Uneori căutăm o patiserie, pentru o merdenea sărată și aburindă. Alteori căutăm o umbrelă. Sau un om care să ne facă să râdem. O florărie deschisă sau pantofi care să ne vină.
Ce căutăm însă cu toții, tot timpul, chiar și atunci când nu ne dăm seama ce ne lipsește, este să fim iubiți. Total, complet, sincer, fără dacă-uri și pauze. Să fie cineva, măcar o singură persoană, care să simtă pentru noi, mereu, iubire, acceptare, pace. Să fim de ajuns măcar unei persoane.
Ne naștem goi și înfrigurați într-o lume despre care nu știm nimic. Căutăm pielea mamei, brațele ei, vocea ei, vrem să ne asigurăm că ea ne iubește, că e aici, că nu pleacă, orice am face.
Facem primii pași, ne dorim lucruri care nu există, plângem, cerem, suntem imposibili, dar vrem, mereu, să ne știm iubiți. De mama, de tata, de bunica, de oricine, vrem să știm că și atunci când suntem schimononosiți de plâns, când ne purtăm groaznic, cineva ne iubește oricum.
Creștem, ni se schimbă vocea, corpul, nu mai știm cine suntem. Dar sperăm, căutăm cu disperare să ne iubească cineva.
Facem copii pentru că ne dorim să fim iubiți pentru că suntem, nu pentru ce suntem.
Ajungem bătrâni, ni se usucă pielea și ni se pătează chipul, și căutăm cu disperare o mână care să ne mângâie, o voce să ne țină de urât, un suflet care să ne iubească fix când murim, să trecem în iubire, că poate așa ce ne-o aștepta dincolo o să fie mai puțin înspăimântător.
E plină lumea de semne de neiubire. De pedepse, palme, jigniri, amenințări, orgolii, uși trântite, minciuni, bârfe, răutăți, răzbunări. Pentru că ne lipsește iubirea. N-am primit cât am avut nevoie, setea e mare, se ostoiește greu, și cine mai are puterea să iubească așa, complet, o altă persoană, să-i dea să bea iubire de dimineață până seară, să umple rezervoarele acelea uscate, imense, care așteaptă lichid de atâta vreme…
Eu simt că un om care știe că e iubit are numai bine de oferit. E lumină pentru cei din jur, pentru că simte lumină. Un om care știe că e iubit, care are această siguranță mereu, nu va genera venin, nu poate, nu are nici de ce, nici din ce.
Mulți, prea mulți părinți se tem că de-aia refuză copiii lor să facă ce li se cere, că prea i-au iubit. Oameni buni, dragii mei, așa ceva nu există. Exces de iubire. Aici nu e loc de echilibru: îi dau mai puțină iubire, că prea multă-l alterează. Trebuie multă iubire, mereu. Pentru că unde e iubire e siguranță, căldură, liniște, confort, imaginație, joc, descoperiri, iertare, multă iubire de dat înapoi.
Unde nu e iubire limpede, mărturisită și arătată, sunt îndoieli, frici, nesiguranță de sine, care se vor transforma în timp în dureri latente, atacuri de panică, relații toxice, imposibilitatea de a se accepta și iubi, întrebări fără răspuns, suferință.
Copiii nu spun NU pentru că i-ați iubit prea mult. Spun NU părinților sau altora pentru a-și spune lor DA la altceva, și asta e foarte bine, creșteți un copil vertical, puternic, atent la nevoile lui, vocal. Nu retragerea iubirii e soluția pentru asta, niciodată retragerea iubirii nu e soluție la ceva. Când vreți să obțineți un DA dintr-un NU, soluția e tot iubirea. Vulnerabilitatea. Autenticitatea. Am nevoie să faci asta pentru mine, te rog, e important să facem asta pentru că uite, dacă n-o facem, o să mă certe șeful meu la serviciu și o să pierd din salariu sau orice-ar fi acolo, dincolo de un NU.
Nu vă temeți să iubiți și să spuneți asta, să arătați asta, oamenii aceștia, copilul, soțul, mama, fratele vostru, au nevoie de iubire ca de aer. Nu există abuz sau exces de iubire, efecte secundare (poate doar ceva nebunie temporară cauzată de fericire). Să știe. Să aibă spatele și inima acoperite. Cineva îi iubește! Tu!
Ieri am întrebat-o pe Monica Reu de ce crede că oamenii sunt, uneori, lipsiți de empatie, de înțelegere, de ce judecă, de ce jignesc, de ce mușcă din carne vie. DE CE, Monica? Când este atât de ușor să vezi cât de mult contează pentru un om să-i spui: Te văd, îmi pare rău că suferi.. Monica mi-a spus exact asta. Ei suferă, ca noi toți aproape, de neiubire. Și când le iese cineva în cale, un cineva care seamănă cu unul dintre oamenii pe care ei îi consideră vinovați de lipsa lor de iubire, se răzbună. Doar că asta nu-i ajută să se simtă mai bine, nu, niciodată. Dimpotrivă. Lipsa de iubire e și mai ascuțită, taie în carne vie, ustură de nu mai dormi noaptea.
E greu să fii om mare. Să înțelegi ce porți cu tine și să încerci să repari, și fiecare pas către vindecare doare, pentru că stai față în față cu sursa durerii. Dar copiii, ei chiar iubesc, nene! Ei spun și arată asta, ei ne oferă tot ce au, ne umplu rezervoarele, ne arată cât de bun ești când te simți iubit. Cât de mult poți ajuta la rândul tău dacă setea ta de iubire e ostoită.
Nu mai știu ce-am vrut să zic acum, la final. În orice caz, cred că avem nevoie toți, de multă multă iubire. Și cred că ar ajuta enorm, pe fiecare dintre noi, dar și pe toți deodată, să ne arătăm iubirea, să umplem sufletele altora, pentru că ceva sigur se va întoarce spre noi, și uite-așa toate suspinele noastre n-or să mai aibă motiv să se nască.
sursa foto: câmp de păpădii via Shutterstock.com
mi-am dorit atat de mult sa particip la Caravana Empatiei de la Buzau…aseara am ramas blocata ca s-a modificat programul, e drept, nu mi-am verificat mail-urile…asa ca la ora 17 m-am dus glont si cu stomacul ghem sa te/va cunosc. Imi pare asa rau…poate reveniti!
Imi pare rau ca nu ne-am vazut, m-am gandit ca multa lume nu a verificat emailul si nu vor afla de schimbarea de ora… Uf, sper sa ne vedem la anul!
n-am atata rabdare …
All we heed is love! Ca daca o zic in romana ne sperie, suna prea nu stiu cum, nu suntem obisnuiti 🙁
Un articol cald si frumos care mi-a mers la inima 🙂
Cat de mult ma bucur ca mai exista oameni care cred si simt asa. Pt ca uneori am impresia ca eu sunt „defecta” 🙂 Mersi Ioana!
Ana draga, exact cei ca tine sunt cei asa cum ar trebui sa fie cei multi.. din pacate, frica de a-si arata sentimentele , neincrederea, prejudecatile, opresc si inhiba exprimarea iubirii. E o vorba care imi place mult : iubeste si fa ce vrei !
Foarte mult adevar in ceea ce spui tu, Ioana! Mereu ma regasesc in ce scrii. Si scrii atat de frumos…De-ar intelege toti cei care te citesc ca iubirea este motorul vietii ar fi deja o lume mai buna!
Iubirea e raspuns la toate ! Asta am simtit mereu , tot ce ai scris e si in mine ! ❤️ multumesc, Ioana, draga noastra, purtatoarea de cuvant a celor ce simt ca tine, dar le e mai greu sa exprime! Pentru mine e valabil : ” iubesc, deci exist!”
Nu vă temeți să iubiți și e greu să fii om mare. Mie asta-mi pare esența. Nu reușim să ne învățăm pruncii despre iubire, pentru că noi, ca oameni mari, avem mari probleme în a o înțelege, simți, accepta, oferi.
Și, cumva, cred că suntem norocoși, noi, oamenii mari de acum, că trăim în aceste vremuri în care suntem încurajați să ne rezolvăm propriile traume și frustrări și stigmate. Că se pune mult accept pe sănătatea noastră emoțională, a adulților de azi, care n-am prea fost copii ieri.
E bine, copii noștri au niște șanse bune.
Cam asta este realitatea despre noi, romanii. Stam prost la capitolul empatie.
Se vede de exemplu si in atitudinea bloggerilor. Comentez rar dar mereu imi face placere sa arunc si eu o părere aici de exemplu, pentru ca Prințesa niciodată nu-si jignește si ataca cititorii. Pentru ca este echilibrata in gândire si isi iubește viața. Foarte mulți însă (si dintre cei mai de succes) sunt de o agresivitate si aroganta greu de cuprins pentru mine. Pana si pe cititorii fideli si chiar donatori ii reped si înjură. Chiar si la comentarii decente, coerente. O fi intr-adevăr o lipsa crunta de iubire ce-i face sa reacționeze ca niște animale încolțite, nu știu.
Ieri am urmarit un reportaj despre narcisism. Un jurnalist si o renumita doctora psiholog, despicau firul in 4. Foarte interesant si multe de invatat. Amandoi se considerau, fiecare dupa cate un divort, victima narcisistului cu care fusesera casatoriti. Ei erau cei buni, de care celalalt profitase, desigur. Isi trambitau bunatatea. La sfarsitul reportajului, nu eram foarte sigura daca cei doi nu erau la randul lor niste mici sau mai mari narcisisti, pentru ca dupa felul in care vorbeau despre celalalt, narcisistul, si ei se incadrau in caracteristicile respective.
De ce am pomenit asta! Cam la fel si cu iubirea. De multe ori o povestim dupa cum vrem noi, dupa cum am sti ca ne trebuie noua aratata dragostea asa ca ne este greau sa ne-o aratam unii altora. Copiii nostri vor avea motive sa se planga oricat de tare ne vom stradui sa nu repetam greselile parintilor nostri, sa aratam altfel si mai mult dragostea, pentru ca vor aparea nevoile si felul lor de percepere care vor fi altele decat ale nostre. La fel sotii/sotiile nostre. Pe moment este usor sa multumim un copil de 6 – 7 ani a caror lume suntem noi, pe care stim ca-l iubim mai mult decat pe vietile nostre si-i vrem doar binele. Succes vom avea daca la 25 ani cand isi vor intalni propriile frustrari si probleme in care nu vom fi de loc implicati, dar ei vor gasi motive sa ne blameze si pe noi sa spuna „parintii mei m-au iubit si au facut tot ce au putut, dar…”. Asta va fi de bine. Ne vor recunoste dragostea, chiar daca a fost „nepriceputa”.De rau, cand aproape toate problemele lor vor fi din cauza noastra! Pentru ca vor avea nevoie de un vinovat.
Sunt prea putine caracterizari ale dragostei care sa se potriveasca, ca in matematica. Exclud din discutia asta cazuri clare de nedragoste. Sunt si raman valabile (indelunga rabdare, negandirea la rau, bunatatea, sa-i faci bine celuilalt si celelalte asemenea) caracterizari ale dragostei, absolut bune si benefice care de cele mai multe dau roada. Nu mereu. Mi-a placut ce ai scris, Printesa, si ai foarte mare dreptate, dar un pic am vrut sa adaug la ultima ta propozitie. S-ar putea sa se nasca suspine in continuare, chiar si dupa ce aratam iubire (asa cum o simtim si percepem noi), dar macar nu au de ce sa mai apara regrete.
Eu sincer cred ca e tare greu sa oferi iubire cu rezervoarele goale. Esti sarac , sarac de iubire. De aceea nu e cum prea multa iubire are cum strica. E o scena din mad men, cand roger cel mai relaxat personaj de acolo ( e un un insider , a mostenit firma de la tatal sau, e bogat independent, etc) constata la moartea mamei sale ( el avand peste 50 ani) ca ‘ pana acum am avut o parasuta invizibila’ . Asa de puternic este sa cresti simtindu-te iubit. Pot sa zic si eu ca am crescut iubita, desi ma plang de parintii mei ca orice copil, imi dau seama ce privilegiu ca cineva totusi sa te iubeasca si sa vii cu rezervoarele pline in inceputul vietii ( chiar cu diverse alte bagaje , de ex un perfectionism salbatic).