ei, cum le retraiesti p slea?! Havar n am, n am reusit inca, dar nu mi imaginez momentul farq plans!
Deci poate ca are sens ce zice tipa asta…pe mine m a convins.
Foarte, foarte bun articolula! multumesc Ioana pt ca ne ai impartasit aceasta experienta cu care ne confruntam mai toti parintii. e bine sa stim ca nu suntem singuri. multumim :b)
SAAAAUUUU iti cumperi asa ceva:
http://www.bebeconcept.de/images/Image/BuggyBoard-Saddle-siege-pour-planche-Maxi-de-Lascal-en-r-8.jpeg
Pe noi ne-a salvat de „Mami nu mai pot sa merg, ia-ma-n brate, nu ma intereseaza ca tu ai si carut de impins si bicicleta de carat!”
Da, am si eu, e minunata. Dar nu toate modelele de carucioare permit montarea acestui accesoriu.
Mai exista si asa:
http://my-baby.eu/media/catalog/product/cache/1/thumbnail/600×600/9df78eab33525d08d6e5fb8d27136e95/s/i/sitz.png
🙂 te înțeleg perfect Ioana si te admir pt calmul de care dai dovadă! Cezar (băiatul cel mare) are 5 a8l și are dese astfel de răbufniri….. Le scoatem prin joaca cu perne,gâdilat și când mă țin șalele prin trante 🙂
Toti avem nevoie uneori de o descarcare emotionala, indiferent de varsta. Important este sa vedem cauzele din spatele manifestarilor, sa le intelegem si sa le rezolvam!
Am citit acum toate comentariile (relevante pt mine, nu chiaar toate) si m a frapat ideea perceptiei tale drept „mama perfecta”. As zice poate „perfectionista”, dar la modul pur constructiv, pt ca esti o mama care face si se lupta pentru mult peste job description.
Eu te admir si te citesc pentru curajul tau (no 1) de a spune atatea si atatea public si doi, pentru talentul tau indubitabil de a transmite emotie si credibilitate. Scrii bine rau si asta e un har s un dar pe care nu face sa l ratam. Sigur ca si info e pretioasa, sigur ca unele chestii le stim deja, cu altele nu suntem de acord, cu multe ne identificam, but that’s just human nature, cu bagajul aferent al fiecaruia.
Mi se pare ca job ul tau e teribil de greu si f misto totusi. So, tot asa si la mai mare!
Nu ma speria 🙂 Credeam ca am scapat de ce a fost mai rau … Dupa zeci de crize zilnice, acum (4 ani o luna) de cateva saptamani bune are vreo 10 pe saptamana 🙂 … Sper sa nu redevina ce a fost 🙂
Fiecare om se naste cu o anumita personalitate care iese la iveala la nici 2 ani in unele cazuri, alteori la peste 3 ani, peste 4 ani sau deloc…Am 3 iar cel mare n-a avut tantrumuri niciodata. Da…a plans, a rugat, s-a suparat dar ii trece repede. Gemenii de aproape 3 ani sunt diametral opusi: ea furioasa, cu tantrumuri extrem de rare dar foarte urate, frate-su o imita dar nu-i iese, el e blandul familiei, usor de gestionat si de impacat. Sunt perfecti asa cum sunt, personalitatea, creierul se dezvolta diferit chiar daca familia si stimulii sunt aceiasi.
Toti crestem. Toti devenim adulti. Ca intre timp scoatem peri albi parintilor..face parte din meseria de parinte si n-as schimba nimic.
Baiatul meu de aproape 7!!! ani tot are din cand faze de astea, plange la scoala daca nu ii convine ceva, acasa la fel, cateodata isteric cateodata numai asa plans tare si cu multe lacrimi. Din fericire pentru nervii mei se intample rar (la 2-3 saptamani) dar minutele alea mi se par o vesnicie. Asa ca varsta nu e o scuza. :-((
Fix asa ma simt si eu dupa o criza de-a lui: obosita si sleita de puteri. M-as culca direct. Imi spuneam pana acum ca sunt prea empatica si poate ar trebui sa ma detasez nitel, dar se pare ca nu sunt singura care sinte asa, deci e ok.
Si ca idee…cand am citit ca vroia menerul mai sus desi era la maxim, primul gand care mi-a venit in minte a fost ca i-as fi facut manerul mai mic, apoi si mai mic, apoi mai mare, o balbaiala din asta si apoi cand revenea iar la maxim poate ar fi fost multumita vazand ca ai facut totusi ceva ?
tried that, didnt work. 🙂
stii cum am potolit eu o fetita care urla azi, dupa ce am incercat cu tot felul de povesti. i-am zis clar, ferm, uitandu-ma fix in ochii ei: ‘screaming time is over’ s-a uitat la mine si nu i-a venit sa creada. a mai urlat un pic si i-am zis din nou. yes, it is over. you have 5 seconds to stand up, aratandu-i cele 5 degete si numarand in acelasi timp: 5, 4, 3, 2. 1. over. s-a ridicat si gata. s-a mai fastacit un pic dupa care m-a luat d emana si ne-am dus inapoi in clasa.
eh, ce simplu ar fi daca ar merge la toata lumea…
o Doamne…ce bine ca mai pui si un articol din asta…deci si alte mamici plang…a inceput si a mea minunata fetita, inainte cu o luna doua sa implineasca doi ani…si eu care credeam ca e vb de acei „terrible twos” despre care am citit, si cand colo vad aici comentarii de la mamici cu copii de 3, 4 ani care inca asteapta luminita de la capatul tunelului…nu stiu…eu una simt ca ma urc pe pereti cand vad articole cu „cum sa gestionezi tantrumurile copiilor”, pt ca de fapt eu am ajuns la concluzia ca nimic nu functioneaza, ei se descarca in cap la noi si apoi sunt ok…cu fetita mea e mereu valabil ca indiferent ce incerc sa fac, e atentie, si atunci criza dureaza dublu, asa ca atunci cand incepe, incerc din rasputeri sa o ignor complet, uneori plec de langa ea cand ma impinge sau da sa ma loveasca (mai am 4 sapt. pana se naste sora-sa), desi eu nu o lovesc, si da, imi vine sa ii altoiesc cate una, mai ales cand ma plezneste, dar in ultima vreme m-a cam adus la momente in care dupa ce o culc ma pun pe plans, un plans din ala cu sughituri in perna, sau in vana, pana simt ca nu mai am lacrimi…eu credeam ca incep sa o iau razna ?
Eu am intrebat un psihiatru de copii despre aceste crize. Si mi-a spus f calm sa le astept pana in jurul varstei de 5 ani cand sistemul lor nervos este mai dezvoltat. Pana atunci sa nu le pun la suflet si in niciun caz sa actionez violent. Asa ca nu am ce sa fac decat sa accept criza si astept sa treaca.
Mai… fetelor, ce sa stau sa astept criza ca imi vine sa ma urc pe pereti. O exista vreo rezovare, dar nu am aflat noi de ea. Eu nu am vazut copii nemtilor sa tipe asa pe strada. Nu i-am avzut nici sa alerge de enbuni in jurul carutului. Stau cuminti, parca sunt dresati. Cum or face? Ca vad ca la ei se poate.
Noi am observat ca piticul are tendinte sa faca crize din astea mai des cand sarim calul cu ciocolata. Pana la 2 ani nu s-a atins de ea dar acu mai gusta pe ici pe colo si de Pasti a cam dat iama in oula de la Iepuras. Coincidenta sau nu atunci l-au apucat mai rau pandaliile.
Citeam pe un blog american de copii cu reactii ciudate la un colorant, red dye, interzis in Europa dar pe care ei il consuma din greu peste ocean. Cand l-au scos total din alimentatie, copii hiperctivi si nervosi s-au calmat peste noapte.Ma gandesc cati alti aditivi sunt in gustarile ambalata frumos din magazine.
Cred ca ceva adevar o fi, si eu daca beau prea multa cafea sau cola dupa o saptamana incep sa o iau razna.
Eu am sa te intreb ceva: daca te-a vazut plangand (si inteleg ca te-a vazut) care a fost reactia ei?? Caci inteleg si ca-i explici ce straneste in tine ceea ce se intampla/cand se intampla.
O intrebare pentru cei care aleg sa ignore: faceti asta des? Faceti asta si cand sunteti in vacante, restaurante, locuri publice, la voi acasa-indiferent de ora…pe ideea ca, daca il ignorati, trece de la sine?? Chiar daca acest „de la sine” poate sa dureaza o ora sau mai bine de-o ora..??!!!???
Dar ceilalti oameni/vecini de mese/de prosp/de masa/de bloc..cei care nu sunt obligati sa suporte crizele nimanui, fie el chiar si copil in mijlocul unui tantrum, cu ce au gresit???!!!
Cunosc sentimentul de neputinta! Am trecut de zeci de ori prin asta! Rabdarea si conectarea la inima copilului este atat de importanta! Si da rezultate atat de frumoase!
Este foarte greu, stiu! Eu am plans de foarte multe ori, nici nu mai tin minte de cate ori. Dar m-am si rugat mereu! Si incet-incet rezultatele au inceput sa apara. Si acum este fantastic, pentru ca vine singur la mine si imi spune: acum vreau sa ma tii in brate. Pentru ca simte furtuna de emotii pe care nu stie sa o stapaneasca si a inteles ca in bratele mele toate se linistesc emoticon smile. Eu de fiecare data ii spuneam: sa stii ca si eu ma infurii de foarte multe ori si nu stiu cum sa ma comport, insa daca stam imbratisati sunt sigura ca ne vom linisti amandoi si apoi vom stii ce avem de facut mai departe. Nu a functionat din prima. Cu rabdare si consecventa si muuuulta iubire, furtunile de emotii se linistesc. De ambele parti! O zi binecuvantata va doresc!
Baiatul meu de 2 ani si 9 luni nu are f mult crize, sau le-am cam rezolvat. Totusi, de nu stiu cate ori pe zi imi zice : Nu are voie mama. Nu am voie sa cant, fie in romana, fie in franceza, limba tatalui, nu am voie sa inchid sau deschid usi (mai ales inainte de a-si face el ritualul cu bip bip la butoane imaginare), nu am voie sa urc pe scari inaintea/in urma lui, nu am voie sa stau pe locul lui, etc.
Am gasit mai multe cauze posibile si pentru nu are mama voie si pentru alte crize, prima fiind aparitia fratiorului de 2 luni jumate. Alta ar fi fost saraca bunica, poate ea ii zice mai des ca nu are voie desi mama chiar e bunica moderna si model. Alta cauza, poate e rasfatat 🙂 Sau poate e posesiv pe partea franceza.
De o saptamana suntem doar noi 3 in timpul zilei, bunica a plecat, seara vine tatal, vad ca nu prea a mai facut crize si nici cand e obosit. Si cred ca am mai gasit o cauza, asta ar fi cea mai corecta : nu stie sa spuna ce vrea. Ar vrea sa spuna ca nu vrea sa cant despre pesti ci despre primavara dar nu stie cum, practic nu stie sa ceara ce vrea, fie e prea obosit, fie nu stie cum. Asa ca am inceput sa nu-i mai zic ca mama are voie sa faca orice sau ca lucrurile pe care nu are voie sa le faca sunt reguli ptr siguranta lui, acum incerc sa gasesc ce vrea de fapt. Pare sa fie ok, cel putin azi, mai incerc.
Eu ma prosteam , stateam in fundu gol cautam sa atrag atentia ,insa mama a avut rabdare cu mine si pana la urma ma potoleam de unul singur ..
vreau sa o vad pe sofia angajata la un patron roman :)))))))))
Ca sa raspund celui care intreba despre saracii nevinovati din jurul crizelor respective, noi astia cu „incercam sa ignoram”, eu una o scot cat mai repede din mediul in care deranjeaza, magazin, restaurant etc, o iau pe sus in brate si isi face criza afara, in masina, unde o las sa se linisteasca. daca e in parc, plecam spre casa, dar se poate intampla oricui cred sa ii apuce urlatul in avion de exemplu, unde nu am unde sa o evacuez, asa ca in general in loc sa sarim cu saracii de noi ca tre sa suportam o criza de copil, hai sa incercam sa pricepem ca deja parintele respectiv se simte foarte prost ca deranjeaza pe cei din jur, se simte deja ff stresat ca nu stie cum sa calmeze copilul si mutrele acre si ochii dati peste cap ai tuturor expertilor care nu au copii ci doar opinii despre cum sa ii educi pe ai altora, nu ajuta pe nimeni, ar fi dragut sa se comporte ca adultii si sa nu isi mai planga de mila, nimeni nu isi pune copilul sa faca crize intentionat ca sa chinuie vecinii !
Can raspunzi „celui care intreba”–banuiesc ca imi raspunzi mie. Sunt o „cea”, si, surpriza!, sunt mama de copil de 4 ani si jumatate. Asa ca ai o impresie gresita ca nu fac parte din „expertii fara copii” cum repede ai etichetat. Surpriza, sunt chiar mama de copil care mai face si el crize din astea..dar NU il ignor niciodata, pe principiul „lasa ca-si face numarul si-i trece”. Si nici nu-mi plac cei care ii ignora, pentru ca, desi am copil, ma deranjeaza sa vad cum cate-un copil urla si se crizeaza pana la invinetire, timp in care parintele insotitor e zen, eventual se da pe feisbuc sau vorbeste la telefon..iar ceilalti din jur sunt victime colaterale.
Asa ca, n-o lua personal, nu catre „genul tau” de mama era adresata intrebarea..
Evident ca nimeni nu-si pune copilul sa faca crize, dar parintele poate intui (dupa o vreme) ce anume provoaca acele crize. Si poate incerca sa evite sa-si aduca copilul pana in acel punct, mai ales cand au de suferit si altii in jur!
Eu am cunostinte care merg la carciuma/mall/etc desi stiu exact ca pe la ora x copilul lor va deveni obosit sau infometat sau..sau..si li se rupe ca va face o criza in mall sau in restaurant sau..Pt ca ei (programul lor/dorintele lor) sunt mai importanti decat: 1. propriul copil 2. cei din jur. Li se rupe, pe scurt, daca deranjeaza sau nu pe ceilalti. Si cand ii intreb daca nu-i deranjeaza ca al lor urla /se crizeaza imi si raspund (senini maxim!!) „ah, pai noi am invatat sa-l ignoram!” Bravo, ce sa zic, cool abordare..
Despre acest gen de parinte era vorba.
Din ce am trait pana acum, sunt crize si crize 🙂 Tre sa ai experienta si sa capeti maiestrie in a-ti da seama ce fel de criza are acum si ce nevoie are copilul. Sunt crize de furie in care copilul are nevoie disperata de ceva (atentie, are o frustrare de la gradi etc) si ignoratul nu face decat sa amplifice. Sunt crize in care pur si simplu oricat ai sta pe langa el (cu jocuri, povesti, explicatii, tinandu-l in brate sau fiind doar aproape) copilulsimte nevoia sa se descarce, si atunci lasatul in pace e ok. Asa cum si eu ca adult am momente de furie maxima si prefer sa fiu lasat in pace ca altfel fac mai rau.
Am fost o mama constiincioasa cat am putut de bine, am citit cat am putut de mult, mi-am luat notite si mi-am facut temele incepand cu primul copil si am incercat sa fiu cat mai aproape de poza de mama perfecta prezentata in toate blogurile si cartile frumoase. Am incercat sa fac cum zice Aletha Solter insa dupa ce-l tineam in brate cu stoicism intr-o criza de furie in jur de 1h – 1h30, eram stoarsa de putere si nu faceam decat sa-mi inhib eu insami furia. Dar aplicam teoria .. sigur Aletha stia mai bine ca mine. Insa multe sfaturi au venit cu frustrari enorme ca nu sunt cum scrie in carti. Pana cand abia la al 3 lea copil am realizat ca inainte de a te conecta cu copilul (prin privire, zambet, imbratisare, joaca, explicatii etc) trebuie mai intai tu sa fii ok cu tine, conectata cu tine. Ca degeaba rezolv toate crizele copiilor in paralel unul pe-un genunchi altul pe celalt genunchi si ii ascult si ii accept daca eu nu sunt ok cu mine, nu ma conectez cu mine, nu-mi dau dreptul mie sa fiu o mama adevarata cu tot ce simt. In momentul in care mi-am dat voie sa fiu om, sa am si eu la randul meu crize, sa spun ca sunt furioasa, sa ma accept, sa ma iert cand gresesc, am inceput sa le accept si lor crizele (la un nivel mult mai profund ca si cum sunt emotii, sentimente normale prin care orice om trece, ca si cum sunt niste valuri din care oricum iesim cu bine) si crizele s-au mai rarit si s-au micsorat. Ce mai merge la noi sunt povestile cu mesaje, nu neaparat spuse cand copilul are crize si nu aude (desi sunt foarte ok si atunci cand reusesc sa le captez atentia) ci cand sunt calmi si primesc mesajul. Si am observat ca aplica mesajul (pe care l-au preluat cand erau intr-o stare calma) cand sunt in astfel de momente de criza sau si mai frumos, imi spun mie mesajul cand eu uit si am nevoie. Una dintre povesti (scrise de mine) a fost cea a Copacului Furios (daca pot posta linkul : http://opovestemagica.blogspot.com/2016/04/copacul-furios_62.html). Mare mi-a fost mirarea sa vad ca singuri isi luau oglinda de buzunar si spuneau : Sunt furios, ce am eu nevoie acum? Si se uitau in oglinda 🙂 Sau cand eu in furtuna propriei crize m-am trezit cu oglinjoara in fata oferita de baitelul cel mare (5ani) spunandu-mi : „Mami ai uitat de copac? Uita-te in oglinda, ce ai tu nevoie?” Mi s-au muiat picioarele, l-am imbratisat si orice suparare aveam a disparut.
Baietelul meu de un an si 8 luni a i nceput sa faca crize de isterie, asa ca subiectul asta,desi mai vechi pe blog, e de actualitate pt mine. Recunosc ca mi-e f greu sa gestionez crizele astea.
De ex, la locurile de joaca, dc nu il las sa se urce pe toboganele acelea inalte, pt copii mai mari, pt ca e periculos pt el, incepe circul. Tipete, urlete, se tranteste, etc. Singura solutie e sa-l iau pe sus sa-l duc la masina ca sa plecam acasa, pt ca deranjeaza tot parcul. Atata vreme cat nu i fac pe plac, nimic nu-l poate calma, nici vorbele dulci, nici tinutul inbrate. De fapt, cd il iau in brate incepe sa dea in mine sau sa ma ia de par si trebuie sa-l imobilizez. Nu spun ce furie simt in momentul in care devine agresiv fizic, mie chiar imi vine sa-l plesnesc dar fac eforturi mari sa ma abtin. Cel mult tip la el. Si uneori chiar se linisteste, il vad cum se uita surprins la mine, de parca l-as fi scurtcircuitat.
Buna Raluca,
stii ce a functionat f bine la ambii mei copii (cu temperamente opuse)? sa le pun in cuvinte sentimentele lor. Folosesc exemplul tau cu toboganul: vrei sa te urci pe tobogan, nu-i asa? iti place cum se urca copiii? si vrei si tu? nu ti-a placut ca te-am luat de acolo, nu? te-ai suparat ca nu te-am lasat? da, scumpule, stie mama, esti suparat…. etc (si il las sa planga si sa tipe cat vrea, tinandu-l in brate daca ma lasa, sau stand langa el. Daca stau langa el, intreb: pot sa te ating? pot sa te iau in brate?)
Dar inainte sa-l iau de pe tobogan, eu m-as fi urcat cu el si l-as fi acompaniat in explorare. In functie de cum e toboganul, m-as fi dat eu cu el in brate. In felul asta, el e satisfacut in nevoia lui de explorare iar eu sunt satisfacuta in nevoia mea de-al proteja.
Cand tipi la el si el ramane scurtcircuitat, probabil i se face frica. Iar daca simte frica des, asta intra in contradictie cu faptul ca tu esti baza lui de siguranta. Baza de siguranta ii genereaza frica iar asta, pe termen lung va face crizele si mai intense, si agresivitatea lui si mai violenta.
Te inteleg ca simti furie cand te agreseaza fizic, si mie mi-era teama cu al doilea copil ca voi ajunge sa dau in el daca el ma va lovi (e baiat, cu energie masculina puternica). Dar am ales sa gandesc in felul urmator:
– orice fiinta umana care e violenta si are porniri agresive are o MARE nevoie de acceptare si de antidotul iubirii. Cu cat e mai mare violenta si agresiunea, cu atat e mai mare SUFERINTA interna a acelei fiinte. Mai ales cand e vorba de copii mici, dar e valabil pt orice varsta.
– daca eu simt furie, neputinta, impulsul de a lovi atunci voi cauta sa am cat mai multa grija de mine, sa-mi umplu paharul interior cu somn, mancare sanatoasa, cateva momente de liniste singura, o sedinta de terapie unde sa ma descarc, etc Grija fata de sine e CRUCIALA pt a nu ajunge sa avem nanifestari violente fata de copii.
– nu copilul este vinovat de ce simt EU, ci EU sunt responsabila pt ce simt. Daca simt furie, atunci caut sursa ascunsa si adanca a furiei mele, caut sa vad ce nevoie nesatisfacuta am si cum o pot satisface fara sa pun aceasta raspundere pe copil.