Peste câteva zile era ziua mea. Ca și acum, doar că atunci împlineam 19 ani. Acum mă pregătesc de 37. Parcă tocmai stătuse ploaia.
Eram singură, seara, într-un apartament cu foarte puțină mobilă, gol și tăcut, la etajul opt al unui bloc dintr-o intersecție foarte aglomerată. Stăteam cocoșată pe un scaun alb de bucătărie, fără spătar. Îmi sprijineam spinarea de peretele vopsit cu lavabilă lucioasă, verde deschis. În stânga aveam geamul care dădea în bulevard, în dreapta aragazul rece. Cu degetul mare de la mâna dreaptă îmi roteam pe arătătorul de la stânga un inel mare, primit de la mama. Mă uitam fără să-l văd la linoleumul gri cu pete albe care încerca fără succes să imite o gresie. Din loc în loc era plesnit și sub el vedeam placa gri, murdară și rece.
Îmi era foame. Nu aveam nimic de mâncare. Doar niște morcovi aproape uscați, într-o pungă neagră de un leu, atârnată de calorifer. Aș fi putut să fac ceva din ei, dar îmi atârna sufletul prea greu pe scaunul ăla ca să mă pot ridica.
Îmi era urât. Telefon fix nu aveam. Telefonul mobil aveau doar bogații, iar eu trăiam din bursa studențească și din ce-mi mai trimitea mama în pachete, cu trenul. Nu aveam cablu la televizor, iar cuiul bine înfipt în fundul lui îmi aducea pe ecran doar purici și o umbră de TVR2. Cartela de telefon public mi se terminase. Nu aveam prieteni în orașul ăsta. Eram singură. Complet singură.
Era la parterul blocului vecin o patiserie deschisă până noaptea târziu. Mereu se adunau în față taximetriști la o merdenea caldă, îi priveam seara înainte să mă fac covrig pe salteaua pătată. Nu ajungea mirosul de aluat copt până la mine, Slavă Domnului că stăteam la opt. Aș fi leșinat de poftă.
Aveam 50 de lei în buzunar, pe vremea aia mi-aș fi putut lua cu ei cinci merdenele, dar eu strângeam bani. Visam la un telefon mobil cu clapetă falsă, un alcatel din plastic lucios, cum avea colega mea de grupă. Ea avea mulți bani, avea telefon mobil de ceva vreme, îl folosea des, o sunau părinții și colegii de liceu din orașul natal, mereu îi suna telefonul în buzunar. Îmi aduc aminte perfect melodia și acum. Întâi un bip. Apoi liniște. Apoi încă trei, scurte. Liniște. Apoi melodia metalică, seacă, uscată, stridentă, care pentru mine era cea mai frumoasă din lume.
Voiam cu disperare telefon din ăla. Aveam impresia că dacă o să-l am, o să mi se schimbe viața. O să pot vorbi cu oricine, oricând. O să fiu populară. O să mă pot ridica de pe scaunul ăla. O să îmi încep viața aia mișto pentru care m-am dus printre străini la șase ore cu trenul distanță de casă.
Am răbdat de foame jumătate de an ca să-mi iau telefonul ăla. Am răbdat de foame cu banii în buzunar, pentru că voiam să-mi sune și mie melodia aia. Mi l-am luat, în primăvară. Nu mă suna nimeni, era scump să suni de pe fix pe mobil, tot cu cartela la telefonul public vorbeam cu mama. Prietenii mei de-acasă nu aveau mobil… Era lux.
Mi-am pus la fiert într-un ibric trei morcovi, cu frunze cu tot. M-am gândit că fac o supă cu apă și sare, iar la felul doi pasez morcovii și-i mănânc piure, cu puțin piper. Supa a ieșit apă caldă, fără pic de gust. De piure nu m-am putut atinge, era ațos și amar.
M-am băgat sub plapuma rece fără să mă spăl pe dinți. Oricum nu mâncasem nimic. Am închis ochii. Îmi era frig și-mi băgasem picioarele sub bluza largă de casă.
Venea ziua mea și eu tremuram de frig și de foame sub o plapumă veche și subțire într-un apartament gol. Dar nu eram tristă. Mi se părea cumva normal să fiu așa. Trebuia doar să aștept, să învăț, să strâng bani, să am răbdare, să fiu bună cu toată lumea, să muncesc, să las loc de bună ziua, și aveam să fiu mai bine.
Mă gândesc des la seara cu morcovii. La telefonul acela gri cu clapetă falsă, care țiuia în buzunarele altora. Cred că niciodată nu mi-am dorit mai mult un lucru. Pe care când l-am avut, n-a însemnat nimic. Nu m-a ajutat cu nimic. N-a schimbat nimic, în afară de faptul că după ce mi l-am luat, n-am mai strâns bani, așa că mă opream seara să-mi iau un pateu cu brânză de la patiseria de la parter.
Habar n-aveam atunci că va veni o vreme când telefoanele se vor da gratis la abonament. Că o să țin minte toată viața seara aia. Că o să fiu vreodată într-un loc atât de cald, de îndestulat și de firesc că-mi va fi aproape imposibil să cred că pe scaunul alb de bucătărie, cocoșată, cu spatele lipit de lavabila verde și cu ochii lipiți de linoleumul găurit, am fost tot eu.
Sursa foto: la geam via Shutterstock.com
Imi pare rau ca ai suferit atat si ma bucur ca ai gasit dragostea si fericirea. Numai de fericire sa ai parte printesa draga chiar si cand vei ajunge regina.
Ce frumos ai scris, ma regasesc in amintirile tale, ca multi altii probabil. E o placere sa te citesc, indiferent de subiect, esti sensibila si rationala in acelasi timp. Ma bucur ca te-am descoperit, iti doresc tot binele din lume si sa nu te mai simti nicicand singura, sunguratatea e grea si apasatoare. Te imbratisez cu drag.
Ce cuvinte frumoase! Foarte rar ma opresc la un comentariu pentru ca mi.a placut atat de mult. Este simplu si plin de emotie, eu asa il simt. 🙂
cred ca oricine din provincie ce a facut facultate la oras mare a trecut prin momente din astea. Eu le-am luat ca o experienta haioasa, ca o alegere. E drept, stateam la camin si nu eram prea mult timp singura in camera asa ca era mereu ciripeala de fete, toate eram la fel financiar.
Imi pare rau ca ai ramas cu tristetile de alta data… cred ca ttistetile merita planse, consumate. Si sa ne iertam pt alegeri
Bine spus 🙂
Ce frumos ai scris! Credeam ca e un fragment din carte, asa lin curg randurile tale. Asta e scriitura ta, esenta tare care te defineste. Iti doresc sa reusesti sa te bucuri din (prea)plin, de binele si frumosul din viata ta!
Ai un talent extraordinar la scris. Felicitari!
Livia
Oh, ce amintiri triste, ce departe par… Saracia e romantica doar cand esti tanar, sanatos tun si inconjurat de prieteni cu care mai poti imparti una, alta. E bine sa nu uitam lucrurile astea, totusi, ca sa-i intelegem pe altii care inca n-au ajuns in locul acela cald si confortabil si care poate nici nu vor ajunge vreodata.
Imi amintesc ca acum cativa ani, relativ recent ajunsa in Canada, am iesit la o intalnire cu un domnisor. Eram intre joburi si tineam de fiecare cent. M-a luat cu masina, intalnirea a fost foarte placuta, dar, la plecare, era in intarziere undeva si nu m-a putut conduce acasa, asa ca m-a lasat undeva in oras. Mai aveam doar cateva bilete de autobuz pe care le economiseam in caz ca aranjam vreun interviu pentru job. Mi-a venit sa plang cand a trebuit sa sacrific unul… lui nici prin cap nu i-ar fi dat ca cineva poate sa se cramponeze de un amarat de bilet de autobuz.
La mine dezamăgirea a fost și mai mare. Un trimestru(eram la liceu) am strans bani, după ce joia mâncam pâine uscata cu mustar(luni marți miercuri aveam mâncarea de acasa, căci în weekend mergem acasă), ca sa cumpăr familiei cadouri de craciun, iar în ajun când le am dat cadourile tata a zis ca cine știe de unde am eu banii …:(
Eu am fost un pic mai bine ca tine. Aveam pâine pe care o luam ”discret” de la cantină, o prăjeam și o mâncam cu muștar 🙂 Era foarte bună.
Dar singurătatea aia de început n-o voi uita nici eu. Cu siguranță dacă n-aș fi avut experiențele acelea, nu aș putea să apreciez astăzi la fel de mult ceea ce am.
Inteleg destul de bine ce spui… Crezi ca daca nu ti-ar fi fost atat de greu ai mai fi apreciat binele de acum? E o intrebare sincera, nu retorica.
Nu prea stiu, cred totusi ca nu… 🙁
Ce frumos ai scris! E uimitor cum te poarta viata pe niste carari nebanuite. Ma bucur ca supa de morcovi a ramas doar o amintire, ca acum ai o familie minunata si ca esti aici, cu noi, sa ne inspiri.
Sa stii ca intr-adevar, lucrurile materiale par valoroase pana in momentul in care reusesti sa le obtii. Altceva e ceea ce conteaza cu adevarat. Te imbratisez!
Nasol e cand nu depasesti acea perioada niciodata si nu ajungi la un loc cald si indestulat. Ma bucur ca am primit o oarece speranta ca dupa rau vine bine. Parerea mea e diferita totusi, daca nu te nasti in bani nu o sa ii ai niciodata pentru ca paduche la paduce trage si ban la ban asa ca ma bucur ca mai citesc uneori ca nu e chiar asa…
E trecutul multor dintre noi și din păcate multi il mai trăiesc!
Foarte frumos povestit. Si eu am fost acolo, ba chiar mai rau, am avut saptamani in care nu aveam unde sa stau pentru ca nu primisem loc in camin. Noroc ca m-au ajutat prietenii.
M-ai facut sa imi tin respiratia cat timp am citit! Ce senzatie aiurea! Nu tin minte sa fi rabdat de foame, insa tin minte cat de tare mi-am dorit o pereche de ghete „tractorase”, asa cum aveau colegele mele din clasa a 6-a. Le visam, o visam pe mama cum ma ducea sa mi le cumpar si cum, parca, ca prin minune, alea ar fi fost salvarea mea in viata aia! Ii povesteam mamei despre ele, zi si noapte, ii povesteam ca le-am visat iar raspunsul era ca imi va lua cand va avea bani si ca trebuie sa o inteleg, ca ea umbla cu o pereche de cizme de vreo 4 ani. In sufletul meu de copil, cred ca gaseam un dram de intelegere si pentru ea, insa visul meu era tot acolo. Cred ca au venit ghetele dupa vreun an, cand deja pierise toata nebunia cu ele. Le-am purtat cat m-au tinut picioarele, mi s-au rupt sireturile si le-am inlocuit. Le tin minte si acum, negre, din piele, cu un toc mic si stranse pe glezna. Sa stii ca uitasem de ele, pana sa te citesc azi… Multumesc, pentru inca o farama de raza de iertare, pentru mine si pentru ei.
Mereu ma intreb cum ar fi daca m-as intalni pe mine in adolescenta. Daca as zari copilul acela speriat, timid,dar plin de vise…. Ce i-as spune? Voi nu va ganditi la asta?
Buna intrebarea. Ar merge scrisa o carte in care eu-ul de acum se intalneste cu un eu din trecut, evident intr-o perioada grea. Oare ce ar vorbi, cum s-ar vedea unul pe altul? Mereu m-a fascinat calatoria in timp, in special in trecut…pana cand am vindecat ce aveam de vindecat: sufletul.
Ma bucur ca acum esti multumita cu viata ta, amintirile te ajuta sa apreciezi ce ai, cred. Tu esti o luptatoare oricum. Eu n-o sa uit prima dupa-amiaza la camin, inca nu ajunsesera colegele mele si mi-am consumat toate minutele de pe abonament (ai mei facusera sacrificii sa-mi cumpere unul) vorbind cu prietenele mele din liceu. Pana la sfarsitul lunii l-am folosit doar ca sa ma uit la ceas 🙂
Îmi pare rău pentru ce ai simțit cândva. Ma regăsesc si eu pe alocuri in amintirea ta… Totuși e bine ca ai găsit acel capăt de lumina la care nu te-ai fi așteptat.. ?
Sunt rea de data asta. Mi se pare exagerata toata povestea. Da, ne-a fost tuturor greu cand eram mici, in anii ’90, cand eram elevi, studenti, dar.. 1) iti permiteai sa stai in chirie si nu in camin. Pe vremea mea (la vreo 5 ani dupa tine) in chirie stateau copiii relativ bogati, care aveau bani de extravaganta asta, restul erau ingramaditi in camere jegoase de camin. 2) 50 de lei vechi in 1998, cand nu trecusem la RON nu iti cumparau 5 merdenele, iar 50 de lei noi erau mai mult decat salariul minim pe economie. Inteleg, omul uita, desi momente ca asta tind sa ramana intiparite pe creier cu cele mai mici detalii. Ramane esenta: aveai bani de 5 merdenele. Orice om care stie ce inseamna sa-i fie cu adevarat foame iti poate spune ca in momentul ala nu visezi la telefoane, ci nu te poti gandi la nimic altceva decat mancarea care opreste pamantul din invartit si te face sa poti sa vezi pe unde mergi din nou. Deci iti iei merdeneaua.
Ramane esenta insa: ai luat-o de foarte jos, si uite ce sus ai ajuns. E povestea unei intregi generatii, a unei intregi tari, a intregii Europe de Est. Si ar fi o poveste frumoasa si daca ar fi ceva mai sincera, ceva mai putin exagerata, mai putin construita ca fiind dramatica.
Nu stateam in chirie atunci, nu-mi permiteam asa ceva, chirie mi-am permis abia peste alti 3 ani, cand munceam si castigam 75 de dolari pe luna (dintre care 50 ii dadeam la garsoniera). Apartamentul apartinea unor cunostinte care m-au lasat sa stau acolo gratis doua luni, cat era libera casa. Ai fi putut intreba asta in loc sa presupui malitios ca am fost nesincera, am fi economisit amandoua timp si energie.
Dupa cum poti observa in comentarii, sa ai bani de mancare, dar sa ii tii pentru altceva, desi ti-e foame, nu e ceva ataaaat de iesit din comun. O fi exagerat pentru unii, imi dau seama cum suna din exterior, pentru mine atunci asta a fost decizia de luat (si inteleg ca n-am fost singura).
E o poveste frumoasa tocmai penetru ca este 100% adevarata. Numai bine!
Eu te cred 100% pentru ca si eu am trait saracia lucie in adolescenta la Bucuresti. .si cu aceeasi cativa morcovi pe care ii mancam cruzi asa cum erau si pe care i-am urat apoi timp de ani de zile ( nu vroiam sa mai vad morcovi nici in fotografie)…iar acum ma bucur de locul cald, comod si indestulator in care ma aflu! Te pup
daa, eu cand eram in facultate muream de foame ca sa am bani de tigari :))
Nu doar copiii bogati stateau in chirie in anii aceia, eu am stat in chirie in perioada liceului impreuna cu cei doi frati mai mari (unul elev si celalalt student) tocmai pentru ca parintii nostri sa economiseasca niste bani, plateam 50 marci germane pentru un apartament de 2 camere in loc sa platim fiecare dintre noi loc la internat respectiv camin. Nu eram nici pe departe bogati, imi amintesc cum ma uitam cu jind la colegii care isi cumparau in pauze sandvisuri sau diverse dulciuri de la chioscul din curtea liceului, eu nu imi permiteam, mancam micul dejun si apoi cand ajungeam acasa de la scoala gateam pentru pranz. Si drumul pana la scoala il faceam pe jos, aproximativ 40 minute in fiecare zi, pe vant, pe ploaie, pe ger, pe arsita. Au fost vremuri grele, parintii nostri ne trimiteau de la tara de mancare ce aveau si ne descurcam si ne gospodaream cum puteam si la fel ca Ioana am strans si noi bani toti trei si ne-am cumparat un telefon mobil pentru ca sa putem fi contactati de parinti in caz de urgenta deoarece in apartamentul respectiv nu era telefon fix. In concluzie, cine pune la indoiala autenticitatea povestii din acest articol nu a experimentat cu adevarat lipsurile materiale si nu are cum sa inteleaga.
1998 si 1999 au fost niste ani extrem de grei dpdv economic, dar nu din cauza guvernarii CDR care incepuse sa inchida fabrici si sa incerce masuri mai agresive de liberalizare a economiei. In realitate a fost un efect de contagiune a crizei financiare din Rusia, generata la randul ei de o criza din Extremul Orient. In acei ani salariul mediu net lunar era in zona 80-100 de euro, inflatia anuala depasea 50% iar majoritatea familiilor cheltuiau pana la 80% din venitul lunar doar pentru mancare. Ca tanar adult, fara suport, fara venituri stabile sau cu venituri mici a fost ingrozitor si nu ar trebui sa minimizam asta in vreun fel, noi cei care am trecut prin acele vremuri.
Dan, intotdeauna informat si la obiect.
Pe vremea aia distractia unica era sa mananc sendvisurile de acasa in parc, cu cea mai buna prietena si sa visam la vremuri la bune. Odata ne-a certat o cucoana ca de ce nu dam sendvisul cainelui ca se uita milog la noi. N-am zis nimic. De foame, d-aia nu-i dadeam.
Banii ii strangem pentru carti si carticele…
Vremurile bune au venit.Oare pentru cat timp? Oamenii par ca nu retin nimic din istorie si o repeta 🙁
Si eu am fost studenta in anul 1 in anul 1998, stateam in camin, aveam bursa, nu cred insa ca am facut vreodata foamea dar nici nu imi permiteam multe lucruri. Mancare primeam de la mama saptamanal pe autobuz – ai mei stateau mai aproape – la Curtea de Arges. Nu aveam telefon, aveam insa cartela si vorbeam de la parterul caminului din Grozavesti cu ai mei. Ce tin minte insa este ca mergeam la teatru in fiecare saptamana si reuseam sa intru gratuit cu carnetul de student – eram la Litere, iar la Odeon ne lasau gratis. Ce vremuri, ce piese, ce emotii!
azi toata ziua am citit aceasta poveste,am fost la birou,lucram,si din ora-n ora deschideam blogul sa mai recitesc…chiar alaltaieri am povestit cu sotul meu o parte din copilaria si adolescenta mea si i-am spus ca poate daca as scrie povestea mea si as trimite-o Printesei o sa ma vindec,o sa inteleg…am facut facultatea la FR,deci stateam in continuare cu parintii mei,deja aveam un salariu destul de bunicel…mai rau a fost in copilarie/preadolescenta,cand mergeam la dansuri cate 3 ore pe zi si mama imi zicea cand ajungeam acasa si ma vedea ca mananc ca ar fi bine sa renunt la acest sport ca imi consuma prea mult din energie,mananc prea mult,prea mult ti-ai pus in farfurie,prea multa paine mananci,mananca mai putin(cine stie saraca de cate ori s-o fi culcat flamanda)…cand aveam 12 ani eram in vacanta la bunici si mergeam si lucram cu ziua la o sora de-a bunicii care era cheabura(cum spunea bunica),daca bateam rasarita (floarea soarelui)si faceam 15 saci uriasi pe zi,la sfarsitul vacantei primeam un borcan de branza de oaie pe care sa-l aduc acasa ,intr-o zi mi sa facut rau de la miros,am vomat toata ziua si ma vazut sora bunicii ca nu facusem decat 5 saci si mi-a spus ca nu imi mai da borcanul de branza(mie nici macar nu imi placea,dar eram fericita ca pot sa duc mancare acasa,si pot sa mananc cat vreau ca contribui si eu),ar fi multe de spus,si multe de vindecat,acum sunt om mare(si la propriu si la figurat 🙂 )am un job de unde castig bani cat sa-mi pot permite sa mananc cat vreau(zambesc)…desi am probleme cu greutatea(supraponderala) si avem tot ce ne trebuie,tot ma gandesc cateodata noaptea ca daca se intampla ceva si nu o sa avem ce manca,fac depozite in frigider cu mancare care de multe ori ajunge la catei pentru ca e prea multa si nu reusim sa mancam tot,cand merg la cumparaturi cumpar mult mai mult decat trebuie,sa fie,ca poate cine stie…
Unii avem povesti dureroase de viata. Important este, cred eu, sa mergem mai departe. Sa ne iertam pe noi si pe ceilalti, sa ne bucuram de viata de acum si sa privim spre viitor cu nadejdea ca va fi mai bine, ca trecutul s-a dus si nu se mai intoarce, ca nu putem schimba trecutul. Datorita trecutului, suntem acum mai puternici, poate nu mereu, dar sigur suntem mai puternici pentru ca am supravietuit. Cred ca este bine sa incercam, ca in drumul nostru prin viata, sa lasam ganduri bune si lumina pentru ceilalti, atat cat putem fiecare. Si lumea va fi un loc mai bun.
Eu sunt din Bucuresti. Nu cunosc departarea de mama. Insa, aminterea mea cea mai dureroasa este asta: Eram in scoala generala, clasa a 6-a… Frigiderul avea o portie de mancare gatita si 2 felii de sunca, un colt de paine din care puteai sa scoti si o felie de paine. Cred ca am mancat din ele cateva zile bune… Era o perioada foarte grea pentru mama mea. Eram in a 5-a cand a divortat, fratele meu facuse o prostie si nu era printre noi, bunica din partea mamei facuse atac cerebral si era internata, si mama isi pierduse locul de munca, deoarece fabrica facea disponibilizari. Nu voi uita niciodata cate zile a stat mama mea nemancata ca sa am eu ce manca… Nu voi uita niciodata ce slaba, palida si cu cearcane era mama mea… Nici nu mai stiam pe ce sa dau vina ca mama mea era pe zi trece o epava… Oare lipsa banilor, oare divortul, oare sanatatea bunicii sau grija pentru fratele meu? Am jurat ca eu nu o voi dezamagii niciodata, am plans nopti si zile intregi rugandu-ma la Dzeu sa nu mi-o ia pe mama. Aveam atata nevoie de ea, de iubirea ei, de gandirea ei limpede, de sanatatea ei, ca eu sa pot merge mai departe. Egoist gand… A trecut timpul, problemele au ramas in trecut, perioada aceea e in urma mea, in „alta viata”, dar pe mama am pierdut-o la 27 de ani! Toate problemele vietii si-au lasat aprenta pe sanatatea ei.
Nu este singura mea amintire a saraciei, neputintei, durerii sufletesti… Tot ce ar trebui sa ne dorim este sanatea fizica si mintala, sa avem putere sa trecem peste toate problemele pe care viata ni le da! Pentru ca pana la urma, nu suferim doar noi, ci si cei de langa noi!
M-ai impresionat si iti doresc sa ai puterea de a uita necazurile care te-au marcat…Intr-adevar, viata poate oferi perioade grele dar sigur te-ai intarit in fata necazurilor. Si dupa furtuna pot veni si zile senine. Deci, iti urez multe zile senine!
Multumesc asemenea Dana!
M-a emoționat articolul, recunosc. La mine încă de acasă să nu am ce să mănânc, cel mult o bucată de pâine uscată cu margarină și ceai.
La cămin aveam în meniu ouă ochi sau omletă, cea mai ieftină pâine și cartofi piure ori prăjiți.
Mergeam la teatrul Pod, era intrare gratuită pentru studenți, iar în oraș ajungeam cu 601. Cu mura. Adică fără bilet.
În fiecare zi îmi trec prin minte tot felul de episoade care mă fac să apreciez mai mult chestiile de bază. Să nu îmi fie foame, frig, să am haine noi, să nu fiu nevoit să refuz o întâlnire cu o fată pentru că unicul meu pulover tocmai s-a rupt și nu vreau să mă fac de râs, și câte și mai câte… Mi-e și rușine să zic mai multe…
La mulți ani minunați și veseli! Felicitări! Ai muncit și ai reușit să devii populară! E minunat când ți se împlinesc dorințele!
Au fost ani grei pt tine si pt ca nu ai avut parintii impreuna,imi dau seama si din romanul tau cat de mult ai suferit , se simte ca ai trait tot ce ai scris acolo si sunt convinsa ca si mama ta la fel ca tine a suferit enorm,nici nu-mi pot imagina cat de greu a fost! Cu toate ca si eu am crescut fara tata , cel putin ai mei au divortat. Multa putere iti doresc in continuare , sa fii sanatoasa si sa scrii in continuare cat de mult. La multi ani!
..mare lucru ca ai curajul sa dai glas unor astfel de amintiri.. mare lucru sa vad ca au trecut prin astfel de episoade si alti tineri din generatia mea..
Printeso iti doresc la multi ani sanatosi si fericiti alaturi de cei dragi tie! Fie ca amintirile de acest gen sa ramana doar amintiri si sa nu mai treci tu si ai tai prin asemenea experiente.
Eu fac parte din categoriaa vesnic nemultumita: ba job, ba una, ba alta. De a lungul vieti am trait si eu experiente asemanatoare, asadar azi m-ai facut sa imi aduc aminte de acele vremuri si sa imi vad viata cel putin pentru moment una fericita si indestulata. Iti multumesc pentru asta.
Eu m-am oprit la „m-am culcat fara sa ma spal pe dinti” :))) sa nu se mai intample niciodata!
La mine, asta e ultima statie inainte de o depresie ca la carte.
Eu am mereu in minte un episod din clasa a 4, cand ne ramasesera doar o pereche de cizme de iarna. Mama a trebuit sa decida pe care dintre noi trimite la scoala. Si cand m-a intrebat invatatoarea de ce sora mea lipseste, i-am spus adevarul iar umilinta aia ma urmareste si acum. Inca am cosmaruri in care ma duc la scoala desculta, iarna, in frig.
Nici nu vreau sa ma gandesc prin cate au trecut si ai mei…
Toti avem episoade triste din trecut care ne ajuta sa crestem mari, sa invatam, sa muncim si sa apreciem mai mult ce avem. Sunt nascuta in 1987, nu am amintiri legate de epoca ceausista insa tin minte, ca imediat dupa Revolutie, eram in clasa a 4 a sau a 5 a la scoala si tot ce reusea mama sa ne puna pe sandvis era margarina cu mustar. Imi era rusine sa le spun colegilor ce mananc si daca ma intreba cineva de ce mananc margarina cu mustar spuneam ca imi place mie si ca eu nu mananc salam sau alte mezeluri. As fi vrut sa fie asa.
Draga noastră prințesa,rad sau plâng la spusele tale,il mai chem si pe băiatul meu câteodată,ne distram de minune(el are18ani,nu i ușor cu ăștia de acum).Îți multumim pt. ca poți pune în cuvinte așa potrivite ceea ce trăim aproape toți părinții.Ne inspiri,ne dai curaj și ne motivezi în cel mai haios mod.Foarte lejer modul de a găti si chiar încurajator așa în viteză și fără prea multe farafastacuri.N am apucat sa cumpar niciuna dintre cărțile tale,dar o voi face si le voi și dărui,pentru ca le găsesc potrivite pt. lumea nebună în care trăim și care are nevoie de felul în care tu vezi această lume.S o vedem cu ochi buni, blânzi și frumoși. Te simpatizam si te iubim,numai bine îți dorim!