Gînduri grele cu garnitură de porc, bruschete roz şi crap prăjit cu mujdei

D-apoi ce, voi credeţi despre mine că numai să mă perpelesc noaptea la bec mic ştiu? Ştiu să mai şi mănînc, fapt ce se va demonstra în cele ce urmează.

Am împlinit de curînd suta de restaurante atent investigate şi fotografiate. Aşa multe s-au adunat că nu prea mai apuc să scriu despre ele… Recuperez rapid azi, cît voi încă-mi mai scrieţi pe tema de ieri, cea cu redistribuirea la trei a dragostei în doi. Ca de obicei, sînteţi mai deştepţi şi mai aşezaţi în cap ca mine. Voi îmi daţi poveştile voastre de viaţă, eu vă dau la schimb coaste de porc, brînze de capră fripte pe grătar şi bruschete roz ca viaţa pe care credeam eu c-o s-o am pe vremea cînd încă eram naivă.

Purcedem.

Încep cu descoperirea anului, şi anume bruschetele roz de la Villa Rodizio. Cu ce sînt ele nu e deloc simplu de intuit, concursul organizat rapid pe FB de subsemnata lăsîndu-se cu opinii variate, toate greşite. Că ce poate fi roz sub o felie de mozarella gratinată? Pepene roşu? Şerbet de trandafiri?

Ei bine da, doamnelor şi domnilor, erau ridichi! Bune, moi, acrişoare, aromate, foarte roz! După ce le-am gustat la Villa Rodizio şi-am cerut indicaţii de la bucătar, m-am dus acasă la Cookie, care-a ghicit pe FB ingredientul secret, şi i le-am gătit întocmai, drept premiu c-a ghicit. Au ieşit foarte bune, vă recomand să încercaţi şi voi sau, mai simplu, să mergeţi la Rodizio să le gustaţi. Mai ales că tot acolo există un tiramisu excelent:

Şi că interiorul arată aşa:

Iar grădina imensă e plină de ghivece bleo ca marea de pe coasta de azur:

Într-o zi de sîmbătă clocită, ne-am făcut poftă de Grecia, că şi aşa în septembrie ne cuibărim pe plajele aurii din Thassos, şi-am zis să ne pregătim puţin înainte. Aflasem despre o tavernă proaspăt deschisă în Centrul Vechi. Cică acolo, imediat ce închid uşa după mine, gata, mă şi simt ca-n Grecia. Taverna Maria. Recunosc, mă uscam de dorul Thassosului, şi dacă loc de vacanţă n-am deocamdată, măcar un souvlaki să pun pe rană. Decorul seamănă cu Grecia: mese şi scaune simple de lemn, mic, curat, înghesuit. Muzica, hituri internaţionale cîntate de vedete măslinii ale Greciei, sunt şi ele “de-acolo”. Pînă să ne decidem ce mîncăm, am primit din partea casei măsline grase şi pîine prăjită unsă cu ulei de măsline, o bunătate.

Platoul grecesc rece a venit repejor: salată de vinete, tzatzichi, trei feluri de brînzeturi, ardei copt, capere şi caracatiţă marinată. Nu ştiu dacă mărfurile au venit direct din Grecia, dar au fost bune.

Souvlaki-ul de pui ne-a plăcut şi mai mult: carnea marinată dinainte, bine pătrunsă, aroma de grătar de vară, cartofii prăjiţi, pîinea cojoasă… Ca-n Grecia, nene. Numai că puţin mai scump.

Ce ne-a plăcut cel mai nemaipomenit de mult a fost desertul din partea casei: baclava proaspătă, călduţă, moderat de dulce, şi iaurt de capră cu miere şi nuci.

Despre Burebista Vînătoresc vă spun numai că şi-a deschis ditamai terasa la poalele Intercontinentalului, ceva frumos şi umbros. Şi că aici există nişte coaste de porc cu cartofi cu usturoi ceva nemaiîntîlnit. Vi le prezint:

Bon, tot pe stil grecesc e şi taverna pescărească Zavat. Pentru că în opinia mea, vara e vremea peştelui, mi-am îndreptat obiectivele foto şi papilele gustative către Măria Sa Crapul. Aici la Zavat, fie nu găseşti picior de scaun liber, fie bate vântul ca iarna-n vama veche. Duminică am prins o zi liniştită la tavernă: doar noi şi proprietarul, care şi-a suflecat mînecile şi ne-a servit ca pe doi prieteni buni. Brînza de capră preparată la grătar (10 lei) şi servită cu pită grecească a făcut impresie bună la masă. Spre foarte bună.

Ciorba de ţîr afumat (13 lei) a fost o experienţă interesantă, nu des se întîmplă să mîncăm borş de peşte cu aşa multă smîntînă. Dacă n-ar fi fost aşa sărată, sigur ne-ar fi plăcut mai mult. Probabil din cauza ţîrului afumat.

Ce ne-a convins însă cel mai rapid şi irevocabil a fost crapul prăjit în mălai, cu mujdei românesc şi mămăliguţă. Bine făcut, gustos de parcă mai deunăzi fusese pescuit din Dunăre, destul şi nu exagerat de scump (30 de lei cu totul). Răcoare, muzică grecească în surdină, un peşte bun şi-un vin rece demisec egal un început frumos de vară complicată, nu credeţi?

După tot dezmăţul grecesc, am dat-o-n antebelic la La Union, scuzaţi lalofonia. Nu ştiu ce impact poate avea asupra meniului unui restaurant faptul că în casa în care e amenajat localul a trăit IL Caragiale, dar ce-am citit în foile cu bucate mi-a amintit de nuvelele lui mucalite şi m-a întors în timp cam un secol, şi asta nu poate fi rău dacă mă gîndesc la cît de enervant poate fi prezentul. Aveam de ales între Platoul Iordache Brânzovenescu şi cel Nae Caţavencu, ciorba de burtă ca la Mânjoală, prazul cu măsline, sărmăluţele Dandanache şi prepeliţa Veta cu hribi la tigaie. Şi ca să nu se certe între ele preparatele antebelice, am mers pe recomandarea bucătarului, bucuros că abia primise midii proaspete: am ales să gust tagliatele de casă cu fructe de mare şi sos usturoiat.

Au fost bune, nu zic nu, deşi tagliatelele de casă nu prea stau ele întregi printre fructele de mare. Cel mai tare m-a impresionat plăcinta cu brânză La Union, botezată modern cheese cake (nu ştiu cum i-ar fi plăcut redenumirea asta lui Caragiale, dar aş paria că plăcinta i-ar fi făcut jobenul să se învîrtă). Blat gros din biscuiţi cu unt strat serios de brînză de vaci proaspătă, cu sos uşurel de fructe deasupra, o încântare pentru stomacul meu post-belic de grabă pofticios când vine vorba de deserturi fine.

Locul e frumos decorat, în boxe cîntă Zavaidoc, oamenii locului sînt simpatici. Salutări doamnei Mioara, ştie domnia sa ce şi de ce!

Am mai fost şi la dragul nostru libanez Ali Baba de la Piaţa Muncii, dar n-am pozele la mine. Fac diseara update. O nebunie acolo. Cea mai bună supă de linte şi cel mai bun humus. Da, şi limba e bună. Şi sarhatul de vită.

Gata, că v-am zăpăcit de cap. Acum că v-am umplut ecranul de toate cele, vă poftesc să-mi spuneţi unde să mă mai duc. Tre sa mai fie p-aici restaurante bune necălcate de condurul Prinţesei, nu?