Acum niște ani, eram cu Sofia în parc (ea avea în jur de trei ani). Un băiețel de 5-6 ani și mama lui se loveau reciproc peste față cu palmele și pumnii. Sofia s-a oprit și se holba la ei. Am încercat s-o conving să mergem mai departe, m-am gândit că sigur cei doi nu doresc să fie priviți, dar era atât de prinsă de ce vedea că n-a fost chip s-o desprind de-acolo.
– Ce faci băiețelul și mama lui, mami?
– Ăăă, poate se joacă? am încercat eu să scap.
Dar era clar de pe chipurile lor că nu se joacă. Erau nervoși, cu fălcile încleștate, își aruncau vorbe printre dinți, se fereau, erau roșii la față.
– Nu se joacă, mami. CE FAC?
A urmat o discuție foarte lungă despre agresiuni, pedepse. M-a ascultat cu gura căscată.
– Adică unele mame își bat copiii?
Mă privea cu ochii mari, nu-i venea să creadă.
– Da, puiule, din păcate, se mai întâmplă.
– Și copiii își bat mamele înapoi?
– Păi, tocmai ai văzut.
N-a mai zis nimic. Îi tremura bărbia și buza de jos descria o curbă perfectă, cu colțurile în jos. N-a mai vrut în parc, a vrut acasă.
Sofia nu m-a lovit niciodată cu gând să-mi facă rău. Mi-a spart buza de câteva ori când a sărit la minen brațe, mi-a învinețit coatele, genunchii, pieptul, m-a călcat pe degetul de la picior de-am crezut că o să se usuce și-o să cadă, m-a mușcat de degetele de la mână în timp ce îi dădeam să mănânce, dar toate au fost accidente în joacă sau din neatenție. Ivan (2 ani) însă… el era curios sau prea entuziasmat uneori și mă mai plesnea peste față. În unele cazuri mă plesnea de drag, îl văd cât e de fericit, mă pupă, nu mai știe ce să-mi mai facă și pac, o pălmuță mică peste nas sau peste ochi. Alteori se supăra că nu primește ce-și dorește și începea să dea din cap și din mâini ca un vârtej, lovindu-mă.
Alți copii mici mușcă de entuziasm sau de furie. Sau scuipă. Nu știu ce altceva să facă cu trupul lor când au această uriașă energie de descărcat.
Mă durea când mă lovea? Pfff, normal, uneori mai tare, alteori spre deloc.
Mă enerva? La culme.
Îmi venea să dau înapoi? Da, uneori îmi venea, că ăsta e instinctul meu, să ripostez.
Am dat vreodată înapoi? Ferească Sfântul, nu. Niciodată. N-aș da nici dacă n-ar fi copilul meu cel care m-ar lovi din greșeală, din dragoste sau pentru că nu știe că nu e în regulă să facă asta. L-am învățat că nu trebuie să lovească sau să muște, nici pe mine, nici pe alții, niciodată.
Copiii mici nu-și pot controla impulsurile așa cum fac adulții, ei învață în timp, de la noi. Și nouă ne vine să lovim, n-o facem pentru că ne cenzurăm din diverse motive. Ei nu cunosc încă aceste motive și creierul lor nu are încă posibilitatea de opri din vreme impulsurile violente (de fapt, toate impulsurile).
Cum îmi învăț copilul să nu mai lovească?
În nici un caz plătindu-i cu aceeași metodă. Dacă l-aș lovi înapoi, i-aș arăta că eu consider palma o soluție pentru a-i arăta ceva, pentru a-l învăța ceva: că doare, că e neplăcut, orice. Că el nu are voie, dar eu da. Eu sunt modelul lui, el învață nu doar din ce spun eu, ci mai ales din ce fac eu. Dacă eu îl lovesc pentru că el mă lovește, data viitoare va lovi din nou. Intrăm într-un joc periculos care nu se poate termina bine pentru nici unul dintre noi.
Nu ne lovim intenționat, niciodată. Asta e ceea ce le spun, asta e ceea ce fac. Când cel mic mă lovea peste față, nu râd, chiar dacă nu mă doare, și nici nu țip la el. Îmi lăsam chipul să exprime ce simțeam atunci: durere, supărare, surpriză.
– Ivan, te rog să nu mă mai lovești. Mă doare.
Îmi foloseam vocea calmă, dar fermă. Îl priveam și îl țineam în continuare în brațe.
Uneori, mă lovea din nou, chiar atunci, să vadă dacă vorbesc serios. Îi repetam, cu ton cald, dar cât se poate de ferm:
– Ivan, te rog să nu mă mai lovești. Mă doare.
Dacă insista să lovească, îi prindeam mâinile și îl țineam astfel încât să nu-l rănesc. Îl priveam și îl rugam din nou să nu mă mai lovească. Dacă se zbătea, îi spuneam că nu-l pot lăsa să mă rănească, că trebuie să mă apăr și că, dacă e nervos, îl pot lăsa jos din brațe.
Repetam scenariul ăsta de fiecare dată. Cu răbdare. Iar dacă simțeam că nu sunt în apele mele, că sunt nervoasă, că nu pot gestiona cu calm un nou scenariu în care el mă plesnește peste față, încercam să evit situațiile care îl favorizau. Nu-l luam în brațe chiar atunci, încercam întâi să îmi descarc energia negativă cu câteva jocuri fizice, alergam, dansam cu el.
Iar dacă totuși se întâmpla să mă lovească într-un moment în care nu eram în stare să fiu un model de conduită pentru el, îl lăsam jos și mă duceam să respir, să strig în baie, să bat din picioare, să treaca secundele de furie, durere, umilință, toate aceste emoții negative care mă cuprindeau și care nu aveu legătură cu copilul meu, ci cu mine, cu trecutul meu, cu durerile mele nerezolvate.
În timp, dezvoltându-i empatia, arătându-i suferința, tristețea și teama pe chipul meu când mă loveae, explicându-i mereu de ce nu lovim pe nimeni niciodată, a învățat cu și de la mine să nu mai ridice palma, chiar și atunci când îi vine. Nu a mai încercat să mă lovească de ani buni (acuși face cinci). Nu a lovit niciodată alt copil sau adult.
Fără pedepse, fără țipete, fără lovituri, toate acestea nu fac decât să ne pună în râzboi unul cu altul, să ne facă dușmani. Când noi avem nevoie de conectare, de înțelegere, de empatie și iertare, iar pedeapsa și violența nu permit nimic din toate astea.
Știu că e greu să fii lovit, mușcat, să primești palme fără să iei foc, să fii pălmuit, lovit, e nu doar dureros, ci și umilitor și al naibii de enervant, dar mai știu și că noi avem o putere pe care cei mici nu o au încă, dar pe care abia așteaptă să o învețe de la noi: autocontrol și discernământ, răbdare și empatie, toate la un loc.
Sursa foto: fetiță supărată via Shutterstock.com
Toddlerica mea de 15l a început sa mă muste si sa mă ciupeasca. In timp ce suge uneori mă prinde cu mana de nas sau obraji si ciupeste. De obicei ii iau mana, i-o tin ferm si o pupacesc.
Cand musca, ii explic ca ma doare.
Plesneste si ea tot din entuziasm prea mare.
Si da, prima data cand m-a ciupit de piept mi-a venit sa-i întorc bucuria. Bineinteles ca nu am facit-o.
Off la fel e si la noi. El da in joaca si uneori cand are o criza de furie. Ma enerveaza foarte tare insa niciodata nu ripostez prin violenta. Insa uneori cand sunt super obosita si nu mai am rabdare ridic tonul. Imi pare rau dupa. Ii cer scuze pt ca imediat imi dau seama ca e aberant ce fac. Ii explic ca ma deranjeaza si ca ma doare.
Exact acest lucru am incercat sa ii spun unei bunici in parc care si-a luat nepotul de urechi pt ca i-a dat o palma copilului meu. Ca el reactioneaza violent pentru ca il considera un mod de rezolvare a unei probleme asa cum vede acasa. Violenta naste violenta!
In cazul ei probabil ca de acasa se trage violenta… Insa nu e un adevar general valabil. Eu nu mi-am lovit baietul, nici nu il ciufulesc, etc… Insa are aceste apucaturi si din parc, luate de la alti copii… Eu nu stiu ce sa fac in cazul asta. De fiecare data ii explicam, si eu si bunica ca nu este in regula sa lovesti, sa musti, sa ciupesti. Dar le repeta pentru ca asta ii se intampla lui in contact cu alti copii. Ce e de facut???
Aseara fiica mea de 2 ani mi-a tras o palma peste fata din senin, atat de tare incat…mi-a venit sa I-o dau inapoi. Nu I-am dat dar am tipat la ea. A plecat plangand spre taica-su, mie mi-a parut rau, durerea de la palmuta ei deja trecuse, si parca si nervii mei. E binevenit articolul asta. E tare greu uneori sa ne controlam, fix atunci cand fac copiii o boacana ies toti „demonii” din noi. Si citim despre astfel de momente dar atunci cand se intampla, e greu sa fii constient si sa te comporti adecvat. e greu, dar nu imposibil.
Si totusi…nu intotdeauna putem fi parinti constienti, nu intotdeauna reusim sa nu ridicam vocea la copii (poate tu nu, dar la noi asa este)…si nu stiu daca ar trebui chiar sa avem atatea remuscari pentru momentele astea. Poate ar trebui doar sa incercam sa ne intelegem mai bine pe noi insine.
Pentru mine cele mai grele sunt momentele in care imi vine sa actionez din instinct…si trebuie sa ma controlez si nu reusesc. Si apoi regret. Off 🙁
eu una abia astept sa vad ce prostii mai debiteaza childless :)))
:)). Lasa Alex, Childless e la categoria „intelectual-nazist”, insa citeste tu comentariile de pe FB de ieri(la subiectul cu alaptatul), acolo sa vezi tu … zici ca s-a ridicat o patura de pe un musuroi de conceptii neanderthaliene ale unor domnisoare (poate si doamne, nu mai retin) din zone urbane(cel putin teoretic considerate urbane). Te face sa te gandesti cat de greu evolueaza mentalitatile, probabil acesta e domeniul cel mai anevoios de urnit in raport cu toate celelalte(economic, etc). De cata interactiune cu scoala, cultura in general, interactiune cu lumea europeana civilizata e nevoie ca sa ne adaptam cu adevarat la secolul acesta…
acum am citit :)))) incredibil. Childless….tu esti lapte si miere…si &%(/ dar mnoh, e clar ca nu putem avea pretentii. Dar auzi…de ce nu te numesti childfree? E more politically correct. De asemenea mi se pare inadmisibil sa nu ai o parere despre acest subiect. Prostul se pricepe la tot, mai ales la copilul pe care nu-l are.
Sa stii ca maine o sa caut cu sufletul la gura comentariile tale. Ar trebui sa scoti o carte. 😀
La noi surprinderea mea a fost ceva distractiv,asa ca a trebuit sa fiu surprinsa in alte situatii placute si pt mine.In rest il dau jos din brate si uita.
Și fetita mea ma lovește. Are 23 luni și faza asta tine de vreo 2 luni. Cum nu ii convine ceva, se încruntat și tipa, apoi vine lansata și îmi da peste fata din fundul grădinii. I-am explicat ca doare, ii prind mânuțele și i le pup, ii spun ca înțeleg ca e supărată dar nu trebuie sa lovim. Tot aștept sa treacă perioada asta pentru ca ma frustrează teribil. Mai sunt momente când își încleșteaza pumnul mic și îl lansează fix spre nasul meu. Sau ma trage de par atât de tare ca pe moment sunt ferm convinsa ca am desclestat-o cu tot cu podoaba capilara. Îl mai ataca și pe fratiorul mai mare cu aceeași înverșunare. Dar cel mai mult ma taxează pe mine pentru ca o și port și e foarte la indemana sa ma pedepsească. Eu una cred ca totul pornește de la faptul ca se frustrează pe faptul ca nu își poate exprima emoțiile în cuvinte. De obicei am observat ca se calmează dacă ii verbalizez supărarea „Ești supărată ca nu te lasă victor sa te joci cu motocicleta. Este în regula. Nu lovim pentru ca doare. Când termina el sa se joace, ne putem juca împreună cu ea”. Eu sper ca atunci când va vorbi mai mult și mai clar o sa se mai ducă din episoadele astea. Pentru ca are o palma super grea ?
Mă întreb ce înțelege de fapt copilul când îi pupi mâna cu care tocmai te-a lovit.
Ca mama e o retarda si va face ce vrea din ea. Azi o palma maine doua ca na…pupa mami si nu e suparare. Ba chiar e un premiu. O sa bat si eu de maine lumea pe strada sa vad cati imi pupa mainile :)))) articol de tot rasul. Maniera in care a fost scris mai ales m-a amuzat copios :))))
Zilele trecute, fetita mea mi-a scapat pe picior xilofonul ei de jucarie (destul de greu) si mi-a venit pe un deget si mi-a dat sangele. M-am dus sa ma pansez si a venit cu un ciocanel dupa mine si mi-a dat cu el pe acelasi deget….?. In secunda doi mi-a venit efectiv sa plang, dar si ei. Am inceput sa-i explic ca m-a durut foarte tare, apoi a venit sa ma mangaie pe cap?
Ps: dupa asta, i-am scos jucaria respectiva din maldar pt ca mi-e teama sa nu il scape pe ea vreodata…
Copilul meu mă mușcă și mă trage de păr. Probabil încă nu știe să lovească pentru că nu a lovit niciodată până acum. Se enervează imediat când nu îi convine ceva și nu ezită să îmi arate asta. Mai grav este că mușcă și copiii la grădiniță. Articolul tău este minunat, mă face să mă echilibrez și să nu văd lucrurile atât de categoric. Avem nevoie de răbdare pentru a ne crește copiii în armonie. Mulțumesc, Ioana, pentru tot ce faci pentru noi, cititorii tăi!
A picat la tanc articolul. Ieri i-am spus unei prietene ca daca o musca fiica-sa de 8 luni de sfarc sub nicio forma sa nu o muste inapoi (cum era planul ei initial).
Pe bune?… i-a trecut prin minte sa muste un copil de 8 luni?… brrrr
Si fetita mea de 2 ani,de ceva timp isi manifesta entuziasmul si dragul prin a ma ciupi sau palmui, si asta doar pe mine ( din familie).Am incercat de fiecare data sa ii explic ca ma doare si ca nu e ceva bun ceea ce face, dar fara folos momentan. Mai grav este ca uneori atunci cand mergem in parc pe unii copiii dupa ce se joaca cu ei o perioada, ii trage sau ciupeste. Chiar nu stiu cum sa ii mai explic ca nu e bine si ca nu asa se exprima bucuria. Voi cum a-ti actiona in cazul in care copilul dumneavoastra ar lovi alt copil? Sper sa treaca acest episod cat mai repede.
eu ii iau manuta si ii spun ca nu lovim pentru ca doare, facem mai mai si iubim copilul (fratele de multe ori dar nu numai). De cele mai multe ori functioneaza, dupa ce I-a tras o palma il mangaie. Dar mai intai il cafteste 🙂
Ce faci când aceste palme, ciupituri, tras de par se îndreaptă , în cazul nostru , către sora mai mare ? (Cel mic 1 an jumate, cea mare 4 ani jumate ).. cel mic da, cea mare reacționează. . Scandal asigurat … degeaba vorbesc , degeaba le explic .. mereu se termina cu plansete. . ?
Exact asta se intampla si la noi 🙁 daca sunt eu tinta palmilor celui mic e ok, ma descurc sa gestionez situatia, dar cand e vorba de sora-sa: e jale!
Fetita mea de 18 luni la fel a inceput de ceva timp sa ma plesneasca pe fata dupa ce ma pupa, nustiu de ce o face vine si ma dragosteste cu drag cu pupici si brusc ma plesneste. M-am gândit ca e efect post perioada de intrerupere a alatarii poate isi aminteste si e furioasa. De doua zile a inceput sa ma muste când nu isi atinge planurile, când vrea sa mai stea afara la infinit si insist sa plecam ca e ora mâncarii…La muscaturi am ales sa nu reactionez in nici un fel poate dispare instinctul, dar daca continua voi incepe explicatii de ce nu e bine asa cum o fac si cu plesnitul, la fel ca in articol o las sa inteleaga ca ma tristeaza si ii blochez minutele daca mai continua, parca vine si feedback-ul. Am rabdare caci stiu ca e o perioada care va trece, sarcina mea de moment e sa ii dezvolt autocontrolul antrenându-l pe al meu in astfel de situatii. Consider ca exemplul de comportament educa mai eficient decât teoria din morala.
Si fetita mea are obiceiul sa dea cu palma, cand se supara, dar ii spun pe un ton calm ca nu e voie sa dea, sa loveasca oamenii. Daca insista, ii zic: uite, o sa pun mana sa nu mai dai. Daca o vad ca nu se simte confortabil dupa ce o opresc, ii spun ca nu sunt suparata pe ea cand loveste, ca o inteleg ca e suparata / nervoasa pentru ca x chestie, dar nu e voie sa loveasca. Nu ii spun ca ma doare pentru ca, in primul rand, da usor si nu ma doare si apoi pentru ca mi se pare mai important sa ne concentram pe gest si nu pe suferinta mea. Eu rezonez foarte bine cu teoria de parenting RIE care spune ca daca ii spui copilului tau ca iti provoaca suferinta / suparare atunci ii conferi putere in relatie si, inevitabil, va cauta sa repete gestul sa simta ca domina. In acelasi timp, il incarcam cu o putere greu de gestionat pentru el, care ii creeaza frustrari. E abordarea mea, repet, in baza unei teorii care mi-a mers la suflet si in minte.
Foarte interesanta ideea ca daca ii spui ca te doare ii conferi putere in relatie, nu m-am gandit pana acum in felul asta, o iau ca tema de gandire.
La prima vedere as spune ca e evident ca asa e, dar nu mi se pare ceva rau. Adica, mi se pare ca trebuie chiar insistat ca el are putere, dar ca trebuie sa o foloseasca responsabil. Aici e cheia, la responsabilitate, pentru ca daca el nu stie ca iti face rau, atunci nici nu poti sa ii ceri sa nu-ti mai faca rau si regula cu „nu ma lovi” devine o regula arbitrara.
De asta practic ii spui ca te doare, pentru ca el poate intelege in mod direct ce inseamna asta, pentru ca si el a experimentat durerea si stie ca nu e un lucru placut. Asa dezvolti mai intai empatie si, pe baza ei, responsabilitatea de care ziceam.
Simt nevoia sa nuantez un pic, pentru ca imi dau seama ca am fost neclara – i-am explicat si eu si inca ii mai prezint ideea ca daca loveste alti oameni / copii, acestora nu le place si poate ii doare, dar am prezentat situatia in general, fara sa insist pe faptul ca pe mine ma doare, in context ulterior. Uneori ii zic ceva de genul: cand dai in alti copii, in mine etc Cand ii opresc gestul, nu ii zic specific ca ma doare, evitand sa scot asta in evidenta. Ii zic cu detasare: nu te las sa ma lovesti, nu e voie sa lovesti oamenii. Mi se pare ca e un moment destul de incarcat emotional pentru ea si las explicatiile pe mai tarziu. Nu stiu, poate o protejez prea mult emotional… poate analizez prea mult si complic lucrurile simple… 🙂
Si baietelul meu de 1a4l ma mai loveste peste fata, de obicei e de bucurie ca ma vede si asa vrea el sa se joace. La fel, il opresc, ii spun sa nu mai mai loveasca si ii opresc manutele sa nu mai dea. In general se calmeaza repede si isi manifesta bucuria altfel. Cred ca baietii sunt un pic mai agresivi in manifestari de felul lor. Vad asta prin comparatie cu sora lui geamana.
Si fetita mea m-a muscat de cateva ori, de mana si umar, cand era nervoasa. I-am spus ca ma doare i-am aratat o față foarte trista si dezamagita. I-am zis ca vreau sa inteleaga cat e de neplacut si i-am cerut manuta sa o musc si eu ca sa vada cum e. Mi-a dat manuta si am muscat-o usor, nu tare, cat sa simta putin. Nu i-am aratat ca fac asta pt a o pedepsi ci, suparata, ca ma doare si sa inteleaga cum ma simt. Si am vazut pe fata ei ca a inteles. De atunci nu a mai muscat. La fel am procedat si in cazul palmelor, pe care mi le aplica pe fata uneori, tot la nervi. I-am dat usor cu palma pe picior. La fel, a înțeles si nu a mai repetat gestul. Nu veti fi de acord cu metoda aceasta dar fetita mea este genul de copil care nu crede nimic, nu o fraieresti, nu o convingi cu nimic pana nu ii demonstrezi, pana nu vede ea, simte ea etc (inclusiv cu lucruri care tin de siguranta ei: de ex: nu te urca pe mobila ca te lovesti cu capul de corpul de deasupra. Am dat-o jos de n ori, revoltata, suparata de fiecare data, ea tot se urca. Pana nu i-am dat mana si nu am lasat-o sa se urce si sa dea cu capul, nu m-a crezut ca se loveste. La fel si cu urcatul pe scaun. Se urca si apoi se lasa cu toata greutatea pe spatar, riscand sa se rastoarne cu el. Pana nu i-am rasturnat eu scaunul, sa vada ca urmeaza sa cada, nu m-a crezut. Si exemplele pot continua.
Ghiocel, sa stii ca nu esti singura care a procedat asa. Si fie-mea incepuse sa muste pe la vreo 2 ani, musca de-mi dadeau lacrimile, de fericita ce era sau la nervi. I-am explicat de nenumarate ori ca ma doare cand baga dintii, ca dintii ii folosim numai pentru a mesteca mancarea etc etc etc. Pana cand mi-am dat seama ca ea nu cunoaste senzatia de durere din cauza unei muscaturi. Cu tot spiritul meu non-violent si anti-violenta, i-am aratat, muscand-o un pic mai puternic, ce fel de senzatie experimentez eu atunci cand baga dintii in pielea mea. De atunci nici nu a mai incercat sa ma muste si nici nu a muscat pe altcineva.
Foarte bun articolul, mulțumim. Cu toate ca am mai citit pe tema asta si stiu ca e ceva foarte comun in rândul toddlerilor sa lovească si sa arunce obiecte ma bucur sa văd (din nou) ca nu suntem singurii in situatia asta. Băiețelul meu de 2a3l lovește din entuziasm sau din frustrare. Problema noastră e ca deși înțelege foarte bine ca provoacă durere uneori nu se oprește si nici nu prea pare sa ii pese daca ma supăr. Uneori Când mai ajung la capătul răbdării mai ridic tonul si bineînțeles ca regret după.
Eu nu inteleg un lucru.Baietelul nostru de 14 luni, nu se uita la tv, nu vede acasa violenta, nu cred ca a vazut vreodată, de unde stie sa lovească?
Pai simpla actiune de a lovi nu trebuie invatata, o stie toata lumea.
Ce se invata este practicarea loviturii intr-un anumit context sau ca efect al unei anumite stari interioare de furie – asta este ceea ce numim violenta.
Dar copiii nu lovesc doar din furie, ci si din entuziasm sau pentru ca nu stiu sa se exteriorizeze alfel. Deci poate fi doar un gest prin care se manifesta el, nu e violenta. In loc sa loveasca ar putea sa rada tare sau sa tipe, sa se traga de par etc. Poate ca aici e raspunsul in cazul tau.
Asta e sigur explicatia cu bebelusii care trag de par – ei o fac pentru ca e ceva interesant de facut cu degetele nou descoperite sau ca stress reliever, nu pt ca ar vrea sa provoace rau.
Noi stim ca a invatat de la o fetita mai mare, din parc. Cred ca e suficient sa vada o faza de-asta in parc, la vreun copil, chiar si numai o data, si o inregistreaza.
Același lucru a fost și în cazul baiatului meu cel mare. Știa să lovească pe la 2-3 ani fără să se uite la desene. Îi citeam doar povești. Cum ziceam mai sus, e băiat, are scris asta in codul genetic. Trebuie să apere tribul de prădători. 🙂
Vine sa ma unga pe suflet acest articol. Ma simteam singura in povestea asta cu bebe de 1 an si 7 luni. Clar atunci cand ne loveste, strange, musca pe noi ne temperam si ii explicam, daaaaar… in parc e la fel cu orice copilas care i-o ia inainte pe tobogan sau ii ia jucariile. Explicam continuu ca nu e ok, ii aratam copilasul care plange, mergem si ne cerem iertare copilasilor si parintilor lor, etc, dar tot ne simtim mici de tot si jenati cand se intampla asta. Simt ca inca nu intelege. Oare e mai bine sa nu il mai las langa alti copilasi pana trece aceasta etapa sau din contra, cu cat il expun mai mult, cu atat va intelege mai repede?
Sunt anti violenta si nu imi lovesc copilul in nici un caz. Dar nu inteleg de ce sa nu ridici un pic tonul? Ma intreb oare voi nu ridicati tonul nici unu la celalat (partener la partener) in fata copilului? Cand copilul va mai creste cum sa stii cum sa reactioneze cand ceilalti vor tipa la el? Am prietenit un timp cu un barbat care parintii lui tot timpul cand aveau ceva de discutat, o faceau in alta camera. Cand eram nervoasa sau fustrata si aveam nevoia sa ma descarc, da, ridicand tonul nu tipand, pleca si ma lasa sa vorbesc singura. In nici un caz nu ma face sa ma simt inteleasa. Habar nu avea cum sa reactioneze. Nu vreau ca copilul meu sa devina asa ceva…
Nici eu nu stau intr-o conversatie in care se ridica tonul, nu pot, pur si simplu nu suport sa se strige la mine. Cred ca suntem persoane civilizate, ne intelegem si fara sa ridicam tonul. Sigur ca se intampla sa ne mai iesim din fire, dar in cele mai multe cazuri incercam sa nu ridicam vocea. Pentru ca nu e civilizat, politicos, necesar.
Ca idee, la mine in casa pe vremea cand eram copil, se ridica tonul des, am dezvoltat oroare de asta. Plus ca am invatat ca nu e ceva fara de care chiar sa nu poti trai. Si nu, nu simt nevoia sa imi antrenez copilul pentru situatia in care cineva va ridica tonul. Cred ca o sa se descurce ei cand s-o intampla. 🙂
Ai mei, daca ridic tonul (pentru ca nu ma pot controla uneori, nu pentru ca imi propun) se sperie si orice sansa de a reface conectarea dispare, iar asta face mai dificila rezolvarea oricarei probleme.
Plus ca nu stiu, mi se pare lipsa de respect sa te impui cu vocea. Exista argumente…
Pentru mine, intre ridicat tonul si tipat e o diferenta.
Sigur ca e, doar ca mie mi se par de evitat amandoua. 🙂
Fireste ca este o diferenta. Dar si eu reactionez foarte prost la ridicat tonul, tot de cand eram mica mi se trage. La copil ridic foarte rar tonul, nu pentru ca imi impun, dar nu reuseste decat extrem de rar sa ma scoata din ale mele. Cand sunt foarte foarte obosita, nu ca ar face el ceva special in momentele alea. Intr-un fel ai dreptate: neauzind prin casa tipete/ridicat de voce, nu stie sa reactioneze cand altcineva il cearta. S-a mai intamplat in parc, de exemplu, sa tipe cate un gardian ca nu au voie nu stiu unde (cand erau cu grupul) si vroia sa se ia la cearta cu omul ala, altfel bine intentionat. Doar pentru ca a ridicat tonul …
Unul dintre cele mai frustrante lucruri pentru mine intr-o discutie mai animata este sa te iei si sa pleci. Daca am un nivel mediu de nervi, sa ma lasi cu ochii-n soare vorbind singura ma scoate de tot din pepeni. Asa ca daca ai facut ceva care m-a determinat sa ridic tonul / strig, atunci stai acolo, asuma-ti chestia asta, ne calmam si discutam rational, nu plecam, nu lasam cearta in suspensie pentru ca n-o s-o las balta si in juma’ de ora o luam de la capat. Valabil in ambele sensuri, vorbesc aici de relatia cu sotul, deocamdata. Oricum nu strig din orice, tendinta e sa incerc o abordare pasnica si civilizata pe cat posibil si ne multe ori ma gandesc cum ar reactiona un copil langa doi adulti care se mai „zburlesc” unul la altul.
Si atunci imi vin in minte sfaturile psihologilor „fii tu insuti”, „traieste-ti emotiile”. Dar daca emotiile inseamna uneori nervi si suparare? Hopa, stai ca atunci mai bine te abtii sau te ascunzi, e ok sa fii tu insuti atata timp cat esti zen, calm, linistit, vesel, fericit (conform unora, nu psihologilor). Cu asta nu pot sa fiu de acord, o fi pentru ca sunt semn de foc si asta ma face mai agitata sau asa e firea mea, cu tendinte „razboince” sau pentru ca nu cred ca inabusirea trairilor ar avea vreun beneficiu, mai ales pe termen lung, ci e mai degraba generatoare de frustrari care la un moment dat tot ies la suprafata.
De acord cu ROX. Nu e bine să ții în tine! Așa te îmbolnăvești „din senin”! Noi suntem gălăgioși by default, mai ales când unu e la etaj și celălalt sus sau prin curte.
Argumentele țin de rațiune, de conexiuni logice, pe care copii mici nu le au, nu le fac. Uneori nici oamenii mari nu reacționează la argumente. Le explici și ei nimic! 🙂
Inteleg foarte bine din tonul tau, din mimica, sigur ca inteleg. Dintr-un ton rastit cu siguranta nu pricep mai multe, cel mult inceteaza de frica, iar asta nu mi se pare ok.
Mie de tonul ăla scăzut și grav îmi era cel mai frică în copilărie. Ăla era nasol, începea să-mi bată inima cu putere. Tipetele erau ok. :)) Frica e relativă. Depinde cu ce sunt obișnuiți.
Dar, da, de acord cu tine. Din ton și din mimică înțeleg. Simt energia transmisă, chiar dacă le explici ecuatii de gradul 2. Nu din logica cuvintelor.Ei reacționează mai mult pe partea emoțională, decât rațională. O funcție pe care noi o pierdem treptat sau ni se estompează din lipsă de practică.
Cat de bine este sa stiu ca mai trec si altii prin asta! E o prostie, dar e asa de bine sa stii ca nu esti singur!
Iti descarci energia negativa dansand cu el? Really?! C’mon! 🙂 Vreau să văd tăticul ăla care face asta, după 3 palme consecutive și un șut în tibie sau în alte părți sensibile. Chiar aș vrea să-l cunosc. Eu n-am citit-o, dar nevastă-mea îmi spune despre o carte bună: „Crescându-l pe Cain”, parcă, în care e vorba despre creșterea copiilor, în special a băieților. Eu unul mă declar complet depășit de toate problemele astea ale educației. De ex. nimic din sfaturile de aici, pe tema asta n-a ajutat de-a lungul timpului. Am 2 baieți, diametral diferiți și asta mă face să cred că bagajul genetic e mai important decât credem noi.
Păăăi și ce face tăticul?
Cu energia negativă? O dă afară, dar nu dansând.:) Când mă enervează îi las să înțeleagă că ce fac ei mă enervează și că și eu am limite, că și pe mine mă dor lovturille lor, etc. Ei îmi testează limitele și eu le arăt când le-au atins. Cum? Cel mai adesea ridic tonul. Încerc să le explic diferența dintre lupta în joacă, de care băieții genetic au nevoie și rănile adevărate. Amândoi sunt plini de zgârieturi pe care și le fac reciproc. Totul începe cu o joacă, tăvăleală, care de cele mai multe ori degenerează când unul e „rănit” dureros. Încerc să le explic care e limita și când să se oprească, unde se termină joacă și începe „cearta”. Le-am pus o regulă, când unul zice stop, celălalt se oprește pentru că înseamnă că ceva îl doare. N-a mers, evident, pentru că cel aflat în „inferioritate” abuzează de regulă ca să scape și să preia „controlul”. Cum spuneam sunt complet depășit. 🙂 N-am alte idei mai bune decât să fiu eu însumi.
Mie mi se pare super ok ce faci… Citeste Crescandu-l pe Cain, o sa va ajute mult! si Retete de jocuri de Larry Cohen.
Ar trebui să-l citesc și eu, să nu mă mulțumesc cu povestirile doamnei! 🙂
Doar o nelămurire am. Am citit mai demult când ai povestit că Sofia ţi-a dat un picior în burtă, intenţionat, pe vremea când erai însărcinată cu Ivan şi ea ştia chestia asta şi chiar ai scris că a făcut-o intenţionat. Sau am reţinut greşit? Că nu aş sta acum să caut articolul, nu sunt chiar atât de chiţibuşar 🙂
Da da, asa e, m-a lovit atunci, uitasem de asta.
Off si a mea se razbuna pe mine de cand sunt gravida. Nu da in burta, ca stie ca e bebe. Dar da in mine .E suparata ca nu mai sunt asa disponibila. Mi-a fost f rau primele 3 luni si nu am mai iesit cu ea pe afara. Acum am ameteli de la tensiune mica si nu am mai luat o de la gradi. Mi se pare f dificila perioada , cu crize de furie foarte agitate. Are 3ani si 4 luni.Incerc sa ma adun pana vine bebe…
Impulsul de a da inapoi provine din copilarie. Atunci cand ma enervez simt nevoia sa dau pentru ca asta faceau ai mei cand se enervau. Niciodata nu am luat bataie din „logica” ci mereu pe impulsul nervilor. Deci cand sunt nervoasa ma transform in parintii mei. Cand ma loveste ea insa iese la suprafata copilul din mine, cel lovit, care si-ar fi dorit sa riposteze dar nu o facea stiind ca bataia va fi si mai mare. Recunosc ca nu pot sa ma stapanesc intotdeauna. Dar incerc sa ma vindec. Ii cer iertare si trec intamplarea la Asa nu. E greu…
Pe mine m-a muscat o data fiica-mea pina la singe, avea 3 ani . Si a facut-o din plictiseala, dupa ce s-a jucat bine merci vreo 20 min linga mine a venit pe furis si m-a muscat. E drept ca avea abia doar 2 luni de gradinita si-si gramadea multe frustari pe parcursul zilei. Am inceput pur si simplu sa pling, nu cred ca e cea mai buna metoda, dar creierul meu asa a simtit el ca trebuie sa reactioneze. Fetita s-a dus la ea in camera si peste citeva minute a revenit si si-a cerut scuze si mi-a lamurit ca n-a facut-o intentionat si ca mai mult nu va repeta actiunea. Mi-am dat seama ca de multe ori eu sunt inca un copil care are nevoie pur si simplu de alinare.
Am crescut frumos cu bunicii: povesti, jocuri, cantecele, traditii. Apoi, cand am inceput scoala,eu si sora mea mai mica ne-am mutat cu parintii. Tata tipa, se enerva din orice, mi-a fost intotdeauna teama de el, teama sa nu-i pornesc furia. A lovit-o pe mama de cateva ori, a aruncat vase cu mancare pe pereti (i se parea ca mama a ars mancarea – nu era adevarat). Imi amintesc ca la un moment dat, a aruncat cu un borcan de miere spre sora mea, borcanul a lovit peretele, s-a spart, toata mierea a ajuns in parul ei…jumatate din noaptea aceea am ajutat-o sa-si descurce parul…Mi-am promis atunci ca nu voi tolera un astfel de comportament cand voi deveni adult. Mai mult de atat, din atat de multa frica, am o problema de vorbire : ma balbai atunci cand sunt emotionata, cand sunt obosita…
Apoi, la 30 de ani, a aparut F. : a crescut in bratele mele cu dragoste si empatie…Acum are 2 ani 7 luni, este ” baiat foalte male”, cum spune chiar el. Nu l-am lovit niciodata, nu l-am imbrancit, nu l-am considerat niciodata inferior mie, nu i-am spus niciodata ca e mic si prost…Ar fi absurd sa fac lucrul acesta cu omuletul care a crescut in interiorul meu! Acum cateva luni insa, dupa ce urcase si coborase scarile casei noastre de foarte multe ori, s-a entuziasmat atat de tare cand m-a vazut, incat si-a pierdut echilibrul si a cazut, rostogolindu-se de la prima pana la ultima treapta. Mi-a inghetat inima si am tipat atat de tare cum nu tipasem niciodata in viata mea: nu a patit nimic in urma cazaturii, dupa ce l-am luat in brate s-a uitat in ochii mei si m-a intrebat : ”Ce s-a auzit, mami?” Nu-l speriase cazatura, ci tipatul meu disperat…I-am explicat ca mi-a fost teama pentru el, ca il iubesc si am tipat de frica, ca nu am vrut sa-l sperii.Nu voi uita privirea lui si cum m-a mangaiat pe barbie : ”nu pange, mama mea, nu m-am speiat!”
[…] Așadar, dacă puiul vostru lovește, e important să-i spuneți mereu, foarte ferm, dar fără să strigați, că nu are voie să lovească niciodată. E posibil să fie nevoie să spuneți asta de foarte multe ori, va părea că ei nu ascultă, dar ei ascultă și înțeleg, doar că la început nu vor ști să se conformeze. Știu că nu e voie să lovesc, mama zice mereu asta, dar nu îmi pot stăpâni corpul. Uneori va fi nevoie să îl țineți de mână, să nu-l lăsați să lovească. Despre cum făceam când cel mic, bebeluș fiind, mă lovea, am scris deja aici. […]
Sunt pentru nonviolenta. Dar eu nu cred ca daca ii arzi una copilului daca te-a lovit ii arati ca e ok sa lovesti. Dimpotriva, eu cred ca monstruletzul va invata ca daca loveste ceva rau se intampla. Inteleg totusi ce vrei sa spui, Ioana. Dar tu totusi ai o pozitie privilegiata din multe puncte de vedere. Ai putut sa acorzi timp aproape nelimitat lor. Ai avut acces la literatura, ai avut multa motivatie pozitiva din activitatea ta legata de cresterea copiilor, acces la terapie, un barbat cat de cat intelegator si pe care il iubesti. Multa lume nu are acces la multe din cele enumarate. Ca sa nu mai spun ca fscinatia ta fata de copii nu e impartasita de toti. Or fi minunati dar poate ca nu sunt totusi buricul lumii. Tu absolutizezi si asta nu imi prea place pt ca in rest consider ca gandesti bine. Dar faza asta sa nu ripostezi cand esti batut nu mi se pare ok. O picatura de violenta nu ii strica copilului sa invete din copilarie avand in vedere ca se poate sa aiba parte in restul vietii de asta. Stiu ca suna absurd, dar totusi atata timp cat vrem sa le dam copiilor o educatie cat mai folositoare ar trebui sa luam in considerare si aceasta perspectiva. Si sa stii ca la mine absolut o singura data am lovit in fetita mea si m-am oprit acolo. Deci se poate. Dar asta pentru ca locuiesc in Suedia si nu vreau sa am probleme. In schimb aici excesele sunt de alt fel. Sa nu ma intelegi gresit. Mie imi placi mult dar chiar acest subiect cred ca nu il tratezi in mod corect.
Nu, nu esti non-violenta, cata vreme ti-ai lovit copilul la modul programat, ceea ce mi se pare mai crud si mai trist decat atunci cand il lovesti la furie.
cu siguranta si-a invatat lectia: aceea ca cel mai mare il poate lovi oricand are chef pe cel mai slab (asta nu e o lectie nonviolenta), ca parintii ei nu au alte resurse si argumente decat forta bruta, ca puteti sa ii faceti rau cand vreti. Niciunul dintre lucrurile acestea nu poate avea impact pozitiv asupra ei sau asupra relatiei voastre, imi pare rau. Foarte trist. 🙁
Doamne, ce mi-a fost dat sa citesc?
Cum adică ați lovit fetița doar o dată pt ca stați în Suedia și nu vreți să aveți probleme, dar sunteți „pt nonviolenta”? Nu există așa ceva, nu ăsta e argumentul cuiva care nu susține violența.. Dacă trăiati în România cafteati copila oricând, oricum? Nu ați înțeles nimic din civilizația în care aveți șansa să trăiți…
Fetita mea dadea in mine si in sotul meu si de asta i-am dat o data o lovitura. Am zis ca probabil nu intelege ca ceea ce face provoaca durere. Ea dadea in noi si radea. N-a inteles nimic din asta, dar fratele ei mai mare i-a raspuns in.mod repetat cu proceduri provocatoare de durere, fara furie. Nu foarte dureroase. Surpriza, dupa acest tratament nu numai ca a incetat sa mai dea in noi dar a devenit mai emoatica. Si nu la modul bolnavicios,. Inainte era prea egocentrista la modul nimic nu conteaza in afara de placerea mea. Apoi a inceput sa vrea sa inteleaga mai multe, sa afle mai multe despre noi. Creste si poate si de asta dar vreau sa spun ca tratamentul aplicat de fratele mai mare este foarte apreciat. Ca sa rezum impresia mea e ca inainte de el Annei se parea ca este regina universului, acum intelege ca e printesa doar pentru noi si ca e bine sa se poarte frumos daca vrea ca viata sa fie cum trebuie. Are voie sa faca greseli dar nu sa loveasca
Aici in Suedia copiii crescuti fara nici un pic de violenta provoaca probleme in scoli. Nu prea exista respect pentru profesori, si se vorbeste despre criza scolii suedeze. Psihiatrul David Eberhard vorbeste despre faptul ca generatia tanara de suedezi este egocentrista si lipsita de empatie. Eu zic ianainte sa faci publicitate la o metoda sa o studiezi in profunzime. Si nonviolenta e o sintagma foarteatragatoare numai ca cu copiii nu e nimic simplu si clear cut. Te rog sa il citesti sau sa il urmaresti pe Jordan PETERSON ca sa vezi un punct de vedere diferit de al tau.
Ioana, nu am lovit fata ca si un capriciu. Am lovit-o dupa o cascada de lovituri ale ei impotriva tatalui ei. Eu cred ca tu esti un om putin prea sensibil. Scuze ca te analizez asa. Faptul ca nu ai avut un frate sau o sora cred ca ti-au rapit tie posibilitatea sa vezi ca din microviolenta se pot invata foarte multe. Eu cred ca atunci cand nu pedepsesti copilul cand e violent in mod intentionat ratezi o posibilitate pentru educatie foarte profunda. Nu exista perioada care sa fie mai propice pentru copil in care sa invete ca mediul se poate intoarce impotriva lui daca se comporta rautacios. Eu cred ca totusi e important pentru copil sa inteleaga ca nu poate face absolut orice si sa ramana iubit. Nu, eu vreau ca si copilul meu sa fie constient ca daca face rau si continua pe acea carare nu il voi iubi la nesfarsit. Gandeste-te daca unul din copiii tai va lua la un moment dat o cale mai rea, si chiar la un moment dat va face un lucru reprobabil. Eu zic ca e bine sa il obisnuiesti de mic cu ideea ca nu este iubit in pofida a orice. Atunci, daca in viitor se va intampla sa faca o nazdravanie chiar grava, atunci sa il poti controla in sensul ca ii spui: daca nu te schimbi, eu nu mai cooperez cu tine. Poate nu este o chestie care e descoperita de o alta persoana, poate nu e ceva ce politia poate pedepsi, poate e ceva ce tu stii sigur ca e foarte gresit, si copilul nu vrea sa se schimbe, pentru ca orice consecinta i se pare nesemnificativa. Nu e bine sa poti sa il controlezi cat de cat in felul in care spun eu, sa isi dea seama ca mai tare decat dragostea de copil este dragostea pentru morala?
Copilul nu îl faci ca să îl controlezi, asta nu e educatie. Lucrul care m a apropiat cel mai mult de mama a fost că am putut mereu să îi spun când am gresit ceva fără să mă gândesc că vreodată ar putea să înceteze să mă iubească.
Am avut și soră și da, una cu alta aveam episoade de violență, părinții însă ne explicau mereu consecințele și cu timpul am învățat aman2 cum să ne stăpânim nervi. Am învățat nu doar din explicații, ci mai ales din exemplul lor. Dacă ne ar fi luat la bătaie de fiecare dată când noi între noi ne loveam nu am fi înțeles decât că violența e singurul mod în care îți poți potoli furia…
Din pacate copiii trebuie controlati intr-o anumita masura. Si oleaca de bataie nu strica daca e la momentul potrivit. Mama de ex nu a fost batuta de bunicii mei si nu a inteles ce mult doare sa fii batut. In felul asta i s-a parut ok sa ma bata pe mine frecvent. O minima violenta la momentul oportun poate sa educe copilul foarte eficient. Apoi asta poate fi si o mica pregatire pt viata. Daca nu esti deloc familiar cu violenta fizica atunci esti foarte vulnerabil daca in viata adulta se intampla sa intalnesti ceva de gen. Tot pe mama o am de ex. Pe noi ne batea super eficient si tipa la tata si atatea, nu spun ca a avut dificultati si acum o inteleg mai bine. Dsr aceeasi persoana care tipa la toata lumea si impartea lovituri in stanga si in dreapta a avut o criza adevarata cand ea insasi a primit o palma. Copiii nu ii faci ca sa ii controlezi, dar nici nu vrei sa o ia pe cai gresite. Sunt multe ispite mari in societatea moderna, si tinerii sunt usor de manipulat. De aceea e bine ca ei sa aiba o notiune foarte clara despre bine si rau si despre preferenta evidenta catre bine. Ma indoiesc ca Sofia sau Ivan ar ajunge pe cai gresite avand in vedere dedicatia Ioanei dar nu toata lumea are timpul, interesul, inventivitatea ei. Majoritatea parintilor trebuie sa fie strategici si mai clari. Multumesc Ioana pentru multe din sfaturile tale. M-ai facut o mama mai buna. In acest subiect am o parere diferita dar vreau sa stii ca fara tine as fi si mai rea. 🙂 Multumesc!
cred ca faptul ca ii bati nu ii invata in nici un caz despre bine si rau, ii invata doar sa faca ce zici tu, de frica sa nu ia bataie.
problema este la adolescenta cand nu vor mai face ce le zici tu, ci ce le zic altii care capata influenta asupra lor – si uite asa se intreaba parintii cum se face ca copilul lor „ascultator” se transforma intr-un adolescent care se drogheza, de exemplu, sau alte mai rele, neintelegand ca copilul este in continuare ascultator, doar s-a schimbat persoana de care „asculta”.
adica, daca copiii ar sti diferenta dintre ce e bine si ce e rau, nu ar mai trebui sa ii bati, ca nu ar mai face raul decat din greseala sau accident, nu?
sau tu crezi ca copiii fac raul pentru ca sunt rai?
in alta ordine de idei, mi-a placut asta cu „ne batea eficient”.
Eu cred ca avem cu totii o parte rea. Russeau avea filozofia ca omul este de la natura perfect bun si ca societatea il corupe. Acelasi Russeau si-a abandonat cei 5 copii la orfelinat. Asa este cu utopiile. Practica le arata eroarea. Oamenii sunt un amestec de bine si rau. Daca nu avem din copilarie evidentiata aceasta preferinta catre bine atunci intr-adevar ca la adolescenta avem mari probleme. Tocmai de aceea ma ingrijoreaza politica asta de dragoste fara limite. Asa poti sa cresti un monstru de egoism. Iar eu as disciplina copiii numai cand sunt violenti, ca sa inteleaga principiul actiunii si reactiunii in societatea umana. F important. Eu nu o bat pe a mea. As bate-o cum am zis in cazul cand loveste dar din pacate locuiesc in Suedia si nu vreau sa am.probleme cu socialul. sunt sincera cand ii multumesc Ioanei. M-a ajutat atat de mult. Eram nesigura in atatea situatii. Chiar daca nu am fost intotdeauna de acord cu ideile ei vreau sa spun ca este una din cele mai bune modele pt o mama moderna. Foarte pedagogica si inspiratoare. Faptul ca o contrazic e destul de stupid de fapt. Desi cred ca am dreptate.
Dragostea fara limite nu inseamna ca accepti orice face copilul fara sa comentezi, inseamna doar ca nu il lasi sa inteleaga ca conditionezi iubirea de comportamentul lui. Evident ca il corectezi, ca ii explici, ca il disciplinezi, dar nu cu bataie.
Oamenii ca tine cred ca exista doar 2 posibilitati, respectiv ori il bati ori ii accepti orice, insa adevarul e ca intre aceste 2 extreme exista o multime de metode de a educa un copil si de a avea cu el o relatie bazata pe respect. Insa cere un pic de efort din partea parintelui, ca intr-adevar bataia e o solutie simpla si la indemana daca vrei sa-ti dresezi copilul.
Eu nu ma pot abtine sa nu ma intreb daca bunicii mei ar fi disciplinat-o pe mama de cateva ori poate ar fi inteles cat de dureros este sa te loveasca parintele tau. Tocmai pentru ca nu au facut-o i s-a parut ei foarte ok sa ne administreze batai oribile la modul aproape permanent. Cateva atentionari.nu cred ca strica mai.mult decat ajuta in sensul ca e o lectie pentru viata. Sunt sigura ca daca ar fi avut cateva lectii de genul asta, nu sa fie asa de violente cum ni le aplica ea, dar la modul foarte moderat, cred ca ar fi facut minuni. Si de unde ideea ca absolut orice violenta e rea? Eu cred ca este un recul al faptului ca in Romania pentru multa vreme si chiar si acum se practica abuzul in sensul de parinte supermanios care aplica tot felul de pedepse. Eu nu sunt pentru pedepse, doar pentru limitarea violentei copilului atunci cand nu exista alta solutie. De ex daca copilul inceteaza a mai lovi la indemnul mamei atunci nu e nevoie de altceva. Dar cand copilul loveste de placere atunci cateva lovituri inapoi, dar nici acelea cu intentia de a rani. Eu vreau doar ca monstruletul care da sa inteleaga ca atunci cand o face doare. Si atunci tre sa il doara si.pe el ca altfel nu intelege. Exemplu mama mea, fica-mea, fiul vitreg. E f greu sa transmiti.asta ca doare. Si copiii nu vor neaparat sa inteleaga chiar daca unii din ei ar avea capacitatea. Oricum, in.loc sa aiba o notiune pur speculativa a unei dureri e mai bine sa aiba o notiune si a marimii durerii pe care o cauzeaza, bineinteles ca parintele ar trebui sa incerce sa loveasca tot la fel de tare ca si copilul. Bineinteles ca e greu de masurat durerea dar uneori e bine sa ai o masura aproximativa calculata babeste decat niste notiuni abstracte. Cred ca e mai usor pt copii asa.
Pe acelasi principiu ii bagi mana in cuptor ca sa inteleaga ca lucrurile fierbinti ard si arsura doare? Inteleg ca incerci sa gasesti justificari sa iti confirme ce crezi si apreciez ca o faci civilizat, dar nu, sa lovesti o fiinta care nu se poate apara de tine nu o va invata nimic. O va invata sa fuga de tine si sa se ascunda si sa dezvolte tot felul de mecanisme interioare de aparare, ca asta pe care il ai tu : incerci sa justifici cumva comportamentul mamei tale. Nu are nici o justificare si tu nu ai nici o vina, si nici parintii ei…
Diana, analogia ta cu focul si cuptorul nu mi se pare potrivita. Eu ma refer la situatiile in care copilul loveste si nu vrea sa inceteze. Asta nu e dresaj daca de fiecare data cand loveste in felul acesta sa i se aplice o lovitura asemanatoare inapoi.
Bine, mai fac o analogie atunci. Bataia e statul suedez. Nu iti lovesti copilul de frica serviciilor sociale, nu din convingere. Daca nu ar exista frica asta, l-ai lovi. Cam asa e si bataia, isi opreste comportamentul de frica ta, nu pt ca intelege ca e gresit
Tu pleci de la premisa ca un copil loveste ca sa provoace durere, daca ii provoci si tu durere, o sa se opreasca. Ei lovesc din cu totul alte motive, sunt mici, nu stiu sa isi exprime trairile decat in modul asta primar. Daca tu il lovesti inapoi, practic ii validezi exprimarea asta. Daca nu are capacitatea de a intelege explicatia, probabil ca este la o varsta la care nu e capabil nici de empatie, nici lovitura nu o va intelege. Nu toti copiii se opresc la prima explicatie, de asta nici nu e usor sa educi un copil, trebuie sa repeti, sa gasesti tot felul de moduri de a-l indruma, dar bataia chiar nu e unul dintre ele, nu e. Daca o sa cauti, o sa gasesti multe articole aici pe blog cu alternative
Chiar crezi ca un copil care loveste din placere si apoi primeste inapoi o lovitura asemanatoare nu face legatura intre unu si doi? Pai daca el vede ca atunci cand el se opreste ma opresc si eu cred ca isi da seama ca e bine sa inceteze. Eu cred ca isi da seama si ca e gresit. Iti dau un exemplu pe care nu o sa ma crezi ca exista. Eu am auzit asta de la Jordin Peterson. Povesteste el despre un om de stiinta care a studiat sobolanii multa vreme. A ajuns la mai multe concluzii. Prima- sobolanii rad. O fac intr-un registru foarte inalt. Apoi le place sa se ia la tranta, e joaca lor. Si eu un fel de protoetica. Cand sobolanii adolescenti se iau la tranta cu sobolanii maturi trebuie ca acestia sa ii lase sa invinga si ei cel putin o treime din meciuri altfel ii evita. E un fel de clasificare a celor care nu ii incurajeaza pe cei tineri ca si cum ar fi rai. Nu stiu exact rationamentul stiintific dar e f interesant ca se poate regasi etica si la animale. Nu e singurul exemplu. Eu cred ca micutii nostri sunt geniali si atata timp cat nu ii terorizezi si incerci sa mentii la un ansbsplut minimum tratamentul violent sunt sigura ca le va fi foarte folositor. Dar cred ca tu nu intelegi ce vreau eu sa spun. Eu nu vreau sa o bat pe fata mea la fiecare greseala. Nu cred deloc ca este bine. Nici daca loveste in aparare. Dar daca loveste doar de dragul de a lovi atunci avem o problema. Explica-mi tu cum il faci pe un copil sa inteleaga ca e gresit sa loveasca daca acesta o face in.mod frecvent, neprovocat si arata placere in.momentul cand loveste, adica rade. Mentionez ca fetita nu mai face asa, dar atunci cand i-am aplicat singura lovitura asta era comportamentul. Ma intreb ce persoana ar intelege efectul pe care actiunile ei le are asupra altcuiva, daca nu a experiat pe propria piele ceva asemanator. Eu nu vreau acum sa fac apologia bataii, dar o taruca de ea poate scuti.multe alte probleme. Violenta este in general rea, dar uneori este nevoie de ea. Asa cum exista politie, armata, asa cum daca ai o tumora esti violent cu corpul tau si o tai cu durere si frica, asa cum e bine sa fii bine antrenat si sa inspiri frica si respect ca politist, asa nu e neaparat rau sa fii putin dur cateodata. E o exceptie asta la care ma refer, pt ca in general sunt super de acord cu Ioana ca nu e bine sa dai in copii. Dar e o exceptie importanta pentru ca este de ajutor oamenilor care au grija de mai multi copii in acelasi timp, care au f putin timp.pt a-si educa copiii si poate altii pe care nu ii am acum in gand. De curiozitate, ce ai fi facut tu daca din 5 copii de care ai grija, 2 sau 3 dintre ei faceau asta in mod constant, adica sa dea in ceilalti cand le.vine, in fiecare zi. Una este cand ai in grija 2, dar cand numarul se mareste si.nu ai tot timpul ajutor, chiar sunt curioasa ce fel de mesaj inteleg copiii batuti cand vad ca adultii care au grija de ei.nu reusesc sa mentina ordinea? Eu cred ca inteleg ca adultii sunt destul de slabi.si.ca trebuie si ei sa dea inapoi pentru a se apara.
Eu cred ca anumite lucruri, cum sunt batutul copiilor, furtul, violul, pedepsite de lege sunt pedepsite de lege pt ca nu sunt acceptabile in nici o imprejurare. Fusta scurta nu justifica violul. Violenta unui copil nu justifica violenta adultului
Daca tu nu reusesti sa controlezi comportamentul copiilor pe care ii ai in grija, e ceva ce trebuie sa imbunatatesti la tine, genul asta de rationament l-am intalnit la gradinita in ro unde tipau la ei si ii puneau la colt cu mainile in sus. Traiesc acum in Olanda, cumva aici ingrijitoarele si supraveghetoarele reusesc sa stapaneasca si 10 copii fara sa ii loveasca, insulte, etc, cauta si gasesc alte solutii, pt ca exista alte solutii. Lamentarile nu rezolva. Si sunt si aici, ca peste tot, copii care lovesc, imbrancesc, este unul si in grupa fiului meu care facea mereu din astea. S-a stat de vorba cu el, cu parintii, cu psihologul, in timp episoadele au disparut, dar a necesitat un efort suplimentar din partea tuturor
Diana. Tu amesteci putin lucrurile. In gradinitele din Scandinavia sunt mai multi adulti care se ajuta unii pe altii. In comentariul meu vorbeam de persoane care singure trebuie sa aibe grija de mai multi copii in acelasi timp. Tot din vest exemplu de dagmamma care trebuie sa faca asta am la mine in zona care nu ii bate dar tipa la ei si am intalnit cel putin un copil educat de ea la care am putut constata lipsuri de disciplina care sunt sigura ca vor marca copilul pe viata. De asta sunt bucuroasa ca fiica mea a mers la o gradinita. Apoi faptul ca batutul copiilor este ilegal nu este neaparat un lucru bun. Prima tara unde asta a devenit lege a fost Suedia, unde eu locuiesc. Legea a fost adoptata dn cauza propagandei sustinute de Astrid Lindgren, scriitoare de copii de care poate ai auzit. Ea era o persoana superinteligenta dar care a fost marcata de experienta unei graviditati din afara casatoriei. Pe vremea aceea asta era o mare problema. Dupa nastere ea si-a lasat baietelul pentru primii doi ani in grija unei femei in alta tara nordica. Cand l-a luat inapoi i-a fost foarte greu sa il faca fericit. Baiatul ei a avut probleme cu alcoolul si o viata zbuciumata. Ei, eu cred ca si din vinovatie ea s-a concentrat pe copii si fiind foarte inteligenta a creat multe perle si a devenit ca o sfanta pentru suedezi. De aceea cand ea a militat pt aceasta lege a avut succes. Ea a avut succes si in a schimba un guvern. Deci, cand s-a adoptat aceasta lege nu a fost pe baze stiintifice cat afective. Apii legea a fost adoptata si in alte tari. Ideea este in sine foarte buna sa nu bati copiii, si este foarte seducatoare pt ca e un ideal foarte frumos. Asta nu inseamna ca e perfecta. Sunt legi in SUA care permit pedeapsa cu moartea. Eu zic ca aceste legi sunt proaste, pentru ca doar Dumnezeu ar trebui sa ia o viata. Sunt si alte considerente. S-a dovedit fara urma de indoiala ca sunt printre executati oameni nevinovati pentru care dovezile exoneratoare, cum ar fi identificarea cuu ADN, au fost analizate prea tarziu. Sunt multe cazuri cand doar pentru ca e stipulat de lege nu inseamna ca e ceva bun.Apoi sa luam rezultatele acestei legi care interzice orice disciplinare a copiilor, chiar si atunci cand sunt violenti. In Suedia disciplina in scoli e o catastrofa. Psihiatrul David Eberhard scrie in mod constant despre razgaiala care rezulta din modul lax de a educa copiii suedezi. Despre lipsa de empatie care se constata apoi la varsta adulta.
Si Maria Montessori si-a lasat copilul sa fie crescut de niste tarani si nu a ajuns alcoolic, nu putem absolutiza asa. Iti recomand sa citesti Mistakes were made (but not by me), Carol Tavris, o sa intelegi de ce avem discutia asta. tu incerci sa iti justifici disonantele cognitive, de aceea discutia asta poate continua la nesfarsit 🙂
Mie mi se pare ca tu nu accepti nici unul din argumentele mele desi mie mi se par rationale. Sa stii ca poti sa nu raspuzi la comentariile mele. Nu ma deranjeaza ca discutia sa tina mult atata timp cat miza este destul de mare. O sa incerc sa citesc cartea recomandata de tine daca si tu promiti ca o sa incerci sa il asculti pe Jordan Peterson. Poate ne educam una pe cealalta intr-un mod neviolent si cu scop nobil.
nu mai raspund, ca nu mai am timp, am avut o fereastra disponibila ieri si azi 🙂 de asta ti-am si recomandat cartea, eu am adus argumente si ti-am dat si explicatii si alt punct de vedere, dar tu nu esti dispusa sa le accepti, oricat ne-am intinde, tu vei alege doar ceea ce iti confirma biasul tau. eu nu am aceasta disonanta, nu am fost batuta de parinti si nu imi bat copilul, deci nu simt nevoia sa imi rezolv vreo disonanta sau sa (imi) demonstrez ceva, mi se pare inutil sa combat niste argumente si presupuneri fundamental si profund gresite. nu am de gand sa il citesc pe Peterson, de regula ma duc la carti si teorii punctual, cand simt nevoia de ajutor sau de plus de informatie, momentan sunt intr-un sweet spot autosuficient, peste cativa ani o sa citesc despre adolescenta, faza asta cu violenta am depasit-o, a fost in jurul varstei de 3 ani parca
Diana, imi pare bine ca nu vrei sa continui discutia pentru ca nu esti un convorbitor bun. De obicei eu iau in seama ce spune celalalt si ii dau dreptate atunci cand are ceea ce tu nu ai facut-o, desi ti-am combatut mai toate argumentele. Mi-ai tinut mai multe discursuri cu informatie deja cunoscuta si cu un ton destul de neplacut. Daca l-ai asculta pe Jordan Peterson cred ca ai deveni un conlocutor mai bun. El spune sa asculti pe oricine cu care comunici cu convingerea ca este posibil sa ai ceva de invatat de la acea persoana. Tu nu ai aceasta atitudine. De aceea ma intreb de ce scrii cand nu ai timp si nici energie lucruri care deja s-au scris pe acest blog si tratezi in acelasi timp cu dispret o persoana pe care nu o cunosti. Mi se pare o risipa de timp. Dar te rog sa nu raspunzi. E o intrebare retorica.
[…] cum reacționăm când un bebeluș ne lovește am scris aici. (niciodată nu lovim înapoi, el e mic și nu știe, doar dorește un anume tip de reacție […]