Copiii noștri absorb tot ce aud, văd și simt în primii lor șase ani din viață, în mod inconștient, fără discernământ și fără filtre. Ei văd lumea exact așa cum le-o arătăm noi. Ei cred despre ei exact ce le spunem noi că sunt. Pentru ei, noi suntem Adevăr, Dumnezeu, Viață. Avem datoria să fim atenți, cât de atenți putem, în limitele noastre de oameni, la ce le spunem despre lume, despre noi și mai ales despre ei.
Adulții care vor crește din copiii noștri vor fi așa cum le spunem noi copiilor noștri azi că sunt. Dacă le spunem că-s răi și proști, vor face tot posibilul ca așa să fie, fără să-și dea măcar seama ce-i îndeamnă la răutate și prostie. Îi programăm fără să știm și fără să vrem. Studii sunt destule, de exemple nu mai zic. Oameni cu potențial uriaș care se limitează la a repeta aceleași greșeți, drame, nefericiri. Pentru că asta știu despre ei înșiși, că atât pot. Pentru că asta au fost învățați să creadă.
Prieteni, oameni buni, părinți, creșteți adulți cu încredere în ei!
Nu le dați aripi, nu, pentru că oamenii nu pot să zboare. Nu le spuneți că pot face orice pe lume, pentru că pentru majoritatea, asta nu e adevărat. E groaznic să trăiești cu un scop prea înalt, să fii mereu la limita dezamăgirii.
Dar le puteți spune că sunt buni, calzi, deștepți, frumoși. Sunt, toți sunt! Că în ei zac resurse nebănuite de creativitate, inteligență, putere fizică și psihică, iubire, iertare, empatie! Încurajați-i să găsească lucrurile care le plac, apoi încurajați-i să le facă tot mai bine. Spuneți-le că toți oamenii au talente, plăceri și pasiuni, și că e important să și le descopere, apoi să nu renunțe la ele. Încurajați-i să accepte eșecurile ca parte din a crește mare. Durerea, la fel. Dezamăgirea, la fel. Dorul, la fel.
Învățați-i să nu renunțe. Să fie îngăduitori cu ei, să se lase să greșească. Să caute în ei măsura propriei valori, care stă, cred eu, în împlinirea pe care o simți când ești doar tu cu tine. Să nu se măsoare în funcție de note sau de laudele altora, care nu înseamnă, de fapt, mare lucru, și care nu vor fi disponibile mereu.
Vorbiți-le despre înauntrul lor. Despre idei și iubire, despre cum pot acestea două să schimbe lumea. Povestiți-le despre inventatori și artiști, despre cât bine poate face unul suflet zdrobit o melodie, o carte sau o pictură.
Vorbiți-le despre voi, despre pasiunile voastre, despre doruri și eșecuri. Dar faceți asta numai după ce le-ați acceptat pe toate, pentru a le putea prezenta cu îngăduință și umor, nu cu dinții încleștați.
Lăsați-i pe copii să aleagă ce vor să fie. Prezentați-le lumea ca pe un câmp uriaș, pe care e loc pentru toată lumea, și unde fiecare se poate bucura de flori, de soare, de sine și de ceilalți fără ca cel de lângă el să aibă de suferit.
Învățați-i adevărul, altruismul, iertarea, respectul față de alții.
Tot ce le spuneți, asta vor deveni.
Aș vrea să vă mărturisesc ceva dureros pentru mine, ca un exemplu concret al importanței celor de mai sus. Toată copilăria mea, tata mi-a repetat de dimineață până seara cum nu sunt bună de nimic, cum toate prietenele mele sunt talentate la ceva sau sunt măcar frumoase (eu nici la asta nu păream să mă descurc foarte bine), cum o să ajung tractoristă sau spălător de toalete (nu că aș crede că e ceva în neregulă cu aceste ocupații, eu doar îl citez pe el). Seara, când mă băgam în pat, venea și-mi spunea, zâmbind:
– Noapte bună, Johnny, of of, tractoristă te fac, la nimic nu te pricepi.
Am auzit asta înainte să adorm și la 5 ani, și la 7, și la 7 și la 12 ani. El credea, desigur, că astfel mă motivează. Apoi a plecat, și eu am început lupta pentru a-i demonstra că pot. Doar că de fiecare dată când aproape îmi reușea ceva, reușeam să mă sabotez în feluri inexplicabile pentru mine (atunci, acum înțeleg). Mă calificam la faza pe țară a olimpiadei naționale la mate, dar în dimineața concursului nu reușeam să mă trezesc la timp și pierdeam locul pe podium. Treceam de preselecția la gimnastică, dar îmi suceam glezna la primul curs. Reușeam să învăț germană, dar niciodată mai mult de trei cuvinte. Am reușit a treia la facultate, dar la aceea pe care el n-o dorea. Și tot așa. Nu făceam decât să fiu ce-mi spusese el despre mine. Bună la nimic.
Toată viața m-am luptat să mă fac auzită, deși nu mi-am dat seama de asta decât târziu. Scriu de mulți ani, articole peste tot, texte, scrisori. Am această nevoie uriașă să mă audă lumea, să mă citească. De fapt, eu vreau să mă audă el. Mesajul meu pentru el e ăsta: Tată, ba pot! Nu-s frumoasă, nici foarte deșteaptă, dar uite, ceva bine fac!
Am scris pentru el câteva mii de texte, cred că mai mult de două mii. Nu a citit nici unul, niciodată. Pentru că pentru el, eu nu am fost niciodată bună la nimic. Am scris o carte pentru el, prima mea carte. Am pus și numele lui pe copertă pentru că voiam să fie mândru. Nu mai port numele lui de familie de șapte ani, dar am vrut numele lui acolo. Să-l vadă, să înțeleagă odată pentru totdeauna zbaterea mea, toată pentru el. A murit în noaptea în care pleca interiorul cărții la tipar. În noaptea în care a plecat și coperta la tipar, eu conduceam spre casă, să ajung dimineață la înmormântare. Aș fi putut să scot numele lui de-acolo, oricum nu mai conta. Dar n-am avut putere.
În ziua lansării, 12 zile mai târziu mă priveau câteva sute de oameni cu lacrimi în ochi. Eu tăceam la microfon. Nici unul dintre toți oamenii aceia nu era el. Voiam să strig: Uite-mă, tată, ce am făcut! Sunt bună la ceva! Doar că el nu m-ar fi auzit. Așa că am spus alte lucruri, nu mai știu ce, dar a fost o zi dureroasă pentru mine.
Mi-a luat și asta. N-am avut parte de nici un: Da, Ioana, ce să zic, ai făcut bine până la urmă.
Încă mai lupt să arăt că pot. Nu știu cui, probabil mie, eu sunt tot ce-a mai rămas din tata. Și doare, prieteni, doare tare. E cumplit de obositor și de nedrept să nu te poți bucura pe deplin de nici un cuvânt de apreciere, în schimb să te simți un om de nimic la fiecare critică. De fiecare dată când cineva mă pune la zid, îl aud pe tata cum zice: Exact cum ți-am spus. La veceuri. Și-mi și-i spun: Dar, tată, uite, scriu, încerc să fac bine, atâția oameni îmi scriu că i-am ajutat, că îi ajut, fac cu drag totul… Vax, Johnny, dreptate am avut eu! mi-ar spune. Și mă enervez teribil că încă uneori simt că are dreptate.
Nimic din ce fac acum nu e mai puternic în mine decât vorbele lui de atunci. Poate o să fie vreodată, sper din tot sufletul să mă eliberez de această povară cu timpul.
De asta scriu și vă rog: aveți grijă ce le spuneți copiilor voștri. Voi sunteți totul pentru ei, pe voi vă cred, vor face cu viața lor ce le spuneți voi acum că pot face.
Nu-i faceți proști, timizi, molâi, răi, enervanți, sâcâitori. Făceți-i frumoși, liberi, deștepți, buni, curajoși, răbdători, respectuoși, calzi, înțelegători, puternici. Îndemnați-i să-și descopere puterea, iubirea, pasiunea. Și o vor face, cu siguranță o vor face.
Sursa foto preview: copil încrezător via shutterstock.com
Daca as fi langa tine te-as imbratisa, desi nu te cunosc.
Si eu te-as imbratisa, desi banui cine esti.
Johnny. Eu am învățat lucruri de la tine.
Mulțumesc.
Foarte, foarte frumos spus Carla.Si eu invat multe de la Johnny.In fiecare zi.:)
Emotionant…
La mine tata a decis ca eu nu voi reusi niciodata sa conduc bine deoarece nu sunt suficient de atenta. Si spun „a decis” pentru ca, desi am luat carnetul, am inceput sa conduc cu drag, am facut drumuri in oras si in afara, la un moment dat s-a produs un click si n-am mai putut. Conduc foarte rar si ghici ce? Mi-e frica! De ce? De „neatentia mea”. Si da, il aud pe el mereu cum zicea…
Dar, pe de alta parte, imi mai aduc aminte de un moment groaznic al vietii noastre in care a venit si mi-a zis:”Cu tine pot sa trec si muntii!!”. N-oi putea eu sa conduc, dar am crezut foarte mult (si inca mai cred) ca ne putem baza unul pe altul cand ne e cel mai greu. Poate ai si tu, Ioana, vreo amintire cu tatal tau pe care s-o scoti din buzunar la nevoie…
Ioana, te imbratisez si iti spun ca tare bine faci ce faci, si stiu ca stii asta, esti un om tare tare pumos :* Imi pare rau ca nu ai auzit anumite lucruri de la tatal tau, dar eu cred ca le-a gandit din plin, doar nu le-a spus. Poate asa credea el ca te motiveaza. Sigur era mandru de tine 😉
PS. Imi place mult acest post. Din multe puncte de vedere. Si tare bine ai spus, copiii chiar devin ce le spunem noo ca sunt. E profetia care se auto implineste…
Nici pe mine nu mă laudă tata. Legat de scris și de blog, mi-a zis că eu o să mor de sete într-o zi, fiindcă atâta stau pe net, încât aș fi în stare să uit să beau apă.
Când mi-a apărut primul articol într-un ziar (Ziarul Studențesc din Cluj), l-am dus acasă, mândră-foc, să îi arăt minunea. Nici nu s-a uitat la ziar, l-a dat la o parte și a întrebat ce-avem la masă… Am plâns 3 zile. Cred că l-am iertat acum, dar nu pot uita. Atunci, i-am spus că va veni ziua aceea când cineva îl va întreba dacă el e tatăl Mirunei, nu dacă eu sunt fiica lui. În mai puțin de o lună, fix asta s-a întâmplat. Publicasem un text într-o altă revistă locală, doar că, de data asta, nu i-am mai spus.
Și-s multe altele, Ioana. Cert e că nimeni nu e un părinte perfect. Nici noi nu suntem pentru copiii noștri. E important să ținem minte asta atunci când ne străduim să fim.
Te îmbrățișez cât vrei tu și încă o secundă
haha, asa am facut si eu cand s-a scris prima oara in ziar despre blogul meu. si mai mult de atat, eram pusa pe acelasi nivel cu primarul :))
tata l-a citit, a zambit, probabil s-a gandit ca toate descurajarile lui au dat roade si sunt sigura ca macar pentru 5 secunde a fost mandru. dar asta nu l-a oprit sa se lege de statul meu pe net.
Tu ești mai presus de cuvinte! Te admir si imi doresc sa fiu așa cum spui sa fim pt copii, doar ca uneori mai dau gres…. Insa de câte ori îți citesc blogul parcă mă trezesc și îmi doresc tot mai mult o schimbare, răbdare, înțelepciune de a nu repeta greșelile celor care ne-au crescut. Iti mulțumesc!
Draga Printesa, m-a impresionat foarte tare ce ai scris! Si iti dau dreptate! Si eu am trait o experienta asemanatoare cu a ta si, chiar si acum la varsta de 41 de ani, daca ma priveste cineva fix in ochi in timp ce vorbim ma blochez si de multe ori uit sice vroiam sa spun. Apoi ma fastacesc, ma panichez si imi trebuie cateva zeci de secunde ca sa pot relua discutia cat de cat coerent. Mi-au trebuit multi ani, peste 35 de ani, ca sa inteleg de unde am aceasta problema. Ma straduiesc sa o depasesc, acum ca stiu de existenta ei, dar nu prea imi iese . Inca ma balbai, inca devin incoerenta, inca ma panichez. Este foarte adevarat, ceea ce ti se inoculeaza de mic copil te poate marca pentru tot restul vietii. Asadar, dragi parinti atentie – puteti sa „scrieti” destinul copiilor vostri fie prin vorbe aruncate aiurea, la suparare, fie prin vorbe frumoase, spuse cu drag.
Ba poti! Esti frumoasa si desteapta! Pe mine ma ajuti de fiecare data cand scrii cate ceva nou, iar cand nu o faci le reiau pe cele vechi. Esti cea minunata persoana pe care o cunosc!
Eu am fost crescuta de catre bunici, iar bunica mereu imi atragea atentia sa nu fac aia ca o sa ma lovesc, sa nu fac cealalta ca o sa cad, sa nu ma duc in parc cu copiii de pe strada ca sunt golani si o sa patesc ceva, sa ma asigur de zece ori inainte sa trec strada, ca ma calca masina, etc. Asa ca am dezvoltat o frica de orice. Parintii mei au o fire sportiva, dar eu n-am fost in stare sa invat sa schiez, sa merg cu rolele, cu patinele. Am invatat cu greu sa merg pe bicicleta si sa conduc, dar ghici ce, mie frica si nu evit cat pot sa fac asta. Orele de gimnastica la scoala au fost un chin, in special saritura la capra si la lada, unde normal ca de frica am cazut in cap in fata tuturor colegilor si a baiatului de care imi placea.
Un text care trebuie citit de o mie de ori.
Ioana, esti minunata! Frumoasa, desteapta si capabila! Multi copii din acea generatie am crescut cu asa ceva: mi-am petrecut primii 25 de ani de viata incercandu-i sa ii multumesc pe parinti, sa fac doua facultati in acelasi timp, plus doua joburi, si oricum tot nu a fost suficient pentru ei nimic niciodata. S-a umplut paharul cand am acceptat sa ma casatoresc tot ca sa fie ei multumiti, ca nu are fiica lor un copil „din flori” . Si cand rezultatul la toate astea a fost un mare esec, mi-am dat seama ca trebuie sa pun punct. Si de atunci in fiecare zi caut sa ma multumesc pe mine, si sa ma fac pe mine mandra de orice mica/mare reusita.
Şi ce te faci cu un copil, de exemplu, lipsit de inteligenţă?
Îi bagi în cap că este deştept şi că poate să facă tot ceea ce îşi doreşte în viaţă?
Şi ce se va face el când nu va putea să ia un examen de admitere pentru că există alţii cu adevărat deştepţi, pentru că efectiv nu-l duce capul să pricepă nişte lucruri?
pai si alternativa care ar fi, sa-i spui ca e prost si ca nu e bun de nimic? 🙂
asta nu inseamna ca-i bagi in cap ca e destept, mai exista si varianta sa nu spui nimic despre asta daca chiar exista o problema cu adevarat.
dar aici e o discutie foarte lunga. in primul rand, un copil care nu performeaza la scoala nu e neaparat un copil prost, ba as zice ca sunt foarte putini copiii care nu performeaza la scoala pentru ca nu ii duce capul.
de fapt, mie nici nu imi este foarte clar ce inseamna „prost” pentru ca dupa cum stim sunt mai multe feluri de inteligenta, iar la copii e si mai greu sa dai verdicte din astea gen „nu il duce capul” doar pentru ca nu performeaza la scoala
pe de alta parte, sa fii destept nu e suficient ca sa fii fericit, si am impresia ca nu este nici macar necesar.
dupa mine, inteligenta este supraestimata, adica ideal ar fi sa iesim noi parintii din paradigma asta de concurenta cu altii, ca tu in sensul asta ai folosit cuvantul „destept” – adica „mai destept decat altii”.
Excelent spus Robo, bine ar fi sa inteleaga cat mai multa lume asta!
Alternativa este, după mine, să nu-i spui nimic.
Dupa mine, un copil lipsit de inteligenţă este un copil care nu pricepe anumite lucruri, da, în comparaţie cu alţi copii de aceeaşi vârstă, şi nu numai la şcoală. Nu ştiu despre voi, dar eu am întâlnit, si asta înainte de vârsta şcolară. În unele cazuri se observă din discuţii, fără să-i pui să rezolve cine ştie ce ecuaţii. Mi se pare o ipocrizie să spui că toţi copiii sunt deştepţi.Iar concurenţa există în viaţa de toată zilele, nu poţi sa îţi fereşti copilul la nesfârşit de ea. Iar pe de altă parte nu cred că poţi să obligi un copil care excelează în raport cu alţii să nu se bucure de asta. Este ceva înnăscut. Chiar dacă tu ca părinte nu îl creşti în felul ăsta.
Mira m-am incruntat teribil pentru comentariu ;daca un copil este lipsit de inteligenta cum spui tu( desi copiii sunt mult mai inteligenti decat parintii de obicei ,poate doar lenesi sau frustati de catre proprii parinti ),deci cum spuneam daca au mai putina inteligenta atunci ii dezvolti determinarea , ii cultivi un talent , sport , muzica ….un psiholog spunea
intr-un interviu ca pentru a creste adulti adaptati societatii copiii nu au nevoie decat de iubirea si intelegerea parintilor , in special a mamei
Am facut terapie Aba cu un copil cu sindrom Williams, un copil cu intarziere de dezvoltare intelectuala. Sa stii ca pana si la acei copii inzestrati cu mai putina inteligenta, tot regula asta functioneaza. Ea inegistra progrese doar pt ca noi o aplaudam si o dragaleam la fiecare (extrem de mica) reusita. In terapie gesturile astea se numesc „recompensa”, dar au exact acelasi scop ca si incurajarile din viata reala- sa-l faci pe omulet sa-si acceseze intregul potential.
Cum adica, copil lipsit de inteligenta? Exista asa ceva? Imi spunea o profesoara in generala ca nu exista oameni prosti, ci doar oameni prost ghidati in viata. Nu stiu cum ai ajuns tu la concluzia ca ai pe langa tine un copil atat de prost, incat sa nu fie in stare sa faca nimic in viata. Pai, poate sa devina si gunoier, dar sa fie mandru de asta si bun la ce face. Asta nu inseamna ca e prost sau lipsit de inteligenta. Nu are capacitate de memorare casa devina medic, sau nu are capacitare de deductie si gandire analitica, pentru a deveni om de stiinta, dar poate deveni orice altceva, atata timp cat are sustinere din partea celor din jur si cat e indrumat catre ceea ce il reprezinta.
like
Chiar si un copil mai putin inteligent decat altii poate fi un copil bun, generos, onest, cald, afectuos, care leaga prietenii, care are pasiuni, care e talentat la ceva, care poate invata o meserie si care poate fi fericit. Si el are nevoie sa fie iubit si incurajat, ajutat sa descopere ce e frumos pe lumea asta si ce i se potriveste lui. Cred ca despre asta e vorba in postul Ioanei.
Ce inseamna ca e destept sau nu? Nu trebuie sa devina toti oamenii oameni de stiinta sau neurochirurgi. Exista mai multe tipuri de inteligenta. Multi oameni care la scoala au fost catalogati „lipsiti de inteligenta” au ajuns mari dansatori, sau pictori, sau inventatori, sau … – daca au avut norocul sa aiba sustinere si sa poata sa-si descopere pasiunile & talentele.
God, cat de greu a fost sa sterg vocea aceea ultra extra exigenta si critica din capul meu a lui taica-miu si vocea plina de jigniri si umilinte a lui maica-mea. L-am iertat pe taica-miu pentru ca stiu ca a avut cele mai bune intentii si si-a dorit sa ma motiveze. Toata viata m-am chinuit sa ii demonstrez si sa ii arat lui taica-miu ca sunt capabila de ceva, ca ma ridic la inaltimea asteptarilor lui si doar inregistram noi esecuri. Apoi a aparut schimbarea: am muncit cu mine enorm de mult, am sters modalitatea aceea de a ma raporta si a vorbi cu mine insami. Nu am mai incercat sa il impresionez, ci am facut totul doar pentru sufletul meu. Am ramas muta de uimire ca abia cand nu am mai facut lucrurile cu el in minte, a fost momentul cand mi-a spus ca lacrimi in ochi ca e mandru de mine si il vad ca se uita cu admiratie la mine, implicat si interesat de ceea ce fac si dornic sa ma ajute. Cu cealalta voce am inchis capitolul si am renuntat sa incerc sa am o relatie, in conditiile in care pentru a mia suta oara mi-a spus ca nu este mama mea. Some things aren’t meant to be si eu am renuntat sa mai stau in relatii toxice, chiar daca este vorba de propriul parinte.
Sper sa am intelepciunea de a sti cum sa vorbesc cu propriul copil. Te imbratisez cu drag si iti multumesc pentru toate textele minunate pe care le scrii!
Mda…..mi-au dat lacrimile, trebuie sa recunosc!
Cu siguranta in acest mod vreau sa-mi cresc copilul, insuflandu-i ca e bun, frumos, destept, empatic etc si cu siguranta asa va fi!
Pe toti (aproape) ne-a marcat copilaria, in special vorbele parintilor, dar important e ca nu s-au adeverit acestea si ca noi am observat asta, chiar daca ei nu au mai fost acolo sa vada sau pur si simplu nu o vad chiar daca sunt acolo.E suficient sa vedem noi reusita, pt ca NOI contam!
Zi cu soare!?
Ba poti! Si inca cate si cat de bune! Sunt ani…ani intregi de cand citesc blogul asta. Am trimis texte prietenelor cu copii de nu mai stiu cate ori, am cumparat cartea ta cadou pentru ele.
Pentru ca mie mi-ai schimbat multe in gandire, si vreau sa se intample asta pentru cat mai multe persoane.
Si unde eram singura din cunostintele mele care te citeste, acum vad zilnic textele tale share-uite pe wall-ul meu.
Oh Printesa, dar cate faci bine! nici nu ai idee….
Am plans pt ca m am regasit!
Am plans pt ca eu am 35 de ani ,un puimuc de doi ani si un om minunat langa mine si totusi aud si azi si n fiecare zi :” nu esti buna de nimic,n ai fost in stare sa pui vasele la spalat (desi a trebuit sa fug cu puiul la urgenta),and so on and so forth…
E greu ,f greu !!!
Stiu ca n ar trebui sa ti spun asta ,dar pe de o parte nu mai tre sa l auzi in fiecare zi ,pt mine ar fi o usurare ,desi nu i doresc decat bine.
Ma bucur ca se bucura puiul meu de atentia bunicului ,dar pe mine ma afunda cu fiecare noua zi …
Astept zile mai bune
Pana acum maxim 2 generatii era chiar contraproductiv pentru aproape orice clasa sociala sa ai vreo stima de sine ridicata, o dorinta de a face ceva, de a experimenta sau de a impune vreo schimbare a normelor. Genul acela de oameni au intrat totusi in istorie ca revolutionari, anarhisti, haiduci, „talhari” sau „Robin Hood”. Numitorul comun al acestor oameni e ca au produs probleme (uneori tragedii) in familiile de origine si au sfarsit in general suficient de devreme incat sa nu se aseze „la casa lor” sau sa aiba urmasi legitimi, pe care sa ii creasca apoi in aceleasi valori in care credeau ei. Nu exact ceea ce isi poate dori un parinte referitor la copilul lui.
Deci revenind, educatia bazata pe reducerea stimei de sine si inregimentarea copilului in normele sociale a asigurat supravietuirea societatii din vremuri imemoriale. „Deschiderea” din ultimii 30 de ani a surprins o generatie crescuta cu astfel de valori intr-o incapacitate de a profita la maxim de oportunitati. Cam asta vrea sa spuna si acest articol si din cauza asta trebuie sa ne educam copiii in cu totul alt mod decat cel in care am fost crescuti noi.
nu am cuvinte…..indiferent care ar fi fost motivele lui, nu cred ca scuza ceva din comportamentul lui….pacat, mare pacat….
Cred ca ai reusit ceva minunat pentru ca sunt foarte foarte multi oameni care te aud, te asculta si carora le faci viata mai buna prin cuvintele tale.
Eu iti multumesc pentru asta.
Big hug!
Uf, mi-au dat lacrimile, Ioana.
Subiectul „tata” e asa de sensibil si cu atat mai mult cu cat si al meu a semanat putin cu al tau.
Si al meu imi spunea ca daca nu ma duc la scoala o sa ajung maturatoare de strada sau ca ma trimite la oi cu ciobanul de la sat. Imi spunea in repetate randuri ca nu sunt „fasneata” si nu ma intereseaza nimic, ca nimic nu-mi iese si ca numai muzica am in cap si baieti.
Insa a stiut intotdeauna sa ma impinga de la spate, m-a invatat o gramada de lucruri si chiar daca ma ironiza uneori, la fel ca si tatal tau, avea in gand ideea de a ma motiva.
S-a dus si am simtit, la fel ca tine, sa ii demonstrez ca pot, sa sunt fasneata si ca stilul lui de parenting a dat roade. Nu simt ca m-a afectat in felul in care te-a afectat pe tine, insa am si eu in the back of my mind descurajarea pe post de incurajare. Si eu ii caut aprobarea, privirea, cuvintele acum dupa ce nu mai e. Si stau si ma gandesc ca poate daca mai era, nici eu n-as fi fost cum sunt azi. N-as fi avut ocazia sa fiu descurcareata, sa iau viata in piept, sa ma lupt cu morile de vant si sa incep de atatea ori de la 0. L-as fi avut pe el in spate, la un telefon distanta, gata mereu sa ma ajute si sa ma salveze.
Nu stiu daca metoda lui a fost gresita, dar la mine a dat roade.
Evident ca nu incurajez parintii sa se comporte asa, Doamne fereste, dar am vrut sa las aici si experienta unui copil care a invatat ceva din descurajare si din cuvintele dure (totusi nu asa dure ca ale tatalui tau).
Flash back in copilarie…cum pot sa persiste anumite dureri chiar si dupa atata amar de timp…si cat de usor ies la iveala doar citind acest text…Frumos scris, felicitari.
Ce trist si adevarat. Mi-au dat lacrimile. Te inteleg perfect si ma simt in locul tau. Mi-am adus aminte de tine, de cat de frumoasa esti (si in interior, si in afara) si ce pacat sa porti o astfel de povara. Sunt sigura ca era mandru, dar nu a stiut cum sa ti-o spuna sau nu a putut sa ti-o spuna, ca poate nimeni nu i-a spus nici lui.
Ma identific perfect in rolul tau, doar ca eu nu imi mai pot aminti cuvintele negative care „ma motivau”. Le-am uitat, dar le mai simt inca gustul.
Sa ziem ca dupa multe, foarte grele „realizari” m-am cam eliberat de povara implinirilor „in lumea celor mari”, dar mi-a ramas povara sentimentala.
Ioana, permite-mi sa te tutuiesc, suntem de-o varsta, incep prin a-ti spune ca tocmai m-am abonat la blogul tau si sper ca acest articol sa fie citit de cat mai multi parinti, dar, mai ales, de catre tatii de fete. Eu te-am citit plangand, am empatizat cu tine, cu povestea ta. Pe mine tatal meu nu m-a areciat vreodata si singurul lucru pe care-l stiu de la el este sa joc sah, dar chiar si la șah, dupa ce am inceput sa-l bat, nu a mai dorit sa jucam, si eu am continuat sa ma rog de el sa mai joace cu mine ca asa sunt copiii, ei cred pana-n ultima clipa ca parintii lor se vor schimba totusi, vor deveni mai buni si-i vor iubi, doar ca unii oameni nu se schimba niciodata. Stii ce conteaza, Ioana, conteaza ca-n viata exista o teorie a compensatiei si Dumnezeu ne-a rasplatit cu doi copii minunati (si fetita si baietel am si eu) si cu un sot asa cum ni l-am dorit de a carui apreciere ne bucuram si asta este tot ce conteaza acum. Familia pe care ti-ai intemeiat-o este tot ceea ce conteaza acum, plus faptul ca fiica ta nu va trebui sa treaca vreodata printr-un asemenea abuz emotional, iar baietelul tau, sange din sangele tau, este acea parte masculina de care aveai nevoie pentru a umple acel gol pe care-l simti uneori referitor la anii copilariei. Noi trebuie sa incetam a ne mai simti fetele tatilor nostri care nu au stiut sa ne faca sa ne simtim iubite, frumoase, valoroase, importante, utile, trebuie sa ne simtim acum mamele puilor nostri pentru care suntem cele mai bune, mai frumoase si mai talentate si sotii ale partenerilor nostri care au vazut de la bun inceput potentialul de care dispunem si au stiut cu cine vor face copii. Eu te apreciez, iti citesc cu interes articolele, aplic ceea ce cred ca mi se potriveste si te incurajez sa mergi inainte vesela si sa nu lasi trecutul sa-ti faca umbra ca nu se merita. Eu, can am momente de cadere, momente in care imi pierd increderea in mine rememorez scene din filmul The King speech (2010) si asta ma ajuta. Ti-l recomand cu mare drag, te imbratisez si-ti doresc sa nu lasi umbra trecutului sa-ti intunece viata.
Multumesc Ioana! Ma regasesc……
Stiu despre ce vorbesti, aceeasi lupta o am si eu si e greu sa o depasesc…dar lucrez la ea si lucrurile se imbunatatesc (chinuitor de incet).
Chiar daca acum nu ai ajuns inca in momentul in care sa „micsorezi volumul” vocii tatalui tau, e important sa crezi ca vei ajunge in ziua in care vocea asta va fi aproape muta.
Pana atunci poate se mai alina Ioana-mica, copilul din tine, cu faptul ca are aprecierea atator oameni si ca o consideram foarte speciala. 🙂
Ioana,nu ma pricep la vorbe,dar iti spun atat: esti minunata!
Tatal meu a avut o influenta asupra mea pana la adolescenta .Pana atunci orice zicea mi se parea adevarat ca doar este profesor si are doctorat asa cum se lauda. In adolescenta ceva a facut click in mintea mea, am observat alte familii, am observat alti tati, alti copii. Ceva nu se lega. Eu cu sora mea aveam 10 pe linie si totusi ne spunea ca nu vom intra la nici un liceu, ca nu stim sa facem nimic. De atunci am inceput sa-i raspund, sa-i spun ca nu-i cred bazaconiile. Ii inchideam usa in nas cand vorbea pentru ca nu mai aveam incredere in nimic ce i iese pe gura. Am inceput un razboi in continuu cu el, cu tot ce zicea, vroiam sa-i dovedesc ca nu are dreptate. Acum inteleg ca nu este sanatos mental, nu vrea sa se trateze si in pare f bine ca vorbele lui nu ma mai influenteaza catusi de putin.
Mda…la fel si tata. Chiar daca am fost un copil de nota 8-9 la scoala, nu era suficient ,pentru ca exista vesnica replica „pai fata/baiatul lu’ cutare ia uite ce bine invata,ce note are”…si tot asa…. „nu o sa iei capacitatea/nu o sa intri la un liceu bun/nu o sa iei bacu’/nu o sa termini facultatea..etc” De fiecare data i-am demonstrat ca am putut, dar nu a stiut niciodata sa aprecieze si sa zica un bravo sau sa recunoasca da’ bai fata am gresit cand nu am avut incredere in tine.
Pe la 17 ani am realizat ca n-ai cu cine….si mi-am bagat picioarele in ea de treaba…pe scurt i-am dat „ignore” ca sa zic asa :)) pana in ziua de azi. Acum are o nepoata si sunt sincer socata cat de mult s-a schimbat….poate ii vine mintea la cap acum la batranete 🙂
eu am avut o problema ca toti ma considerau urata din motive ca avem pielea mai neagra, ca aveam ochelari si ca eram foarte inalta pentru varsta mea…si chiar nu sunt urata deloc… esti urata nu meriti o rochie, nu meriti atentie, nu meriti nimic…doar sa faci curatenie si speli dupa toata lumea !!!
vai foarte multi ani au trebuit sa treaca sa imi dau seama ca nu e asa sa nu mai zicem cate am ratat din cauza asta, cum sa merg eu la o petrecere ca sunt urata pamantului!! si acum ma mai pandesc gandurile ca sunt urata si nu am drepturi dar incerc sa le alung, sa le depasesc…
În una dintre zile am auzit.o pr mama spunandu.i fiicei mele de 2 ani și jum cum ca se va duce la grădiniță și acolo va fi prima la toate. Imediat am intervenit si i.am zis ca nu trebuie să fie prima la nimic pt ca așa zicem noi. La vârsta asta contează să fie fericită. Dar uite cum dacă nu auzeam, mama tot i.ar mai fi spus acest lucru și în căpșorul ei s.ar fi inoculat această idee. Când după aceea i.am zis mamei că pe mine m.a afectat aceleași vorbe spuse când eram la școală, s.a supărat și s.a victimizat.
E adevarat, un articol pertinent. Exact aceasta atitudine a avut-o tatal meu fata de mine, niciodata un cuvant de lauda, de apreciere, de incurajare. Doar „esti batuta in cap”, „tu nu poti intelege, nu te pricepi”, „niciodata nu ai sa te pricepi”. Niciodata nu am primit o imbratisare din partea lui, doar ma respingea cand alergam spre el sa ii sar in brate. Ma respingea sa stau „cuminte”, sa il las in pace. La maturitate, am inteles ca nu poti avea asteptari de la un om compromis emotional, crescut fara iubirea paterna deoarece tatal decedase cand era mic. Dar, tragi-comic, cuvintele tatalui meu, pe care nu il indragesc defel, imi rasuna in cap si acum, ma conduc adesea in viata. Sunt sedimentate, intiparite, si cantaresc mai mult decat laudele si aprecierile tuturor celor care ma iubesc. Am intrat printre primii la facultatea la care mi-a zis sa nu merg pentru ca nu ma pricep, nu am capacitatea intelectuala de a face fata, nu ma duce capul pe romaneste, pe parcurs a fost asa cum a zis, aproape am vrut sa renunt la ea. Si, desi ma descurc bine la job, niciodata nu cred asta despre mine. Ma simt incapabila si incompetenta.
Tocmai aseară ii spuneam fetitei mele cum mama lui Edison a primit o scrisoare de la școală
El a intrebat- o ce scrie
Ea i- a spus că este un băiat special și deștept și ca nu îl pot pregăti la școală
Peste ani mama a murit și Edison a găsit scrisoarea în care se spunea ca este un retardat și ca nu va reuși nimic în viata
Cu ajutorul dragostei ei a reușit sa devina unul dintre cel mai mare inventatori
Eu am avut din partea mamei acest comportament și.da lasă multe urme
Am învățat sa nu fac la fel și cum îmi spune fetita mea ca sunt cea mai minunata mămică din lume și pt.mine a devenit suficient. Te citesc cu mare drag și ma regăsesc în tot ceea ce ne povestești, iar din partea mea ai o imbratisare mare, mare.
Si eu port o povara grea de atatia ani, m-am vindecat oarecum dupa ce l-am cunoscut pe sotul meu iar pe unele le-am mai uitat pt ca nu puteam trai altfel. Pe langa traumele sufletesti, am suferit de frig, de foame, lipsuri… asta in masura in care mama lucra la o banca din oras, ma scoteau afara iar eu stateam la geam si ma uitam la ei cum mancau la masa. Am indurat batai groaznice pt ca la noi educatia se facea numai cu pumnul, ziceau „lasa tu proasta ca s-o gasi o buda pe care sa o speli si tu”. Am suferit mult si desi in zi de azi am devenit cineva pe puterile mele, am un sot extraordinar si o casa, inca ma urmaresc acele vremuri. Am 30 de ani, te citesc pe tine si plang… pt ca nu-s in stare sa fac un copil, nu pot…
Stiu, e greu. Cand am decis ca vreau copii, habar n-aveam cate dureri port cu mine. Abia dupa ce am simtit iubirea lor neconditionata am inteles atat de multe. Vindecarea vine incet, alaturi de ei. Am acum o claritate si o vointa de a ma face bine la care nici nu speram pe vremea cand eram doar eu. Iti doresc rabdare cu tine, va fi mai bine.
Poti!Ne dai putere…cand simt ca nu mai pot citesc la întâmplare din cartea ta si vreau sa fiu mai calma si mai rabdatoarepentru copiii mei!Scrie…foarte bine o faci,si multe lucruri „limpezește”!
„Încă mai lupt să arăt că pot. Nu știu cui, probabil mie, eu sunt tot ce-a mai rămas din tata”
Printesa, daca nu iti place nu publica, dar sa stii ca eu am simtit ca lupti, ca uneori ai frustrari, ai unele momente in care transpare totul, si poate tu nu iti dai seama. Dar lucrul asta mi se pare ca nu te incurca cu nimic, poate te motiveaza. Simt ca nu suntem deloc compatibile, cred ca suntem genul care nu ne-am putea imprieteni vreodata, dar asta nu ma impiedica sa iti spun ca esti o tipa data naibii, in multe sensuri bune. Si o mama de nota 10, cred ca de asta m-am si lipit de tine si de blogul tau.
🙂 da!
Cu mine a fost … :)) … Ireversibil, ireparabil si incredibil!
Deci: sunt un copil afectat de bomba de la Cernobîl – asa ca degeaba orice, ca un asa handicap nu aveam cum sa repar. Nu aveam nimic de demonstrat. Eram. Nu puteam sa nu fiu. Nu puteam sa schimb nimic.
*) Evident ca nu am fost cu adevărat afectată. M-am gândit mai tarziu ca eram atat de mult in afara ligii lui ca ma considera pierdută, un pic handicapata, ireversibil ireparabil
Acum cred ca am avut noroc, ca se putea si mai rau. Salvarea mea a fost primii mei 6 ani cu mama care m-a cuibarit cumva in iubirea ei simpla si tăcută. Apoi s-a dus.
Ce a urmat …
Acum sunt bine! Foarte bine! :))
Cu lacrimi in ochi am citit! Bravo Ioana, noi stim ca poti!
Ce articol frumos …Si totusi,ai ajuns mult mai bine decat auzeai ca vei ajunge.
O alta generatie ,cu alte idei despre cum se cresc oameni;au reusit insa,multi dintre ei,sa ne ajute sa fim daca nu de success si fericiti, macar puternici pt a trece barierele emotionale pe care le intalneam.
Poate va fi in timp cand ne vom reintalni pt a ne spune tot..Si poate copiii nostri vor fi mai mult fericiti,decat puternici.
Te imbratisez!
La fel ca altor copii, si eu am auzit uneori ca daca nu invat „o sa ajungi maturatoare de strada”. Pe mine ma lua rasul si tata zicea: „Nu rade, ca nu-i de gluma. Ce crezi ca ajung copiii care nu invata?” Am mai auzit-o des si pe aia cu „Fara matematica n-o sa faci nimic in viata asta.” sau cand ne-am intalnit cu un cunoscut pe strada „e fata buna, da’ nu prea le are cu matematica.” Probabil daca eram mai usor de speriat, m-as fi pus si as fi „rupt” matematica, doar ca nu eram si nici nu simteam nevoia sa-i dovedesc ceva. Mai mult, nici nu puteam sa cred despre mine ca nu-s buna decat de maturatoare de strada, totusi eram la o scoala buna si aveam note bune. Asa ca l-am lasat sa zica si mi-am vazut de invatat la ce mi-a placut. Mama, mai rationala si cunoscandu-ma mult mai bine, incerca si ea sa ma ambitioneze, dar m-a lasat sa-mi aleg ce drum am vrut. Si culmea, am ajuns mult mai bine decat ne-am fi imaginat noi trei vreodata, fara matematica, fara traume, fara sechele.
Am fost un caz in care comoditarea a fost mai puternica decat dorinta de a demonstra ceva sau de apreciere din partea lui. Poate ca puteam sa invat mai multa matematica, dar neeah … era prea multa bataie de cap. Si pana la urma cand a vazut ce si cum am reusit pe propriile-mi puteri, intr-un domeniu in care ei n-ar fi avut cum sa ma ajute cu nimic, a zis ca e mandru de mine. Point – me 🙂
Buna, Printesa?. Am citit cu atentie tot ce ai scris. E bun, frumos si bine. Din multe perspective. Si singura care poate rezolva ecuatia ta esti tu. Atat. Daca vei intelege adevarul, te vei elibera. Iti ofer o noua perspectiva ca sa poti judeca aceasta problema. O noua viziune. Am sa te rog doar sa iti acorzi timp, in liniste, si sa vizionezi discursul unei femei care a trait o experienta asemanatoare tie, legata de tatal ei. Te va lumina perspectiva ei. Pentru ca este o perspectiva dincolo de aceasta dinensiune, oferita de univers. Vezi cum stau lucrurile cu adevarat, din punct de vedere al universului, al legilor imuabile. Si apoi gandeste te daca poti aplica cazului tau. Eu CRED ca te va ajuta enorm acest discurs tinut in Sedona. Iti scriu dpdv al unei persoane care a avut o experienta asemanatoare Anitei Moorjani. Si ea, ca si tine, incearca sa ajute oamenii sa traiasca mai bine si mai frumos. Si iti jur ca nu minte. Asculta cu rabdare. Si iti promit ca nu vei regreta! Si tine minte: faptul ca eu am citit articolul tau nu este intamplator. Totul are un sens si un scop. Nimic nu este intamplator.
Te asteptam cu drag cu noi articole.
Cu drag, Alina.
https://youtu.be/vvmABrII35c
Mai, Ioana, mai, sa te binecuvinteze Dumnezeu!
El e Cel care ne vindeca cu adevarat. El e in copiii nostri si e in noi. Asteapta doar sa L chemam si ne ajuta infinit si neconditionat, pentru ca ne iubeste si atat.
Putem si singuri sa luptam si da, castigam ceva batalii, dar sufletul nostru va ramane incomplet, intr-un final. Si asta e ceva ce simti, caci sufletul iti spune…mereu.
Eu iti doresc sa fii bine, e un articol de citit zilnic:).
si daca te-ar fi laudat si ti-ar fi spus cat esti de grozava si nemaipomenita si ca tine alta nu-i… si apoi ai fi realizat ca sunt altii muuult mai buni ca tine!! cum ar fi fost? asa a considerat la momentul respectiv. asa a fost crescut dansul. daca esti ceea ce esti azi este pt ca ai decis tu insuti. pt ca ai fost puternica si batausa si ambitioasa. restul…e tacere!!
mult succes! si sa fii un parinte cu care sa se mandreasca urmasii tai!
Ești un om.tare mișto și cred ca vei depăși toate astea. Cum spunea și altcineva, mai sus, ce contează e ceea ce ai acum…
Poate mie mi-e ușor sa vb,pt ca,deși sunt generația ta (o idee mai mare) am avut norocul sa cresc încurajată. Ca pot,ca sunt deșteaptă,ca.. Ah,da,eu am auzit uneori ca sunt îngâmfata și obraznica. Poate ca și sunt,dacă obraznica înseamnă că îmi susțin argumentat punctele de vedere chiar și când alții spun ca ar tb sa fac joc de glezne.
Eu am trăit, însă,reversul. Toată lumea a considerat mereu despre mine ca eu „ma descurc „. Ca eu cad în picioare no mather what. Și eu am făcut-o, dar cu prețul stransului din dinți și nesolicitarii de ajutor nici când ma clătinam maxim. Și azi mi-e greu sa cer ajutor. Învăț, dar e al naibii de greu procesul….
Evident ca si eu am tarele mele educationale…. asa ca am ales sa incurajez nu inteligenta ci efortul. Efortul de a se tine tare si merge pe jos 2 ore. Efortul de a-si termina toata tema fara sa vin sa o intreb. Efortul de a citi jumatate de carte, de a invata tabla inmultirii ( nu o stia corect, dar am definitivat mai tarziu), ca a terminat cursa de alergat (ultima 😀 ) etc.
Cred ca scoala romaneasca e formata pe performanta: nu termin prima clasa atunci sunt nula. Ei bine, dintre fostii colegi, cei mai fericiti sunt nu cei ce au terminat clasa primii ci cei care au incercat si luptat pe multe planuri, care desi au cazut, au pornit mai departe. Cum Robo a zis bine, nu exista copil neinteligent – am vazut alaturi tineri cu sindrom Down ce merg singuri la scoala (speciala), ce isi impacheteaza sandvishuri si haine si au chiar si un job. Si am vazut romani cu iq peste 100 ce asteapta mama sa ii impacheteze sandvish si haine si sa ii duca sotul nu stiu unde, sau care nu se trezesc la timp pt job.
Mie nu-mi ziceau ca nu sunt buna de nimic, in schimb imi răsuna si acum in urechi veșnicele comparații cu sora mea mai mare! Am servit toata copilaria la micul dejun, prânz si cina pe pâine numai fraze ca ” sora-ta face, sora-ta drege”, „ai vazut la sora-ta ce cuminte e, ce bine învață, etc”, „tu de ce nu esti ca ea?”. Paaai, cum sa va zic, nu-s ca ea fiindcă eu sunt ALTA:))
Lăsând gluma la o parte, sora mea a fost intr-adevăr acel copil de vis pe care orice părinte si l-ar dori: cuminte ( de fapt cam timida), deșteapta ( cred ca si supradotată, citea cursiv de la 3 ani iar in clasele primare s-a cam plictisit la școala fiindcă deja deprinsese scrisul, cititul si socotitul), a terminat fiecare an scolar cu media 10, a intrat la liceu cu 10, a ajuns pana la fazele naționale la unele olimpiade școlare, la facultate bineînțeles a intrat printre primii. In gospodărie nu se dădea in laturi de la a oferi ajutor si nu-mi amintesc ca ne jucam prea des fiindcă mai mereu isi făcea teme, lucra in plus la matematica de exemplu sau era cu cate o carte in mana…
Eu am fost normala. Nu proasta, sau leneșa din cale afara dar nici supradotată. Am terminat si eu opt ani școlari cu media 10, n-am avut 10 si la admitere ci „doar” 9,25, n-am ajuns pana la naționale la olimpiade ci ” doar” pana la locul 2 la județeana, am intrat la facultate fara probleme insa pe la mijlocul listei. Rezultatele mele nu erau neglijabile insa prin comparația cu ea, evident ca orice faceam picam pe locul doi. De fapt acest loc doi imi era atribuit de cele mai multe ori din oficiu, nici măcar nu imi dădeau șansa sa arat ce pot. De exemplu cand ea a intrat cu 10 la liceu speech-ul pe care a găsit taica-miu de cuvinta sa mi-l țină a fost: ” sora ta a intrat cu 10 dar ea învață! Tu o sa intri cu 5 sau 6! DACA o sa intri!” De unde pana unde ajunsese la concluzia asta cand, repet si eu învățam dar, da uitasem, nu eram ca ea!
Dintr-un singur punct de vedere ii eram superioară surorii mele: aveam (si am) talent artistic mai exact muzical in vreme ce ea e afona prin definiție! Insa nici asta nu voiau sa recunoască ai mei. S-au împotrivit cat au putut ideii ca eu sa urmez o cariera artistica ignorând sfaturile profesorilor mei de muzica ce încercau sa le explice ca sunt f talentata, aproape un fenomen! Nu, domnule, astea nu erau meserii serioase in opinia lor,” lasa prostiile si vezi-ti de carte!”
Mi-am vazut de carte, am terminat o facultate „serioasă”. Insa m-am si înrăit si ambiționat, toate criticile nemeritate din copilărie nu aveau cum sa nu lase urme. Mi-am urmat visul, pasiunea pt muzica in paralel cu facultatea si cu profesia de baza. Părinții s-au mai opus o vreme pana cand „m-au scăpat din mana” si si-au dat seama ca nu mai au ce-mi face. Cântând, am ajuns si in finalele unor competiții televizate, întens mediatizate la vremea aceea. Imi amintesc ca unele rude care nu ne mai văzuseră de mult au crezut ca la tv e sora mea. Din nou nu puteam fi eu, rățușca cea urâta si buna de nimic, nu, era clar ca ea era:(
Azi ma înțeleg f bine cu sora mea. Nu am lăsat niciuna dintre noi ca Greșelile parinților noștri sa intervină in relația noastră. Cum spuneam eu am o profesie de baza insa sunt si solista unei trupe. Nu am copii. Ea in schimb are doi care parca repeta povestea noastră (cea mare supradotată, cel mic „normal”). Ii spun mereu si va zic si vouă celor care aveti mai mult de un copil: nu faceți comparații aiurea intre ei in prezenta lor chiar daca in sinea voastră ii veți compara inevitabil!
Buna..poate..Dar nici să i spui că e un rege sau un print..si ca e centrul universului…Am cunoscut..o persoană care până în ultima clipă..a rămas..doar un print..Nici eu nu am fost mereu motivată..a ești prea proastă să iei permisul…l am luat din prima..si chiar m am ambiționat…si am ajuns să fac livrari?
Da. Înțeleg ce scrii. Eu sunt una din cele norocoase care a fost crescută de o bunica care ii spunea tot timpul, inclusiv dimineața la trezire: ești superba, ești iubirea lumii, ești soarele lumii etc si astfel fac același lucru cu băiețelul meu…care chiar este iubirea lumii si emana iubire si compasiune către toată lumea.
Minunat spus. Cat am plans… Cat ma regasesc…Nu am copilasi si nu stiu daca voi avea vreodata in viata curajul sa imi asum o asemenea responsabilitate. Dar poate, la un moment dat, voi avea puterea sa ma vindec de acel „nu esti in stare de nimic”. Il am pe tata, dar el de mult nu ma mai vede copilul lui (are alta fata care s-a ridicat la asteptarile lui), ci ma vede doar o prietena. E greu, dar poate timpul va vindeca ranile aatea. Te imbratisez cu drag.
Cat adevar, Ioana! Ma regasesc si eu ca multi altii! Din pacate, pe mine ma urmaresc inca traumele din copilarie si acum, pt ca nu am crescut cu parintii, lipsa de afectiune, timp, rabdare, ascultare necesare oricarui suflet, dapai unui copil! Si atunci cand ne vedeam de 2 ori pe saptamana era totul pe fuga, iar tatal meu imi spunea ca o sa ajung o vanzatoare la colt de strada, ca sa ma motiveze, cica! Aha, cum sa nu, niciodata nu am fost buna la nimic, pt ca un copil are nevoie sa fie apreciat, inteles, iubit in primul rand, dar sa si simta iubirea asta! Niciodata nu am fost ascultata, eu eram mereu cea mica si rea, razvratita, doar pt ca incercam sa-mi spun punctul de vedere sau pur si simplu pt ca nu voiam sa fac ceva ce nu-mi placea sau doar pt ca spuneau altii! Nici mie nu mi-a placut matematica, dar asta nu conta, daca sora-mea era de 10 la mate si eu trebuia sa fiu la fel, asa am schimbat vreo 7 profesori de matematica la meditatii, in generala, deh, nu conta ca erau alte materii care ar fi putut sa-mi placa, trebuiau sa-mi bage matematica pe gat! Si eu, saraca de mine, de abia daca luam un 7! De comparatii intre mine si sora-mea nu mai zic! Da, totul pleaca de la baza, iar educatia, iubirea neconditionata, acceptarea, intelegerea, empatia, toate isi pun amprenta asupra noastra cand vom deveni adulti! Copilul de azi, adultul de maine! Si mie mi-a luat multa vreme pana sa inteleg ca toate mi se trag de cand eram mica, de aia acum am ajuns o frustrata care nu stie ce vrea, nu stie ce-i place, pt ca niciodata nu am fost incurajata sa fac nimic, nici macar cand aveam initiativa sa fac ceva, imi spuneau: ‘ apai nu te descurci, nu esti buna la aia’ si uite asa am urmat o facultate si un masterat in linie dreapta si am ajuns sa nu stiu ce vreau sa fac cu viata mea!
Mi-a ajuns pana la inima tot ce ai scris!
Te imbratisez cu drag, suflet minunat ce esti! <3
Draga autoare,
Te rog sa iei in considerare ca atunci cand un parinte pleaca,tot copilul se simte vinovat,crede ca el nu a meritat ca acela sa ramana.Deci e posibil ca reactia ta dureroasa,incercarea de a-l multumi sa fie din cauza ranii neinchise a plecarii sale.
E greu ca si copii sa credem ca parintii nu sunt perfecti,de aici greutatea adultului tanar de a intelege si a ierta,insa maturitatea incepe in clipa in care asta se intampla.Tatal tau a fost un om obisnuit(nu eroul copilariei tale),cu spaime,complexe si neimpliniri,pe care le-a deversat pe tine,ca atat a putut el la monentul ala.Asa suntem toti,sa gresesti este omenesc,el a gresit,iarta-l si mergi mai departe.
salut, multumesc de mesaj, nu stiu care dintre multele definitii ale maturitatii e cea corecta, ce stiu insa e ca eu nu ma calific drept matur conform niciuneia. mai am mult pana acolo… iar iertarea mi se pare un proces destul de gaunos si de greu de atins cu adevarat.