Eu sunt destul de sigură că lucrul cel mai important pentru fericirea noastră sunt relațiile frumoase, armonioase, cu cei pe care-i iubim. De acolo ne tragem puterea, liniștea, echilibrul, speranța. Am pus mai jos ideile principale din seminarul despre cheile conectării, ținut de Monica Reu în cadrul evenimentului organizat de mine pentru voi. Mi se pare important să precizez de la început că aceste lucruri sunt valabile pentru orice relație interumană, nu doar pentru cea părinte-copil. Sunt lucruri extrem de simple, pe care le putem cu ușurință aplica și noi, cu rezultate minunate pentru toate relațiile din viața noastră, și cea cu partenerul, cu cea mai bună prietenă, cu părinții, cu colegii de birou.
La sfârșitul seminarului, a venit la mine o doamnă care mi-a spus:
– Extraordinar, abia acum am înțeles ce am greșit cu ambii mei copii, care, de cum au crescut, au plecat la casele lor și nu am reușit deloc să-i țin aproape.
Sper să vă fie de folos. Mulțumim, Monica!
Care sunt comportamentele care împiedică sau distrug conectarea?
- Etichetările
Eticheta pe care noi o punem uneori copilului nostru nu este adevărată și nu spune cum este el cu adevărat. Aceasta lezează copilul și mai ales relația părinte-copil. De ce? Deoarece conectarea se poate realiza doar de la egal la egal. Am atât respect pentru copilul meu cât am pentru pentru propria mea persoană. Zona de critică și interpretare te pune pe tine într-o poziție mult mai înaltă, în rolul de judecător care pune un diagnostic sau dă un verdict.
Mă doare că adesea văd în parc două cazuri: unul apare atunci când celui mic i se spune ”Ești un copil rău!”, iar el se opune cu toată forța pe care o posedă și strigă ”Nuu! Nu e adevărat, eu nu sunt așa!”. Cel de-al doilea și cel mai grav este atunci când copilul începe să-și asume eticheta, iar comportamentul lui demostrează acest lucru: ”Păi am făcut asta pentru că eu sunt un copil rău.”
Problema este că ei ne cred. Copiii noștri își formează imagina de sine în funcție de mesajele pe care noi le adresăm lor. De exemplu, atunci când copilul meu intră pe ușă, el îi zâmbesc, îl întreb cum a fost ziua lui, îl îmbrățișez, din asta va înțelege despre el însuși că este o persoană care merită dragoste, respect și interes din partea celor din jur. Pe de altă parte, atunci când copilul intră pe ușă și tu îi spui ”Nu am timp de tine.”, ”Du-te în camera ta!” sau ”Spală-te pe mâini!” sau ”Treci la culcare!”, el va înțelege altceva și va avea o altă imagine despre el însuși.
2. Comparațiile
O altă ”metodă” de deconectare de copil sau în cuplu este comparația. ”De ce nu poți și tu să fii la fel ca..” Cel mai grav lucru este că ceea ce spunem acum copiilor noștri va rămâne cu ei pentru totdeauna. O să-i umărească și la vârsta adultă. Iar eu nu vreau să știu, ca părinte conștient, că eu cresc un copil, ci că eu cresc și ajut în formarea unui adult. Ceea ce noi î învățăm acum îi va ajuta sau nu mai târziu pe ei. Zona de comparație este greșită pentru că, din fericire, toți suntem diferiți și fiecare dintre noi își dorește să fie privit drept o ființă unică. Fiecare dintre noi se pricepe la ceva anume. Nu toți suntem buni la matematică. Nici la sport. Trist este că asemenea exemple s-au tot practicat și încă se practică.
3. Învinuire
Și învinuirea ne deconectează. Atunci când avem o problemă, ne interesează mai mult să găsim vinovatul, decât să soluționăm. Aparent ajungem la concluzia că ne interesează doar să avem dreptate, nu neapărat să rezolvăm.
4. Timpul
Un alt element care ne deconectează, fie în relația de cuplu sau în cea cu copilul este timpul, pentru că noi asociem timpul petrecut împreună cu iubirea. Copiii știu intuitiv că acolo unde îți petreci timpul, acolo depui energie. Acolo unde depui energie, acolo e iubire. Pentru copii este dureros când vii acasă de la serviciu și ești total epuizat, deși este normal să ne dorim ca ei să înțeleagă că trebuie să facem acest lucru. O soluție este timpul de calitate petrecut cu cei dragi.
Care sunt lucrurile care favorizează conectarea?
- Prezența fizică vs. cea psihică
Cel mai important lucru în petrecerea timpului alături de copil este să fim psihic alături de el, nu doar fizic, pentru că el percepe apropierea emoțională ca fiind cea reală. Dacă stăm lângă el, dar nu ne oferim interesul, energia și atenția, este degeaba. Copiii nu renunță să ne atragă atenția, deși pe noi cel mai probabil ne irită, tocmai pentru că atunci când avem ceva de făcut, simțim că nu suntem acolo. Contează foarte mult să le arătăm copiilor că atenția noastră se concetrează asupra lor și că îi vedem.
2. Timpul în exclusivitate
Conectarea se realizează 1 la 1, deși uneori ne dorim să ne conectăm cu toți copiii noștri de-odată, în cazul în care avem mai mulți. Ei au nevoie de timp și recunoaștere individuală. În relația de cuplu, este necesară și o conectare separată, în afara copiilor.
3. Intenția de conectare
Orice acțiune conștientă se face în funcție de intenție. Este necesară intenția de a te conecta cu cei din jur, înainte de toate.
SFATURI PENTRU O CONECTARE EFICIENTĂ
Canalele de comunicare eficientă cu copilul
Încearcă să faci ceea ce preferă copilul în momente de conectare. De altfel, aceste momente nu se pot întâmpla decât spontan.
Cât despre întrebările pe care le punem copiilor pentru a afla ceva anume, copilul se simte relaxat și este cel mai sincer în timpul jocului, pentru că nu pare interogat, ci conversația pare una obișnuită pentru el.
Conectare în locul corectării
Atunci când vedem că cei mici fac ceva ce noi nu considerăm potrivit, suntem hotărâți să corectăm respectivul comportament, fără să încercăm să ne dăm seama ce dorește copilul să obțină în situația respectivă. În spatele oricărui comportament se află dorința și intenția de a împlini o anumită nevoie.
Sursa foto: mamă și copil via Shutterstock.com
F frumos explicat, deși eu, personal, cred că ar fi mers mai multe exemple și mai multe detalii. Fiecare dintre teme merită un articol în sine. O remarcă, totuși, pentru ultimul punct: de fapt nu conectare în locul corectării, ci corectare prin conectare. Așa înțelegem și ce nevoie / dorință a declanșat comportamentul.
Nu, copiii nu va cred cand le puneti etichete ( denigratoare ), ci va dispretuiesc pur si simplu, inca de cand sunt la gradinita. Cel mai bine se observa la copiii de clasele 7-9 cand deja li s-a cristalizat parerea mizerabila despre parinti ( bazata pe greselile parintilor ).
Problema este ca acesti copii nu pot discuta cu parintii ( de frica etichetelor, conseciontelor pe termen lung, etc ), nici cu profesorii ( ca si astia sunt la fel de incuiati si mai sunt si paraciosi la parinti ), asa ca copilul ramane sa isi ia toate tzepele si toate greselile din lipsa informarii.
Asa am avut elevi de 14 ani care erau gravide si mi-au zis ca suporta orice, numai sa nu afle parintii. Si au suportat avorturi ( facute minorilor, fara acordul parintilor, dar cu spaga ), numai sa nu afle parintii. Imi e plin podul cu plangerile si situatiilor fostilor mei elevi la adresa greselilor parintilor, care le-au instrainat definitiv copiii.
Numai parintii nu aveau ochi sa vada si delirau in continuare cu copilul lor minunat si special si despre cat sunt ei responsabili si de buni parinti ! Mie imi venea sa-i iau la palme, insa taceam si imi vedeam de treaba, pentru ca le promisesem elevilor ca nu o sa dau cu batul pe la gard.
Multă ura în spatele cuvintelor tale. Probabil ai oarecare dreptate, dar mai mulți copii le iartă părinților multe nedreptăți și ii iubesc în ciuda tuturor greșelilor. Și aia suferă la fel de mult, poate mai mult ca sa obțină eticheta aia pozitiva.
Este atat de greu sa iti ierti parintii, chiar daca ii iubesti. Cuvintele lor au durut foarte mult atunci si dor si acum ca si adult. Eu plang si acum pentru fiecare „nu esti in stare de nimic”, pe care l-am auzit pana am plecat din casa parintilor mei.
De ce sa ii ierti si de ce sa iti iubesti parintii abuzivi ? Se numeste Stockholm Sindrome.
Orice om normal la cap ar pleca mancand pamantul la prima ocazie de evadare, si-ar rezolva traumele si s-ar mai uita catre abuzatori nici macar in poze.
Insa societatea umana e una ipocrita, in care oamenii sunt invatati ca morti-copti trebuie sa aiba o relatie cu parintii si sa-i ierte indiferent cum ar fi fost ei, pentru ca… parinti. Iar parintia asta e pusa pe un piedestal si ridicata la rang de mit, tocmai pentru a convinge oamenii sa puiasca, pentru ca … parinti ( minunea lumii,. implinirea vietii lor, iubire maxima, bla-bla ).
DAN – corect, stapanii de sclavi erau parintii majoritari ai elevilor mei. Dar erau si vreo 5 din astia cu parenting modern, care stateau cam la fel de prost : una avea un golanas care deranja orele si facea tambalau prin scoala, insa ea venea urland cand o chemam la scoala, ca vai baiatul ei e minunat si nemaipomenit, profesorii mint.
Alti 3 parinti moderni erau manipulati de copiii ca sa obtina ce vor si radeau de ei in clsa si se laudau in fata celorlalti copii cu asta. Ii considerau niste fraieri ( cu dispretul de rigoare ).
Un singur parintre modern avea o relatie ” normala” si ” armonioasa” cu fiica lor, pentru ca asta era atat de distrusa ca om, incat cedase complet parintilor absolut orice decizie asupra ei. Ea nu avea nici un cuvant de spus, nici o dorinta, nici o placere, ci facea totul exact asa cum si-ar dori parintii, ” pentru ca ei stiu mai bine, ca am incredere in ei si avem o relatie emotionala minunata „.
Ma uitam si nu stiam cum sa o trezesc din prostie, cum sa ii spun ca ea nu e prelungirea parintilor, ci o individualitate separata pe care nu ar trebui sa o distruga in halul asta, ci sa isi cultive individualitatea chiar cu pretul stricarii ” armoniei” cu parintii.
Bine punctat! Daca de iertat nu sunt sigura ca l-am iertat, de iubit in mod cert nu am putut sa imi iubesc tatal betiv abuziv care nu a stiut nici o secunda in viata lui sa fie tata. Nu am intteles niciodata mentalitatea de genul „bun rau e tatal tau si trebuie sa il respecti si sa il iubesti”. Nu zau dar de ce trebuie?
Parintii moderni din descrierea ta nu sunt deloc moderni ci tot niste parinti traditionali, poate chiar mai inadecvati decat stapanii de sclavi – sunt adulti care s-au retras pur si simplu din rolul de parinte, din varii motive. Nu toate sunt legate de propria educatie fiindca introspectia si analizele de genul celor de pe acest blog sunt in mare parte contemporane cu noi, chiar inainte de anul 2000 lucrurile astea aveau un ecou minor. Oricum, ma refer inclusiv la depresii clinice, boli cronice prin familie etc.
Ultimul caz pare insa de-a dreptul patologic, dar exista pe lumea asta si oameni care se valideaza (de la natura lor, nu prin educatie) doar facand pe plac altora.
Dar tragand linie – parenting-ul optim inseamna sa inchizi si sa deschizi „robinetul” cu cap. Stapanii de sclavi tin robinetul mai mult inchis, mult peste orice limita suportabila. Parintii moderni (dupa descrierea ta – dar revin, nu-s moderni deloc), uita sa-l mai inchida.
Te cam deranjeaza adevarul, Bibi, asa-i? Ca vorba aia, 99% dintre oameni nu sint facuti sa fie parinti, de restul zeul cu mila….
Aici ai descris cateva detalii din parentingul traditional, varianta modern-contemporana in care scoala inlocuieste calul / vaca / ogorul. Ce expui aici e comunicarea mai mult decat deficitara intre generatii: parintii aplica retete suboptime transmise din generatie in generatie, aparent imbunatatite insa cu principii fundamentale nealterate, gen:
– parintele e tot timpul pe o treapta superioara, tot timpul, fara exceptii; orice dialog este in realitate un monolog, o impunere din partea parintelui (iar copilul care „raspunde”, adica incearca echilibrarea relatiei, este catalogat drept rebel si evident pedepsit); stiti zicala, „copilul trebuie sa asculte!”
– copilul este o proprietate a parintelui, relatia fiind echivalenta cu cea cu un animal de gospodarie (duc vaca la pascut sa manance iarba, vaca trebuie sa imi dea lapte altfel o tai si o mananc / dau copilului haine si acoperis, copilul trebuie sa ia note mari, sa fie cuminte, sa nu ma faca de rusine, altfel il bat, il dau afara din casa, il amenint cu desfierea etc);
– orice succes al copilului este proprietatea nemijlocita a parintelui, cu care doar acesta are dreptul (aparent legitim in acest sistem de valori) sa se laude – iar copilul trebuie sa fie multumit ca e ignorat in acest context, fiindca singura alternativa…
– orice esec al copilului ii apartine doar acestuia, fiindca parintele a facut tot posibilul pentru succes (i-a dat haine, acoperis, in zilele noastre calculator etc); de asemenea orice esec trebuie neaparat pedepsit chiar daca nu se poate identifica o vina explicita – de fapt „intrarea in atentia sistemului” e o vina in sine, care trebuie pedepsita.
Privit intr-o astfel de cheie, un comportament parental gen „am facut tot posibilul, ce parinte bun sunt eu si ce golan/lenes/etc am la usa” e nu numai logic ci si natural. Copilul e in acelasi timp un motiv de lauda in fata neamurilor, prietenilor, colegilor, sau de schimbat amabilitati cu profesorii, obligatoriu intr-un cadru privat, in absenta acestuia / dar si subiect ideal pentru pedepse fiindca in relatie directa e de fapt un rebel neascultator dominat de esecuri, cauza permanenta de probleme. Chiar daca strict obiectiv poate fi vorba de un premiant/olimpic.
Perfect comentariul tau!!!
Din pacate pentru multi copilul este o prelungire vezi zicala ,,eu traiesc prin copilul meu”.
Copilul trebuie sa rezolve frustrarile parintelui si toate esecurile lui.
Stiu cazuri in jurul meu in care copiii sunt terorizati sa ia doar nota zece desi parintii au 8 clase…
Impunerea unor standarde inalte este in sine un lucru bun; detaliile sunt cele care fac diferenta – deci intre a cere nota zece si a teroriza copilul cu asta e o diferenta fundamentala. Care e problema cu parintii cu 8 clase (sau chiar cu facultate) care isi terorizeaza copiii pentru note:
– lipsa unei imagini obiective asupra limitelor copilului (care e limita „de rupere”); profesorii au o imagine mult mai clara si uneori o expun in cadrul sedintelor cu parintii, dar exprimari generale referitoare la „copilul mediu” sau copiii din clasa luati la general ajung sa fie aplicate nediscriminatoriu. „Copiii care nu invata suficient” sau etichete gen „branza buna in burduf de caine” ajung aplicate si primilor 3-5 copii din clasa, cei abonati permanent la premii, mentiuni, olimpiade etc.
– lipsa unei minime culturi legate de probleme mentale gen depresie, burnout, stress; parintii care provin direct de la sapa sau crescuti in medii rurale sau industriale constientizeaza cel mult oboseala fizica, de aici si un mod de gandire gen „nu-l pun sa traga de fiare sau sa sape gradina, de ce zice ca e obosit dupa 10 probleme la matematica?”
– pierderea contactului cu realitatea obiectiva: concentrarea pe note individuale sau pe cate o singura medie intr-un trimestru, pierzand din vedere traiectoria generala sau cum se pozitioneaza copilul la nivelul clasei sau al generatiei scolare.
– lipsa unei imagini a problemelor de zi cu zi cu care se confrunta copilul; sunt o multime de factori care influenteaza performanta scolara, iar concluzii pripite gen „a luat o nota mica fiindca nu invata si trebuie neaparat pedepsit pentru asta” taie de obicei orice punte de comunicare.
Atat.
m-am speriat de comentariul tau…cat poate fi de adevarat. simt cuvintele pana-n maduva oaselor! ce am realizat eu si frate-miu am realizat datorita maica-mii, iar NErealizarile sunt doar vina noastra….
eu nu stiu de unde sa scot acel timp in plus separate cu fiecare copil in parte plus timp cu sotul.
Lucrez 8 ore (si nu nu pot mai putin pt ca avem nevoie si de bani), inca 2 pe drum si s-au facut 10. Cand intru pe usa stau doar cu cei mici si restul le fac atunci cand apuc,dar cum as putea sa-I spun celui mare ca acum nu stau cu el stau cu cea mica si invers. Unele sfaturi suna bine in un context utopic, realitatea de cele mai multe ori este insa extreme de complexa.
Chiar astept un raspuns referitor la cele de mai sus pentru ca nu stiu cum as putea sa imi impart timpul pentru a ajunge la echilibrul si conectarea mentionata.
La asta ma gândesc si eu. Momentan sunt in concediu de creștere a celui de-al doilea copil, asa ca am mai mult timp, dar cand voi merge din nou la serviciu, de unde sa scot timp 1 la 1 pentru fiecare dintre ei? Maxim, as putea in Weekend sa zic „uite, tu mergi cu mine in cutare loc, iar tu rămâi cu tata si faceți cutare lucru”. Desi si asta e greu, pentru ca daca tu mergi cu unul dintre copii la distracție (plimbare, dat cu bicicleta, bătut mingea, cocoțat in copaci, etc), pai celălalt e fraier, sa rămână acasă?
Uite, eu sunt des singura cu amandoi copiii si ma conectez cu ei pe rand, dar in prezenta ambilor. Cat Sofia coloreaza, ma joc cu Ivan cu marionetele. cat Ivan face plastilina, ma conectez cu sofia la o poveste. conectarea asta nu e ceva ce trebuie sa se intample cu orele, e doar o suma de momente de prezenta impreuna.
Ai mei din pacate insa nu reactioneaza asa, vor sa colorez cu ei sau sa fac si eu plastilina cu ei. Extrem de rar se joaca singuri si atunci de fapt se joaca unul cu celalat fara mine. Cel mare este super atasat de mine si nici macar la toaleta nu sta linistit daca aude dincolo de usa ca ma joc cu cea mica. Realizez ca e asa pt ca are nevoie mai des sa ii fie umplut paharul de iubire dar uneori pur si simplu simt ca nu mai am timp.
Pai puteti gasi distractie pentru amandoi afara sau acasa dar separat. Important este il lasi pe copil sa decida ce vrea el sa faceti. Ii oferi 2-3 optiuni si el alege. Are si Otilia Mantelers articole si prezentari despre timpul special.
Ai putea sa ii oferi o jumatate de ora in care sa te joci cu fiecare ce vrea el / ea. Timp in care celalalt se joaca separat cu sotul. Macar o data la cateva zile. O solutie ar putea sa fie sa gasesti niste oameni care au copii de varste apropiate si mai faceti cu schimbul – stau si ei cu o parte din copii / stati si voi cu ai lor. Ce varste au?
2 ani fetita si 4 ani baiatul. Nu sunt dispusi sa mai stea cu alte persoane fara mine pt ca stau destul cu bona in timpul in care sunt la munca. La ora la care stiu ei ca trebuie sa ajung acasa e jale daca nu apar. Pt ca sotul e mai mult cu ei acasa cand eu sunt la munca (are un program atipic in ture si lucreaza si noaptea) cand apar eu in peisaj sunt calare pe mine. Avem prieteni cu copii, ai lor stau cu mine, invers nu prea …
Laura, mă gândesc că s-ar putea uneori ca unul dintre copii să aibă o activitate cu mama, în timp ce celălalt rămâne cu tata. Dacă sunt mai mulţi copii decât părinţi, nu mai ştiu 😛
Excellent!
Ioana, cam cat timp petreci pe zi cu strumfii? Ma refer la joaca si conectare.
Copiii au nevoie de prezenta mamei si nu de ” conectarea” de 1 ora / zi. E pui mic si are nevoie ca mama sa fie langa el, nu sa ii spuna in fiecare dimineata formula magica ” mama trebuie sa mearga la serviciu ” si sa isi abandoneze copiii pe mana unor straini ( gradinita, bone, rude, etc ).
Daca ai facut copil, stai cu el pana creste. Daca nu poti sa stai cu el, mai bine nu il face, decat sa il anbandonezi pe la porti straine si apoi sa il vezi 2-3 ore / zi, din care nu reusesti sa stai cu el decat jumate de ora de ” coenctare”. Si apoi va mirati ca nu va respecta copiii si nu vor sa auda de parinti dupa ce cresc. Pai sunt niste straini afectiv, care le declara iubirea zilnic, insa nu o pot dovedi niciodata. Ba dimpotriva.
pai atunci ar trebui sa mergem cu copiii si la scoala – noi parintii.
sau cand consideri tu ca „a crescut”?
mie nu mi se pare ca un copil de 6-7 ani „a crescut”.
spune-ne tu, ca esti profesoara: de ce copiii stau fara parinti la scoala?
sigur, multi parinti nu pot sa mearga si ei la scoala pentru ca lucreaza, dar daca eu as fi un parinte care nu are nevoie sa lucreze, m-ai primi la orele tale sa stau cu copilul meu?
as avea voie sa fac asta?
De ce copiii stau fara parinti la scoala ? Pentru ca parintii nu sunt in stare sa-i educe ( ori nu au timp pentru ei ), asa ca au pasat statului responsabilitatea parinteasca de a-i educa. Penibil, insa asta e realitatea.
Da, la orele mele veneau parinti sa caste gura, veneau si colegi profesori ( nu i-am intrebat din ce motive ). Usa era deschisa pentru oricine dorea sa vina la orele mele.
Childless, ce materie predai? La ce clase?
@ Childless, nu te supara, dar parca ai fi din secolul trecut cu expresia asta „Daca nu poti sa stai cu el, mai bine nu il face, decat sa il abandonezi pe la porti straine” In societatea moderna in care traiesti si tu exista femei care vor de la viata mai mult decat sa fie doar mame si asta nu-i o crima. Pe langa cele care sunt mame si au si job de nevoie, mai exista cateva (putine, din pacate) carora chiar le prace sa aiba un job pentru ca au nevoie de satisfactii din ambele parti (si din a fi mama si din reusitele profesionale). Tu crezi sincer ca e normal pentru o femeie sa nu mai faca nimic altceva in afara de crescut copil & treburile gospodaresti aferente? Chiar crezi ca asta e singura menire in lume a femeilor – sa faca x copii si atat?
Nu sunt nici eu de acord cu a face mai multi copii decat poti duce si apoi sa angajezi pe cineva sa aiba grija de ei si sa nu-i vezi decat seara cand dorm, adica nu inteleg care e scopul sa-i faci daca nu te poti bucura si ocupa de ei. Dar nici sa nu mai faci altceva in viata asta in afara de copil-casa-copil-gospodarie-copil.
Echilibrul e solutia. Dar calea de mijloc e greu de atins.
Pentru timp si echilibru am jonglat cu jobul, m-am mutat aproape de scoala (si fac 30min pana la job), jonglez drumurile cu sotul (unu duce copil la scoala, altul ia de la after), cu treburile: fac o data pt cateva zile anumite treburi, si mai ales le facem impreuna. Am renuntat la multe ce alte pers. nu concep: machiaj, calcat, tv etc. dar am mai mult timp pt noi, si mai ales pt mine. (Daca acum 10 ani imi spunea cineva ca sunt in stare in 15min sa ies pe usa dim. cu pachet facut, i-as fi ras in nas…cand mie imi lua 1 ora sa ma decid cu ce ma imbrac 😀 ).
Nu vazui in articol despre echilibru intre parinti, respect, ajutor, sustinere. Cred ca aici e cheia: intr-o casa cu respect, copilul e si el respectat.
Acum intrebare pt alti parinti:
Copila mea e deja mare, deja minte cu buna stiinta (o vad deja ca incearca sa ma fraiereasca 😀 ), si mai ales face pe grozava cand e de fata cu prietene ei ( de genul: „hai mami, iesi din camera noastra de fete, am zis!” , sau „nu te uita la ce facem noi”).
Eu am retras-o deoparte si i-am explicat ca nu imi place si nici ei nu i-ar place daca i-as face la fel de fata cu prietene ei.
Voi cum a-ti reactiona?
Probabil la fel ca tine. Sigur i-as zice ca ma deranjează comportamentul, dar nu de fata cu altii, indiferent cine sunt ei.
Uneori parca mi-as fi dorit ca si parintii nostri sa fi mers la asemenea seminarii. Si profesorii pe care i-am avut in scoala!