Lăsând la o parte toate problemele din sistemul sanitar românesc, toți medicii care au uitat să fie oameni și toți pacienții care cred că google îi face specialiști, realitatea e că medicii sunt aici să ne salveze, să ne vindece, iar noi trebuie să mergem la ei cu încredere și respect, fără frică și prejudecăți.
Cred că este extrem de important ca cei mici, copiii noștri, să nu capete frică de doctor. Cum facem asta?
În primul rând, renunțăm la celebrele fraze cu care am fost crescuți la rândul nostru: Dacă nu ești cuminte, chem medicul să-ți facă o injecție sau Dacă nu te potolești, chem salvarea să te ducă la spital (cu variabilele Polițistul sau Vânzătoarea de la colț sau Pompierul). Nu transformați în bau-bau oameni care doar își fac meseria, ba mai mult, a căror meserie este să ne salveze, să ne ajute. Există alte metode de a convinge un copil să coopereze (despre ele am scris aici), fără să transformi o viitoare vizită la medic într-un coșmar pentru copil. Dacă el deja asociază mersul la medic cu ceva neplăcut, care i se întâmplă când are comportamente nedorite, când va merge la doctor pentru că e bolnav, în loc să aibă încredere că medicul îi va face bine, el se va simți pedepsit, va merge cu frică (cui îi plac injecțiile?), omul acela în halat nu va avea nici o șansă la simpatia copilului sau la o interacțiune ușoară. Iar pentru copil e posibil ca un simplu control de rutină să fie super traumatizant, pentru că practic, coșmarul lui devine realitate. Dacă trebuie cusut, dacă vă primi un vaccin sau i se iau analize, nici nu vreau să mă gândesc cât îngrozit va fi micul om!
Povestiți-le despre cât de importantă e meseria de medic. Arătați-le cărți despre meserii, explicați-le pe îndelete cât de multe trebuie să știe un medic înainte să ajungă să practice meseria. Jocurile cu instrumente medicale sunt foarte utile, astfel le va recunoaște în cabinetul doctorului, va ști la ce folosesc și nu se va speria de ele.
De fiecare dată când interacționați cu un medic, povestiți-i și copilului. Când mergeți voi la dentist, la ecografie, la analize, luați-l cu voi, dacă e un mediu sigur pentru copil. Lăsați-l să observe interacțiunea voastră, faptul că nu vă e frică, că aveți încredere în omul care, deși nu vă cunoaște, vă vede dezbrăcat, vă atinge, eventual cu aparate și gadgeturi neobișnuite. Zâmbiți în prezența medicului. Transmiteți-i copilului senzația voastră de confort în cabinet.
Apoi, când știți că urmează să mergeți cu copilul la medic, la analize sau la spital, aflați întâi exact ce se va întâmpla acolo. Exact! Noi tocmai am trecut printr-o situație traumatizantă și inutilă cu Sofia, pentru că medicii nu mi-au explicat bine ce urmează să se întâmple, iar eu am ajuns să o mint pe ea pentru că am înțeles la rândul meu greșit, și nimeni n-a binevoit să-mi spună adevărul. Că veți sta pe hol la rând, apoi veți intra, îl veți ține în brațe, o doamnă îi va pune pe mână o brățară care-l va strânge puțin, apoi va simți o înțepătură, va începe să curgă sângele etc.
Nu mințiti copilul! Nu îl păcăliți! Nu-i spuneți că n-o să-l doară, dacă știți că îl va durea! Este nedrept și ineficace să faceți asta, de durut îl va durea oricum, și-și va pierde încrederea în voi și în medic și asistente. În plus, dacă știe ce urmează, copilul se pregătește dinainte, îi este mult mai ușor dacă are deja un scenariu cât mai apropiat de realitate.
Dacă sunteți în spital și urmează multe tratamente sau intervenții dificile, nu îndreptați formulări negative împotriva cadrelor medicale. Încercați să vă concentrați pe a susține și alina copilul fără ca doamna care pune branula să fie vrăjitoarea cea rea. Puteți inventa jocuri lipsite de personaje negative, povești frumoase, vindecătoare, fără a submina relația copilului cu cadrele medicale.
Din păcate pentru noi, am trecut cu copiii mei prin repetate anestezii generale, internări, intervenții, recoltări de analize și vizite la medici peste medici, am trecut prin situații teribil de umilitoare și dureroase și pentru mine, și pentru copii, dar am încercat mereu să nu le zdruncin încrederea că spitalul este locul din care plecăm mai bine decât am venit, medicii sunt oamenii care ne salvează, iar asistentele și infirmierele sunt cele care au grijă de noi. Uneori ele sunt obosite și nu au răbdare, atunci o să le rugăm să fie mai blânde. Și tot așa.
Când am avut conflicte cu personalul medical, le-am rezolvat în absența copiilor. E important, cred eu, pentru confortul lor emoțional, să nu meargă la medic cu frică. Vor ajunge la doctor mai devreme sau mai târziu și cu cât sunt mai încrezători și mai pregătiți, cu atât trauma va fi mai mică, iar recuperarea va fi mai ușoară.
Sursa foto: cu copilul la medic via Shutterstock.com
Ca bine spui, Ioana!
Eu am reusit sa-i supar pe bunici cand le-am tot explicat (cu frumosul la inceput, apoi mai taios) sa inceteze sa-i mai spuna fetei ca mergem la pediatrul ala rau care face injectii si ca il batem. Si ei o tot tineau pe a lor ca e o gluma si ca oricum ce pricepe ea la un an.
Pana la urma au incetat doar dupa ce noi nu le mai spuneam ca mergem la pediatru. S-au prins ca mergem fara sa mai impartasim cu ei noutatile, au intrebat de ce, am explicat, au incetat. Santaj, dar daca altfel nu merge, facem si asa.
Exact acum o saptamana am operat-o pe fetita mea de polipi la Marie Curie. A fost o experienta uimitoare in sens pozitiv. Inainte de operatie cu cateva saptamani, medicul care ne-a operat ne-a dat o brosura in care este descrisa experienta copilului in spital. Am fost uimita ca exista si la noi astfel de documente, foarte frumos ilustrate si detaliate. I-am citit copilului tot ce scrie acolo asa ca a fost pregatita. Chiar isi dorea sa vina dna asistenta cu siropelul magic inainte de anestezie. Experienta la spital a fost de asemenea foarte ok, am avut rezerva, am stat singure, cadrele medicale extraordinare, incepand cu medicul care a fost exemplar si pe care fetita mea l-a placut foarte mult. Deci eu am observat ca se poate si la noi la spitalele de stat un tratament normal, orientat catre copil si apartinator.
Era un spital particular Raluca?
Marie Curie (sau Budimex) este unul dintre spitalele de copii de stat din Bucuresti, Elisa.
Copiii se nasc fara frici, ei preiau totul de la parinti. Si cum primii ani de viata a stat mult cu mama=eu, ghici de unde a preluat fiica mea fricile si fobiile si comportamentele? de la mine mine mine mine (frica de caini de ex.).
De medic nu avem frica (nici eu, nici fata), mergem cu drag la un pediatru in varsta ce adora meseria lui (nici nu stie fata ce e aia boala, nu stie sa ia medicamente etc.), a facut o singura data analize (au iesit perfecte, dr a zis sa nu le repetam cat timp evaluarea se prezinta bine). Merge la dentista iar cu drag, si daca nu am backup o dentista de adulti pe care o cunoastem. In rest a venit cu mine la dr generalist, la dentistul meu, cand am donat sange, la ginecolog (nu am cu cine sa o las asa ca mergem in gasca, si nici nu sunt genul sa ii trantesc in mana tel. sau tableta asa ca e atenta la proceduri, la ce se intampla, intreaba etc). E impresionata de meseria de asistenta ce preleveaza sange, intreaba ce sunt instrumentele, de ce face x si y, de ce fisa etc.
Sunt de acord cu tine insa „desperate times call for desperate measures”.
Fetita mea a avut o perioada in care adormea f greu si la pranz si seara, inventa tot felul de scuze, ca o doare burta, ca vrea mancare. Vecinii mai ca cheamau protectia sociala cand auzeau noaptea la 11 strigate :”Nu mai pot de foameeeee, ma doare burta de foameeee, nu pot sa dormmmm ca mi-e foameeee!”
Intr-o zi au sunat la pranz doua politiste. Erau de la politia animalelor, gresisera apartamentul. Am luat-o ca un semn divin:). Fetita mea bineinteles ca nu vroia sa doarma desi era obosita si plangacioasa. S-a apropiat de usa si a intrebat cine sunt doamnele. Eu i-am zis ca sunt 2 politiste care verifica daca copiii dorm la pranz. Iar una dintre politiste a completat ca daca nu dorm, ii ia la sectie sa doarma acolo.
De atunci dureaza culcatul fix 5 min.
Sincer nu am nici un sentiment de vina, pentru ca stiu ca nu o sa mai creada aceasta poveste cu timpul.
La fel si in concediu, nu vroia sa adoarma la pranz . Am lasat-o o zi-doua apoi devenea f nervoasa si nici noi nu ne mai simteam bine. Intr-o zi a sunat la usa domnul care umplea minibarul. M-a intrebat cine este si i-am zis ca e un domn care verifica daca copiii dorm in hotel si daca nu dorm cheama un doctor sa le faca o injectie ca sa adoarma. La fel, in 5 min a adormit.
Poate cineva cu mintea mai sclipitoare ar fi gasit alte solutii. Insa sunt solutiile mele si imi iau responsabilitatea.
Ai inventat Politia somnului! 🙂
fiica mea de la 2 ani nu doarme, dar zau ca nu m-am gandit sa inventez politia somnului :))))
In rest, si mie mi-or venit pe limba de cateva ori replici instinctual invatate din copilarie „doctorul cu seringa”. Am mare noroc ca procesul de „dezintoxicare” de replici din astea l-am inceput cu ani in urma, cand eram babysitter la copilasi. Nu e usor, instinctele astea ies mai ales cand sunt obosita si nervoasa.
Eu am crescut cu solutiile tale. cand eram copil si nu dormeam, mama batea in lemnul patului si spunea ca vine Mosu’ si ia copii care nu dorm. De atunci..orice bocaneala o aud atunci cand e liniste in casa ma sperie. Multa vreme si eu si sora mea am avut teama de liniste excesiva la ora culcarii, si sa nu facem galagie ca vine Mosu, ni se parea suspect orice zgomot.
Eu cred ca trebuie sa ii tratam cu respect pe copii si sa nu ii pacalim si cu siguranta putem gasi alte solutii, chiar daca acestea sunt mai la indemana.
Nici copilul meu de 4 ani uneori nu doarme, pt ca nu vrea! E FOARTE dificil cand nu doarme dar daca nu vrea..I se inchid ochii, isi da seama si se activeaza singur, numai sa nu doarma! Cu forta nu reusim sa facem nimic!
Si noi am avut politia somnului, la noi venea si ne dadea amenda pt tulburarea linistii publice. El nu stia ce e aia amenda si nici tulburarea linistii publice, a tinut vreo juma de an fix perioada in care bagam un neologism sau un cuvant complicat si era atat de uimit lingvistic incat uita si sa respire ? dupa aia n-a mai mers
Nu stiu daca sunt o raritate ,dar la 7 ani mergeam singura la doctor cand eram bolnavioara(adica foarte des)!Doctorita imi devenise prietena !Eram ca acasa,ma mai si alegeam cu cadouri:))!
Deocamdata fetita mea se sperie de tot ce e in halat alb,pt ca am ajuns deseori la urgenta….Sper sa ii treaca frica curand!
În practica mea am văzut adesea cum se fricile părinților se transferă la copii. Una dintre întâmplările din cabinet, pe care nu o voi uita este cu acel copil căruia îi scoteam un dinte. Mamă-sa a început să plângă, iar copilul i-a zis ”liniștește-te, mamă, chiar nu mă doare nimic!”
Doamne, cât de multă dreptate ai. Nu am înţeles niciodată părinţii care îşi ameninţă copii cu doctorul sau poliţia. Ai mei aşa au făcut şi au procedat foarte prost. Sper să am vreodată copii ca să pot să îi cresc fără frică de medic şi cu încredere în societate.
Cred că ma număr printre mămicile norocoase 😛 Eva (3 ani și 5 luni) adora sa meargă la doctor ….pt orice bubita sau mica durere cere să meargă la doctor, dimineața când o duc la gradi, nu intra in sala până nu trece pe la cabinetul „duanei dotol”…. trusa ei de doctor este printre preferate, zilnic își tratează păpușile de diverse boli nemaiauzite si nemaintalnite..în martie am fost internate la Gr Alexandrescu 3 zile. La externare a plâns pt ca își dorea tare mult sa mai rămână în spital și pt ca i-au scos branula, care era fluturașul ei si zicea că o să se facă mare că îi dea să pape (când doamnele îi administrau tratamentul).
În jurul vârstei de 1 an dezvoltase o teamă de a merge la doctor, dar prin mici joculete, prin cântecele inventate de noi despre ce i se va întâmpla și prin multe explicații, a depășit această teamă, iar acum mersul la doctor este o plăcere.