De fiecare dată cînd i se făcea rău, făcea acelaşi lucru (1)

de ce le e frică oamenilor?

1. de lucruri neplăcute.
2. de lucruri necunoscute, pentru că ele pot fi neplăcute după ce ajung să le cunoască

De fiecare dată cînd se îmbolnăvea, i se făcea frică. Nu de durere, de-asta simţise de atîtea ori şi de atîtea feluri că nu-i mai era nimic necunoscut la durere. Nici de ace sau de spital, pentru că dacă ajungi la spital cu siguranţă eşti suficient de rău cît să nu te mai deranjeze un aşternut pătat sau o găleată cu vomă uitată pe hol. I se făcea frică de moarte. Pe-asta n-o cunoştea deloc. A fost cît p-aci s-o cunoască o dată, dar în ultima secundă, s-a întors cu spatele la tunel şi-a ales viaţa.

Se îmbolnăvea grav rar. Cînd i se întîmpla, o secera dintr-o dată. Îşi dădea seama că nu mai aude, că o dor toate, că nu mai vede, că trebuie să rămînă singură ca să se poată văita.

Nu e deloc frumos să te vaieţi în public. Nici în prezenţa oamenilor dragi nu e frumos să te vaieţi. Pentru că un om care plînge, transpiră, un om căruia îi curge scuipat din gură şi îi alunecă muci din nări nu e deloc dezirabil, frumos, secsi.

Cînd i se făcea rău, ea zîmbea frumos, se împleticea spre maşină, conducea ca bezmetica pînă acasă, urca scările încet, ţinîndu-se de perete, descuia uşa grea cu ultimele puteri, se întindea încet pe canapea şi icnea mărunt, cu nasul în perne. Cînd era bolnavă iubea pe toată lumea mai mult. Nu voia pe nimeni s-o ţină de mînă cînd îi venea să vomite, cel mai bine era să se vaiete singură, dar din toată singurătatea ei dureroasă se modela încet un balot perfect paralelipipedic de iubire. Pentru el, care-o compătimeşte şi-ar da orice să facă schimb de stări cu ea, pentru maică-sa, care se strofoca acolo departe căutîndu-i pastile, pentru toţi doctorii din lume care au mers la facultate ani la rînd ca să-i scrie ei o reţetă bună, pentru colegi, prieteni, cunoscuţi şi necunoscuţi care fie se gîndesc la ea cu gînduri moi, fie habar n-au că e bolnavă şi-o lasă singură să icnească în voie pe canapea.

Cînd i se făcea rău, dădea un telefon. Acel telefon. Nu la clinica medicală unde era asigurată. Nici la bunica specialistă în ierburi şi prafuri miraculoase. Nici la serviciu, să anunţe că nu se poate mişca. Şi nici la prietena ei cea mai bună, care oricum rareori îi răspundea din prima. În singurele momente în care prindea putere, nu se ducea să-şi pună apă, nici să-şi golească vezica, nici să închidă geamul pe care intrau zgomotele repetitive ale oraşului, troleu-claxon-cîine lătrînd-sirenă-copilplîngînd-troleu-claxon-sirenă. Cînd prindea un dram de putere, dădea drumul pernei năclăite de lacrimi şi scuipat şi se ridica în capul oaselor. Stătea cîteva secunde nemişcată, cu ochii strînşi, concentrată să nu leşine. Se ridica încet, mergea cu paşi mici spre telefonul fix, îl ridica din bază încet, ca şi cum ar fi fost făcut din coajă de ou de prepeliţă, se aşeza pe parchetul lucios, sprijinită de canapea, şi forma încet numărul. Acel număr. Îl ştia pe de rost de mulţi ani. Un număr fără logică, pe care îl ştia mai bine decît îşi ştia propriul nume de familie. Dacă o echipă extraterestră de elită ar fi vrut să-i şteargă toată memoria, numărul ăsta de telefon ar fi rămas acolo, singura informaţie din capul ei, tatuat în creierul mic mai adînc decît reflexul de a inspira după fiecare expiraţie. Forma numărul. Icnea încet, apoi aştepta.