Regasire. Si cercei

Am o noua pereche de cercei preferati. Nu sunt nici cei mai pretiosi, nici cei mai frumosi, nici macar nu mi i-am cumparat eu. De fapt, tocmai asta e… I-am primit cadou, cu titlul de cercei toxici, motiv pentru care sunt sigura ca nu vor fi toxici deloc. Ii am chiar acum in urechi, si nu ma dor deloc, ba dimpotriva, mi se pare ca ma vindeca.
Ma vindeca de un an de instrainare nemeritata, de dor, de vorbe nespuse, de ore irosite, de lacrimi neimpartasite, de clipe de singuratate care poate n-ar fi trebuit sa existe.
Imi pare rau ca a trecut atat de mult. Ca m-am obligat sa stau departe, sa ma prefac ca nu mai existi, ca sunt lucrurile pe care nu vreau sa ti le spun, ca tot ce-a fost n-a fost de fapt.
Imi pare bine ca pentru cateva ore am avut senzatia ca un an de instrainare poate sa nu insemne nimic, daca inca mai e ceva acolo care te face sa te simti acasa. Sunt inca aici, cu toate lucrurile mele pe care vreau sa ti le spun, cu fericirile mele pe care vreau sa le impart cu tine, cu doua maini care pot sa te ridice oricand si de oriunde si cu chef de imbaiat bebeluse blonde.