Scriu despre scris astăzi pentru că mi-am propus să nu mă ridic din pat decît ca să-mi mai pun nişte apă în paharul plin de amprente cu iz de taste. Azi noapte la petrecerea de cununie a unei prietene bune am aflat că a murit un om tînăr, soţ şi tată. Tumoră pe creier. A luptat nişte ani, apoi a paralizat şi-a murit. Am stat cu ochii holbaţi a şoc şi groază o vreme, apoi am băut patru pahare cu rom, am plîns şi-am adormit chinuit. Azi nu vreau să ies de-aici. O să stau montată-n vîrful patului ca o floare de plastic fixată cu agrafe în cocul miresei, o să scriu despre scris şi-o să mă uit la filme porno vechi.
Mi-am născut blogul într-o zi de iarnă. Mă simţeam singură, mă plictiseam, voiam să mă fac cumva utilă şi n-aveam nici un instrument la îndemînă. Am scris un singur post anul ăla.
A fost cel mai simplu şi cel mai impersonal post, singurul din cel mai greu an al meu. La cîteva zile după ce-am scris prima oară, am plecat din casa în care stăteam, din relaţia în care lîncezeam, am dormit pe la prieteni, în maşină, apoi a urmat accidentul, cu stat prin spitale, apoi depresia de după, cu plîns prin cabinete de psihoterapeuţi slabi, a fost reîntîlnirea cu tata după 16 ani, revenirea ratată în relaţia care mă sugruma, dar fără de care nu puteam sta.
Un an mai tîrziu, am început să scriu şi nu m-am mai oprit. M-am rupt de relaţia toxică, m-am mjutat singură într-un apartament întunecos şi-am luat-o de la capăt. Blogul m-a ajutat să mă schimb, s-a sucit odată cu mine, m-a urmat şi m-a tras după el în feluri pe care nu le înţeleg foarte bine. De ce scriu? Pentru că nu mă pot descurca în viaţă altfel. Pentru că numai scriind despre toate reuşesc să le accept, să le înţeleg, să le întorc în favoarea mea. Nu reiau toate motivele, am făcut-o mai demult aici:
Interesant e că motivele pentru care scriu şi motivele pentru care mă citiţi voi sînt două mulţimi care se intersectează destul de consistent şi repetat. Ceea ce îmi confirmă că sînt pe drumul cel bun. Mă bucur cînd sub unele posturi se adună zeci de poveşti personale. Ele, împreună cu a mea, sînt de folos altora în a se înţelege şi a se accepta, sînt sigură de asta.
Da, e adevărat, scriu foarte personal. Dau multe detalii despre viaţa mea. Nu ştiu să scriu altfel. Am încercat să scriu literatură, dar orice personaj creez, în cîteva rînduri el ajunge să semene cu mine. Orice casă începe prin a fi de lemn în pădure şi sfîrşeşte prin a arăta ca o mansardă de vilă-n cotroceni. Toate pisicile au apucături de Ciocolată şi toate rochiile au amploare de outfit regal.
Cumva, cred ca oamenii au impresia că ştiu totul despre mine. Că eu pun pe blog TOT. Cînd ne întîlnim faţă în faţă, mulţi dintre prietenii mei nici nu mă mai întreabă ce fac, consideră că dacă citesc pe blog, deja ştiu. Mă bucur că am aşa o relaţie intimă cu nişte mii de oameni, dar adevărul e că (şi sînt pregătită să stîrnesc şoc şi resentimente aici) ce pun pe blog e doar parte din mine. Aici pe blog sînt 800 şi ceva de texte. În alte părţi sînt alte zeci. Nepublicate mai sînt nişte sute. Nu, nu ştiţi totul despre mine. Ştiţi multe lucruri, probabil mai multe decît ştiţi despre oricare altă persoană pe care n-o cunoaşteţi personal, ba poate chiar credeţi că mă cunoaşteţi mai bine decît vă cunoaşteţi cei mai buni prieteni sau mai bine decît mă cunoaşte pe mine propria-mi mamă (care da, a învăţat să mă cunoască citindu-mi blogul). Dar eu întreagă nu-s suma textelor publicate aici.
Şi uite-aşa ajungem şi la teama. Lucrurile de care m-aş putea teme sînt (dac-or mai fi şi altele, scrieţi-mi, să le dezbatem şi pe ele):
– criminali (cred că şansele ca cineva să mă omoare folosind informaţii de pe blog sînt la fel de mici ca şansele ca cineva să mă omoare pur şi simplu, fără informaţii) – Nu mi-e teama
– hoţi (sigur că este posibil ca un spărgător cititor de blogu-mi să afle de aici cînd plec eu în vacanţă la lisabona şi în cele 7 zile de lipsă să dea spargere în toate mansardele din cotroceni ca să-mi fure mie… hm… stai ca de fapt n-are ce să-mi fure, nu am nimic de preţ, absolut nimic) – Nu mi-e teama
– hateri (sînt pe-aici vreo doi oameni care o dată pe lună îmi trimit comentarii sau emailuri cu „eşti o vacă” sau „tîmpit-o”, la fel cum există şi încă vreo doi care ajung pe blog căutînd în google „ionouka vaca”, mă amuz o clipă, marchez ca spam, apoi uit. nu, nu urmăresc IP-ul, nu caut să aflu cine şi de ce, nu mă interesează. şi pe vremea cînd nu scriam pe blog aveam oameni care mă bîrfeau la cafele de faţă cu alţii despre care ştiau sigur c-or să-mi spună ce-au comentat, aşa că nici o diferenţă aici) – Nu mi-e teama
– critici (cînd spui lucruri personale, oamenii se simt obligaţi să te ajute, să te salveze, să compare, să vorbească. sînt ok cu asta. nu mi-e ruşine cu nimic din ce-am făcut. întotdeauna am scris adevărul meu. nu regret nimic din ce-am făcut sau din ce mi s-a întîmplat. sînt OK cu viaţa mea şi mizez pe bunul simţ al oamenilor de a nu mă judeca. sigur că o mulţime de oameni mă judecă, mulţi îmi şi spun asta răspicat în comentarii sau emailuri. rareori mă supăr sau mă întristez cînd cineva critică ceva din ce-am făcut sau am spus. cred în libertatea de a simţi orice şi de a spune ce simţi, cred că toate sentimentele din lume au drept să existe şi să fie exprimate. cum o fac eu, o poate face oricine, chiar dacă subiectul e viaţa mea) – Nu mi-e teama
– expunerea familiei (la asta încerc să fiu foarte atentă, autocenzura e cît casa la acest capitol, oamenii mei dragi n-au nici o vină că eu sînt exhibiţionistă) – Mi-e puţin teamă, dar ţin sub control
– efecte asupra jobului (sînt o persoană onestă, nu am făcut lucruri reprobabile, muncesc mult, am experienţă, sînt bună şi pasionată de ce fac, nu cred că un om inteligent care are pentru mine un proiect nu mă va lua în calcul pentru că ţin un blog personal. La discuţia de angajare la revistă de acum aproape 2 ani, viitorii mei şefi mă aşteptau cu blogul meu deschis direct pe plasma din sala de şedinţe. e foarte posibil ca din cauza intimităţilor postate aici, să nu mă pot angaja niciodată purtător de cuvînt al patriarhiei române, dar cred că pot trăi cu asta) – Nu mi-e teama
– celebritatea (hahahaaaaaaaaaaaaa :))))))) of, nu mă simt deloc ameninţată de asta, nu sînt persoană publică, nici n-o să fiu curînd, nu dau interviuri decît destul de rar, nu am promovat blogul în nici un fel şi nici n-am de gînd s-o fac, a crescut singur încet şi sănătos. 80% dintre voi revin zilnic. e tot ce-mi trebuie să ştiu ca să merg mai departe.
Ce planuri de viitor am cu blogul? Nici unul concret, în afară de a-l ţine viu. Nu am de gînd să-l scot la produs bani, nu-l înscriu la concursuri, nu urmăresc nici un fel de cîştig material sau de notorietate. e jucăria mea cu care vreau să mă pot juca în pace cum consider eu de cuviinţă.
Şi dacă tot scriu despre scris acum, şi v-am răspuns la întrebări (dacă am uitat ceva, aştept să mă trageţi de mînecă), rezolv rapid şi o leapşă aruncată către mine acum muuultă vreme de Mona.
Cum reacţionez la comentarii negative?
Dacă-s elegante, le tratez ca pe orice opinie, le public şi răspund la ele bătrîneşte, nu-s colerică deloc în spaţiul virtual. Dacă nu-s elegante, marchez ca spam şi merg mai departe.
Ce fel de link-uri ţin în blogroll?
Puţine. Nu fac schimb de linkuri, am pus acolo nişte oameni care-mi sînt dragi pentru ce sînt înainte să-mi fie dragi pentru ce postează. E o alegere subiectivă pe care nu ştiu s-o justific prea bine. Le mulţumesc tuturor celor care mi-au oferit un loc în blogrollul lor fără să ceară reciprocitate.
Cum m-a schimbat blogul?
În toate felurile. Scrisul pe blog şi interacţiunea cu voi m-au ajutat să cresc, să accept, să mă iert, să mă eliberez de dureri, să-mi strig bucuria, să mă simt în siguranţă. Blogul e pentru mine un cerc al încrederii fără de care nu cred c-aş putea trăi.
Ce aşteptări am de la blog?
Blogul sînt eu. De la mine aştept multe, aştept totul. Să fiu bună, să fac bine, să scriu ceva care să poată face diferenţa în vieţile a sute de mii de oameni. Să trăiesc frumos.
Ce aşteptări am de la cititorii mei?
Să înveţe din paginile astea că toate relele care ne toacă mărunt sufletul temporar trec şi-n urma lor rămîn nişte oameni care au şansa la fericire şi înţelepciunea s-o găsească. Să nu judece. Să spună ce cred, chiar dacă nu cred numai lucruri de bine. Să-şi dorească lucruri. Să închidă calculatorul şi să iasă la joacă în oraş, chiar dacă uite, acum plouă cu bulbuci. Să-mi scrie, să mă tragă de mînecă pe stradă, să fie vii, să nu le mai pese atîta de ce cred alţii. Şi să nu se supere pe mine c-am scris un post cît un roman rusesc, am atîtea de spus, doamne, şi în zile posace ca asta în care nu mă dau jos din pat îmi dau seama că nu-mi trebuie nimic altceva decît un ecran gol şi-un pahar de apă. Mă rog, şi-un bărbat în chiloţi care se uită la televizor în camera de-alături cu pisica încolăcită după cot.
Multă vreme am încercat şi eu să scriu despre mine dar nu a ieşit atât de grozav. Am renunţat. Apoi am început să scriu despre cărţi şi filme dar m-a contactat o psihopată şi am renunţat de tot la blog. De multe ori mă regăsesc în scrierile tale, nu numai că ai talent dar ştii să trăieşti, pentru asta îţi mulţumesc, Prinţeso.
Cât despre leapşă, ca să mă laud, am făcut-o eu acu mult amar de vreme, adicătelea cîteva luni. Şi uite cum dau de ea pe ici colo.
Leapsa loveste cind te astepti mai putin, asta-i destul de evident!
Aoleu, dar ce ti-a facut psihopata de-ai inchis blogul din cauza ei? Sigur sint lucruri care mie-mi scapa, poate n-ar fi rau sa ma documentez mai bine pe tema asta…
Haidi, bre, ca floarea mea a fo’de mataseeee! 😀
Absolut. Si tu nici n-ai avut coc.
I hope you’ll be happier together than we are right now.
🙁 hai mah.
Btwwww, niceeee gift. Ma bucur sa aflu ca ai si tu unul la fel 😀
Daaa, am, il iubesc, a fost folosit astazi vreme indelungata. este noul meu obiect preferat. te rog sa ma tii la curent cu cit de mult va e de folos. iar daca nu va e de folos, nu vreau sa stiu. 😛 I meant well with it. e genul de chestie pe care ma gindesc ca n-ai da banii, dar daca-l ai, il folosesti de citeva ori pe zi si-ti usureaza viata, nu?
Hm… ce crezi ca va crede lumea ca e? 😀
Nu stiu ce va crede lumea ca e, dar merita sa faci un post despre asta :)))).
Da, eu cred ca ne va fi de foarte mare folos. Vlad, cel putin, a fost cel putin la fel de incantat ca mine, pentru ca avand baterii se poate folosi si in afara locuintei. U know, maybe in the car… 😀
„mizez pe bunul simţ al oamenilor de a nu mă judeca”
Daca nu judecatile (in principal asupra feluritelor lucruri: „sunt ele bune ori rele ?” si asupra valorii de adevar a unor afirmatii existentiale), atunci ce consideri ca e esential a transmite oamenilor ? O actiune psihologica, o trecatoare multumire in ceea ce priveste viata lor ? „Stiu ca sunteti nefericite, stiu ca va simtiti singure, dar hei, stati sa va spun ce frumoasa poate fi viata atunci cand mananci o budinca de vanilie !” Ori „Priviti zilnic catre murdara Dambovita ? Hmmm, cum facem sa mergeti la o mare exotica ?”
Iar daca blogul este depre viata ta personala, nu crezi ca e inevitabil sa apara judecati asupra ei ? De ce ar fi de bun simt ca aceastea sa nu fie facute ?
Mai mult, de ce s-ar teme persoanele „vii”, ce-si doresc sa faca numai bine, de judecati ?
Esqvilyn, of. Scriu ca sa scriu eu si ca sa citeasca oamenii. Nu ca sa-si dea ei cu parerea. Nu am nevoie de validare.
Sigur ca e inevitabil sa apara judecati, dupa cite se observa, le primesc cu suficienta rabdare, pentru ca oamenii nu se pot abtine sa le emita, dar asta nu inseamna ca pentru ele scriu, ca mi le doresc sau ca le incurajez, ok?
Ai evitat intrebarile mele :).
„Scriu ca sa scriu eu si ca sa citeasca oamenii.”
O fi vreun blogger pentru care n-o fi valabila asta ? Eu te intrebam de ce crezi ca e bine pentru oameni sa te citeasca. Ce e esential in ceea ce le transmiti ?
N-ai raspuns nici la: De ce consideri ca n-ar fi de bun simt ca oamenii sa te judece ?
Salut din nou,
Raspunsul la prima intrebare e in postul asta, de la paragraful 4 incolo.
http://www.printesaurbana.ro/2011/01/de-ce-voi.html
Iar la cea de a doua, nu cred ca a judeca o activitate de bun simt. Stiu ca toti o facem, dar asta nu e o scuza. Eu pot asculta o femeie care imi povesteste cum are 2 amanti fara sa cred despre ea nimic. M-am obisnuit sa accept oameni, lucruri, fara sa etichetez in mintea mea nicicum.
Am citit acel post. Inteleg ca raspunsul tau ar include 2 mari puncte:
1. Scrii pentru ca cei ce te citesc sa invete ceva. Din viata ta: „cred ca viata mea si relatarile despre ea pot fi de ajutor cuiva, poate multora, dar macar cuiva.”
Oamenii invata din judecati. Ma intreb daca doar din judecati, sau mai exista si altceva. Modelul propus de tine, ilustrat prin viata ta personala, poate fi de ajutor numai daca el e cel bun. Sau, cel putin, mai bun decat al altora. Si apare inevitabil intrebarea: „De ce modelul tau e (mai) bun ?”. Iar de aici incep judecatile.
Pentru ca daca n-ar exista judecati ce tin de criterii obiective care sa salte puterea exemplului tau, daca „binele” propus de alegerile si conceptiile tale s-ar afla pe aceeasi treapta cu al altora, cei care te citesc ar putea gasi acelasi ajutor in randurile altora, in relatarile si descrierile lor personale. N-ar mai exista diferentiere intre ajutoarele oferite de cei ce ofera indemnuri de viata. Diferentierea e facuta de judecati.
2. Actiunea psihologica: „Ca sa stiti voi ca sinteti bine, si inca o sa mai fiti.”
Te adresezi tuturor. Oricat de rea ar fi starea in care s-ar afla unii, le spui: „sinteti bine, si inca o sa mai fiti”. Bine, si eu consider ca e bine sa traiesti astfel: a vedea intotdeauna partea plina a paharului, a nu capitula in fata nefericirii. Dar esenta a ceea ce transmiti aici e: „Nu conteaza cum esti, gandeste-te ca esti bine, ca va fi bine”. Din pacate, in realitate, nu toti ies mai nemaipomeniti, iar simpla supravietuire e departe de a-i face sa se simta fericiti. Sigur, se mai pot minti din cand in cand. Pacat ca nu permanent. Sau poate ca determinanta e intretaierea momentelor de fericire (incluzand-o pe cea cautata asiduu in lucruri ce n-ar fi facut-o sa rasara) cu cele de suferinta.
In legatura cu cea de-a doua intrebare, „a accepta” suna frumos, dar cred ca relevanta tine de actiunea pe care o faci sau nu fata de acel om ori lucru. Sa spunem ca o femeie imi povesteste mie, Esqvilyn, cum are 2 amanti. O femeie care mi-e indiferenta si asupra careia nu voi intreprinde nici o actiune, nici macar de a repovesti asta altcuiva. Dar daca ma intreaba parerea mea ii pot spune ca nu mi se pare in regula, ca e imoral. Inseamna ca n-am acceptat-o ?
Tu daca nu crezi nimic (despre faptul ce i se asociaza, de a avea 2 amanti, nu neaparat despre ea in ansamblu), de ce o asculti ? Are vreun efect benefic pentru ea faptul c-o asculti fara a avea vreo parere, si a cataloga cele expuse ?
sunt proaspat intrata in blogosfera si ma minunez in fiecare zi de ce descopar…Pe tine te-am ochit in lista unor amici si te-am incadrat imediat la categoria „bucurii zilnice” :)) keep up the good work!
GG, bine-ai venit!
Multumesc!
Eu sunt ceva mai rezervata, cand e vorba despre mine, dar, asa cum spui si tu, de multe ori faptul ca SCRIU despre ce ma doare sau ma infurie ma ajuta sa infrunt problema si mai bine. Scrie in continuare, ca scrii tare bine. Si, daca blogul te mai vindeca de cate o angoasa, inseamna ca iti este si tie util, nu doar noua placut la citit 😉
exact, o imbinare frumoasa de util mie si placut voua. 🙂 ca daca ma exorcizam prin goblenuri, atunci era o problema. 🙂
=))
Stii ca mi-ar place sa pot dezvalui asa multe despre mine cum o faci tu? Mi-e teama insa nu de necunoscuti cat de cei ce ma cunosc (nu prieteni) , de vorbe duse de colo pana colo , si de tot felul de neintelegeri . Ah poate ca nu intelegi ce vreau sa zic…cum s-o zic mai delicat? Eu mi-s fata de la tara si p-aci lumea discuta si far’ sa aiva motiv daramite sa le mai dau eu detalii legate de viata personala…Pana acum m-au „maritat” de vreo 2 ori si mi-au pus nunta de alte multe ori 🙂 . Poate ca exagerez eu dar mi-e nu stiu cum… ba chiar m-am gandit sa imi fac blogul privat ca sa pot scrie in voie .
ei uite asta e un lucru de care n-am suferit niciodata. ce spun altii. atita vreme cit nu pot controla asta, why bother caring?
un blog privat e o solutie foarte buna. sau niste texte offline si gata. e ok sa te descarci si fara public, cred.
Multumesc. 1.pentru ca (mi-)ai raspuns intrebari prin ultimele doua texte pe care le-ai scris( nu am nimic notabil de obiectat cu privire la raspunsuri) si 2. pentru ca aproape de fiecare data cand te citesc am senzatia de catharsis si mi-e bine. Ma mai eliberez si eu de niste junghiuri cand te citesc si respir mai usor 🙂 weekend fain
Ptii, job done for me then! Thank you!
Duminica frumoasa!
Stii ca aseara ti-am luat arhiva la citit? De la inceputuri. Te citesc de ceva vreme insa nu am apucat sa merg in urma vreodata. Aseara insa, dupa o zi criminala, in care plamanii bolnavi ai celor doi baieti au pus bomboana pe coliva, m-am rupt un pic de ceea ce se intampla in casa, citindu-ti blogul. Si am fost in stare sa mai imi asum cu seninatate ca voi avea inca o noapte alba.
Of, ce sa zic, nu ma bucur ca ai baietii bolnavi, dar ma bucur c-ai petrecut cu mine niste minute bune. Sper ca n-am fost o dezamagire. Eu nu indraznesc sa-mi citesc arhiva, mi-e frica de ce-as putea descoperi acolo.
Sanatate multa si tie rabdare si putere!
🙁 mie mi se pare ca numarul povestilor relatate in primul paragraf se inmulteste. si ma sperie.
cat despre restul, as adauga eu ceva la lista de posibile temeri, mu ha ha:
– un super stalker: fie un barbat suuuuuper indragostit de tine care sa inceapa sa iti trimita cutii de bomboane non-stop (daa, inceputul e promitator) si sa sfarseasca prin a a te astepta cu ochi umezi dupa munca, flori, telefoane etc (poate dau si idei cuiva :p) sau o tipa care sa vrea cu orice pret sa devina prietena ta cea mai cea mai buna, convinsa ca te cunoaste mai bine ca tine si etc, dar cumva tot la modul obsesiv 😀 Adica sa ai niste fani, dar ceva mai inflacarati ca cei ai lui Bieber :))))
Despre critici, judecati and co, cred ca toti o facem, chiar si cand nu vrem, sunt ganduri cu care ne trezim brusc in minte, impartim totul in bun, rau, gri si etc. Insa unii o iau prea personal. Cred ca si eu o data, cand nu ne intalnisem inca, ma bosumflasem pe o chestie citita pe-aici, ca mi se parea ca te referi (si) la mine (cata importanta imi dadeam :)))) Stim bine, multi dintre noi, ca ce e aici e doar o frantura, dar TOCMAI aici e appeal-ul, ca intuim ce poate fi, ce ramane de cunoscut din omul care naste astfel de texte 🙂 si ce-o sa te mai pup cand te vad (doar stalker-ul descris mai sus sunt eu, hahaha)
ah, un stalker cu picioare lungi, tinar si frumos. bun, pai sa vina mai repejor, zic.
[…] Ionouka , Shayna […]
Stiu ca e deja un cliseu, probabil, in randul comentariilor pe care le primesti si poate suna prea siropos, dar, de cand am descoperit blogul tau, mi-ai intrat in suflet si, cumva, am devenit dependenta 🙂 Imi place tare ce si cum scrii, cum te apropii de cititori si, daca ar trebui sa definesc notiunea de blog cuiva care nu stie ce inseamna asta, l-as trimite aici, in Regat. Pentru ca asa ar trebui sa fie orice blog, IMHO: sa te intampine cu inima deschisa, chiar daca e vesela ori abatuta, sa-ti vorbeasca de la egal la egal, sa-ti povesteasca ce a mai facut, si bune, si rele, cu empatie, caldura si prietenie, sa-ti planga pe umar si sa-ti rada cu toata fata, de parca te-ar cunoaste de cand lumea. Adica asa cum faci tu. Uite de-asta ador cum scrii. Si tot de-asta nu indraznesc sa-mi fac blog. Fiindca stiu ca n-as reusi sa scriu niciodata atat de personal. Recunosc, nu sunt la fel de curajoasa ca tine. Si, daca n-ar fi personal, degeaba ar fi. Cine stie, poate intr-o zi imi fac curaj; oricum, probabil as fi singura care l-ar citi :)), deci n-as avea motive sa ma tem ca plictisesc audienta. Dar, daca reusesc, as invata mai multe despre mine si despre ceilalti; si cred ca merita efortul. Te imbratisez si iti multumesc pentru tot ce impartasesti aici, cu noi.