ACEST ARTICOL APARȚINEI UNEI MAME DEȚINĂTOARE DE DIPLOMĂ DE PSIHOLOG, CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI
Majoritatea părinților au impresia că un copil mic este capabil să vadă lucrurile exact cum le vede un adult, adică părintele. Mai ales după ce copilul începe să umble și să vorbească și seamănă a om în miniatură, tendința noastră este de a ne aștepta să vadă lucrurile cum le vedem și noi, mai ales în ce privește „obiceiurile de bază”. Nu mă refer la fizică atomică, ci la spălat pe dinți, mâncat, îmbrăcat, cumințenie etc.
Adevărul este însă că așteptările noastre de a avea în fața noastră un „om care pricepe” nu sunt deloc realiste. Și tocmai conflictul acesta între așteptările noastre și realitatea din fața ochilor duce la frustrări, nervi și pierderea răbdării de ambele părți. Așadar de unde disonanța asta?!
Copilul se naște cu un creier funcțional construit din aceleași celule ca și al noastre. Doar că în cazul copilului aceste celule nu comunică între ele. Și fix comunicarea asta între celule care la ei lipsește ne diferențiază.
Conexiunile între celule de formează în ani întregi de practică, de încercări și erori. Abia la vârsta adultă creierul lor ajunge să funcționeze ca și al nostru. Sau poate chiar mai bine.
Mai mult, creierul oricui e format din trei nivele, fiecare responsabil cu altceva. Nivelul cel mai de jos e cel instinctual și el e cel care predomină în manifestări în primii ani de viață. Cu cât copilul acumulează mai multe experiențe noi, cu atât urcă nivelul care deține controlul. Iar partea din creier responsabilă cu rațiunea și logica, adică cortexul frontal, se dezvoltă abia mai târziu, înspre și în adolescență. Deci a-i cere unui copil de 3 ani să gândească logic e prea mult.
În speranța că nu v-am pierdut până aici, o să încerc să descriu cele de mai sus folosind o metaforă.
Să presupunem că avem un guvern format dintr-o sumedenie de specialiști. Mulți. Tocmai ieșiți de pe băncile facultății, cu capacități extraordinare, dar fără experiență practică. Ei, ăștia sunt neuronii (celulele din creier) copilului la naștere.
Specialiștii ăștia sunt încuiați în clădiri și în camere separate, pe ministere de resort. Adică, teoretic, fiecare minister ar trebui să se ocupe de ceva anume. Cumva ei știu de ce ar trebui să se ocupe, dar habar nu au cum pentru că le lipsește informația.
Până se dumiresc specialiștii ăștia ce și cum, interimatul e asigurat de niște Dorei al căror instinct de bază e supraviețuirea. Treaba Doreilor ăștia fără facultate e să reacționeze instinctual și să mențină țara pe linia de plutire.
Specialiștii ăștia, fiecare încuiat într-o anumită cameră, au acces la câte un calculator cu conexiune la Internet, și au câte o adresă de email, dar nu prea știu cum să folosească toate astea pentru ca la facultate nu au fost învățați.
Prin intermediul calculatoarelor lor sunt bombardați zilnic cu o sumedenie de informații. Muuulte. Pe care nu le înțeleg, care îi sperie groaznic, dar pe care își dau seama că ar trebui să le organizeze cumva și să le folosească.
Începe unul timid și cumva reușește să trimită un email colegului din camera de alături apropo de ceva ce a văzut. Colegul se simte încurajat și dă mai departe, adăugând și el ceva. Mâine, primul o ia de la capăt, dar poate greșește colegul și trimite la unul care nu pricepe despre ce e vorba. A treia zi poate trimite iar la primul coleg și mai și primește răspuns. Se simte încurajat și trimite zilnic. Rețeaua se extinde.
Astfel, în câteva luni / ani toți specialiștii în agricultură și dezvoltare rurală ajung să comunice între ei și să transmită informații pertinente la poporul de rând și să-l organizeze întru dezvoltarea acestei părți de țară.
Acum imaginați-va că prin același proces trebuie să treacă și specialiștii din sănătate, educație, energie, economie etc. Și că în tot timpul asta Doreii interimari încă se mențin tari pe baricade pentru că nu e nimeni care să-i tempereze.
Unele ministere se descurcă mai bine, altele sunt mai lente. Se începe cu chestii de bază și apoi se trece la sfere mai înalte. Vorba aia, filosofie pe burta goală nu se poate.
Apogeul îl constituie interconectarea tuturor acestor ministere sub un organism unic de administrare și control, Guvernul (cortexul frontal, adică). Care organism, când prinde putere, îi calcă pe cap și pe Doreii ăia, îi închide în beciul lor de unde mai ies uneori la iveală, dar sunt repede ținuți în frâu de forțele polițienești bine pregătite în acest sens.
Toată dezvoltarea asta se petrece în ani și ani, dar primii trei sunt critici. Rata cu care se dezvoltă conexiunile cerebrale este imensă în acești ani și încetinește simțitor după. Dar acești trei ani sunt fundația pentru ce va urma.
Orice nouă descoperire care îi zdruncină din temelii cunoștințele actuale îl sperie pe copil. Creierul lui ia foc, Doreii se revoltă pentru ca simt că li se apropie încarcerarea și tot așa.
Nici eu nu știam toate astea acum 17 luni când mi s-a născut copilul. Prima „iluminare” am avut-o pe la 17 săptămâni când fetița mea care era capabilă să se amuze singură vreo juma de oră pe canapea a devenit brusc extrem de atașată de mine și urla numai dacă încercam să o pun altundeva decât în brațele mele.
Atunci am descoperit Wonder Weeks care explică salturile mentale, adică perioade în care câte un minister reușește să se pună pe treabă. Perioadele sunt relativ previzibile până pe la 17 luni, dar poate nu se aplică exact fiecărui copil. Dar măcar am priceput cam ce se întâmplă în creierul lor. Și am aprofundat continuând să citesc cărți de specialitate pe neuropsihologie infantilă…
Să revenim la ministerele noastre ca să vedem ce se întâmplă în perioade de salt mental.
Să zicem că la un moment dat toți specialiștii din ministerul X sunt capabili să comunice între ei. Reușesc să schimbe informații și să organizeze cum necum treaba. Și se trezesc într-o dimineață și află că există fonduri europene pe care le-ar putea accesa. Șoc și groază! O fi bine, o fi rău? Câtă documentație! Oare vor oamenii?! Mișcări de stradă cauzate de panică și de teama de necunoscut. Durează câteva săptămâni, timp în care specialiștii se calmează și pun cap la cap o strategie. După implementare, ministerul merge și mai bine, ba chiar descoperă că poate coopera și cu alte ministere.
Așadar, cam așa funcționează creierul unui copil. Guvernul devine funcțional pe la 18-20 de ani. 😀
Cu ce ne ajută asta? Păi ne ajutăm să înțelegem că degeaba avem noi pretenția să facă anumite lucruri pentru care el nu e pregătit fiziologic. Și că faptul că refuză să facă ceva ce nouă ni se pare un fleac pe care trebuie să-l facă nu înseamnă că ne fac în ciudă, că sunt obraznici sau rău voitori. Înseamnă doar că în capul lor e un amalgam și că încă neuronii responsabili de acțiunea respectivă și înțelegerea ei nu comunică destul de bine între ei.
Ce putem face să-i încurajăm? În primul rând să ne păstrăm calmul, să respirăm adânc și să ne amintim că nu au ceva personal cu noi. Ci că poate specialistul din camera A a trimis emailul în camera C în loc de B și iaca problema!
Apoi să-i lăsăm să experimenteze, nu neapărat să-i „învățăm” noi tot ce vor să facă. De pildă dacă un copil încearcă în mod repetată să bage un pahar mai mare într-unul mai mic (evident că noi știm că nu o să intre), să nu dăm repede fuga să îi arătăm noi cum se face. Ci să-l lăsăm să încerce până se dumireste singur. Erorile lui doar îi spun specialistului A că nu trimite emailul unde trebuie și că poate ar trebui să încerce și în altă parte. Uneori specialistul asta e mai greu de cap. Sau poate nu e destul de pregătit să accepte că poate face și altfel. Dar dacă noi intervenim, scurtcircuităm procesul de învățare și rutina nu se mai formează corect.
Atâta timp cât experimentele astea nu le pun viața în pericol sau nu încalcă limitele absolut necesare stabilite în familia voastră, ele sunt extrem de benefice pentru dezvoltarea ulterioară.
Să le vorbim mult. Calm. Să le explicăm cât mai simplu posibil ce facem și de ce. De ce mâncăm, de ce ne spălam pe dinți, de ce trecem strada pe la zebră. Să le verbalizăm emoțiile, să nu le negăm simțămintele și să nu încercăm să le impunem ce să simtă. De mici, ba chiar de foarte mici.
Să nu-i respingem. Dacă au nevoie să fie ținuți în brațe și să fie alinați, să le oferim asta. Îi „doare” creierul. Lumea lor e cu susul în jos. E înfricoșătoare pentru că totul se schimbă repede. Noi suntem oaza lor de siguranță. Alături de noi li se diminuează teama.
Cărțile de parenting cu soluții pentru tantrumuri, disciplină și alte topicuri de interes sunt bune. Doar că pe mine nu m-au satisfăcut pentru că prezintă doar cum ar trebui abordat comportamentul, nu și de ce apare comportamentul respectiv. După ce am înțeles că deși copilul se naște cu un creier perfect funcțional, nu-l poate folosi cum m-aș aștepta eu pentru că îi lipsesc conexiunile care pe mine mă fac un adult rațional și responsabil, am devenit mai relaxată și tolerantă cu pornirile ei și nu mai simt impulsul de a i le „corecta”.
Sper să vă ajute și pe voi această explicație. J
Mirona Mitache, deținător de diplomă în psihologie din România, dar nepracticantă, și în curând aptă să lucreze cu copiii din creșe și grădinițe în Belgia
Sursa foto: creier de copil via Shutterstock.com
Ce curs ai facut pentru a putea lucra cu copiii in creșe si grădinițe?
Un curs de Psihologia copilului.
Foarte interesant articolul. Ne poti recomanda cateva din cartile pe care le-ai citit?
Wonder Weeks e baza pentru bebeloi si e foarte pe intelesul tuturor.
Apoi orice carte scrisa de Jane Healy. Mai ales „Your Child’s Growing Mind: Brain Development and Learning From Birth to Adolescence”
Super articolul!!!!La mai multe as spune. Citesc si eu acum cartile de cercetare ale Mariei Montessori si se deschid noi lumi pentru mine. Acest articol intareste inca o data ceea ce citesc si oooff doamne cat de mult se schimba relatia cu copilul. Ne poti recomanda si tu niste carti? Sunt foarte incantata de articolul tau ? o sa il traduc pentru domnul sot care functioneaza pe principiul logic ?
Excelenta analogia si m-a ajutat sa inteleg anumite lucruri in legatura cu copiii pe care ii am in jurul meu. Sper ca atunci cand va aparea al meu, specialistul din ministerul responsabil cu copiii sa isi aduca aminte informatia :))
Foarte fain si pe inteles articolul! Multumim, Mirona!
Am doi băieți. ..diferența de 2 ani și 4 luni….cel mare vrea să știu numai cu el….și simt ca îl abandonez pe cel mic….incerc sa petrec timpul somnului….cum te-ai împărțit între ei??
Minunat articolul! O carte interesanta despre subiect este The whole brain child de Daniel Siegel.
Tradusa si la noi „Creierul copilului tau”. O carte excelenta, nu sunt la fel de plastice explicatiile, dar merita citita.
Nu degeaba ziceau babele: copilul creste singur! Noi doar trebuie sa le punem la dispozitie resursele necesare pt a se dezvolta frumos si armonios.
Multumim mult pentru articol! Foarte interesant!
Teoria e frumoasa, practica ne baga in pământ. Mai ales cand ai mai mult de un copil, cand nevoile sunt diferite, cand amândoi vor in același timp in brațe, cand amândoi plâng in același timp, etc. Nemții au o vorba: „ein Kind ist kein Kind” (un copil e ca si cum nu ai avea copil). Maaare dreptate! 🙂
Ceva de genul a fost explicatia dr. prof. Emil Verza la cursul de psihologia copilului din primul an e facultate.
Tocmai mi-ai amintit de anii de facultate si de cursul de psihologia copilului, care mi-ar prinde tare bine sa il recitesc.
Mersi mult :*
Un reality check: oamenii au realizat sau au fost constienti de lucrurile din acest articol practic din totdeauna. Diferenta consta in modul de raportare: in mod traditional s-a considerat ca rolul parintelui (adultului) s-ar limita doar la partea de corectie, nu si in cea de invatare activa (copilul invata singur prin imitare sau de la copii mai mari, cu totul exceptional de la parinti).