Azi e ziua ta. Sau a fost. Ori mai degrabă ar fi fost. Să le ia naiba de conjugări.
Azi e ziua ta. Habar n-am ce-ți plăcea să faci de ziua ta. Nu știu dacă îți cumpărai tort sau primeai unul. Dacă veneau prieteni pe la tine. Dacă te suna multă lume. Sau dacă doar stăteai singur în camera ta ascultând Deep Purple și bând.
N-am mai petrecut ziua ta alături de tine de mai bine de 25 de ani. Nici măcar nu știu dacă-ți plăcea că e ziua ta sau mai degrabă te incuiai în bârlog și așteptai să treacă.
Uite că acum nici n-o să mai aflu. Pentru că azi e ziua cuiva care nu mai există pe lumea asta. Nu te pot suna. Nu le pot spune copiilor că azi e ziua bunicului lor. Am aprins o lumânare, în schimb. Care nu e pe nici un tort. E lângă o poză de la nunta ta cu mama, o poză alb-negru cam de când începeam și eu să exist.
Ce faci când e ziua cuiva care a murit? Când ar trebui să sărbătorești ani de la naștere, iar tu nu mai știți cât sunt, dar știi exact ziua și ora când l-ai văzut alunecând în mormânt pe două sfori rufoase?
Aseară m-am gândit că azi o să celebrez cu gândul la tine. Că o să ascult muzica ta, că o să-mi amintesc toate momentele bune cu tine. Am dat play, i-auzi, e un Pink Floyd, Wish you were here. Așa s-a nimerit. Mereu se nimerește adevărul. Doar că nu găsesc nimic de sărbătoare în sufletul meu. E numai lipsă și durere. Mă doare râsul nostru. Dansurile noastre de când aveam opt ani și tu 30. Concertele noastre. Planurile. Vacanțele. Regăsirea noastră după două decenii de dor. Moartea ta nemernică atât de curând după asta.
N-am avut timp. Ni l-ai luat tu când ai plecat în altă țară atât de devreme în viața mea. Ni l-a luat moartea, când tu poate ai fi vrut să revii.
Sunt aici fără tine de aproape doi ani deja. Nu-mi place fără tine. Chiar dacă n-am fost aproape două treimi din viața mea, măcar erai undeva. La niște mii de kilometri, dar erai. Te puteam suna de ziua ta și tu-mi urai înapoi să fiu sănătoasă și să am grijă de toți.
Aș vrea să fii aici. Uneori am impresia că ești. Strâng palmele în pumni ca tine. Râd ca tine. Folosesc cuvintele tale. E subconștientul meu care te caută, te aduce aproape. Ieși din mine ca spuma dintr-un pahar prea plin cu bere.
Să-mi zic la mulți ani mie, că e și puțin din tine aici? Nu-mi vine. Oricum, mă gândesc la tine. În fiecare zi. În fiecare zi mi-e dor de tine, dar azi mai mult. Azi mă doare mai mult.
Mi-aș dori să fii aici.
Offff….. plang in hohote…. am si eu aproape 2 ani de cand am pierdut-o pe mamica mea si nu e zi sa nu ma gandesc la ea. Nu e moment de fericire sau de tristete pe care sa nu vreau sa il impartasesc cu ea…copiii mei nu au cunoscut-o si nu o vor cunoaste niciodata. Nici ea pe ei si asta ma doare enorm. Ca ei nu se vor putea bucura de dragostea bunicii lor, care i-ar fi iubit enorm
Să se odihnească în pace Bunicul Stelian.
Te îmbrățișez, Ioana.
Sarbatoreste cu zambet caci in ziua asta el ti-a fost dat tie, sa iti fie tata atat timp cat ati avut impreuna! Sarbatoreste amintindu-ti clipele frumoase! Sarbatoreste ca si cand el te vede si iti doreste fericirea asa cum tu o doresti copiiilor tai! Stiu ca eu asa fac…
Offf Ioana….Așa de trist este, te înțeleg perfect, ieri ar fi fost ziua tatălui meu care nu mai e printre noi de aproape 3 ani… Și eu m-am gândit la cum ar trebui să-l celebrez, tare mult mi-aș fi dorit să mai fie încă aici, doare mult mai tare in zilele astea speciale când ți-ai dori sa pui mana pe telefon și să-i auzi măcar glasul. Eu sper că este undeva și că simte toată dragostea pe care i-o port… Fii puternica și adulți mereu aminte de momentele frumoase…Te îmbrățișez!
Martie 14… Ziua tatălui meu… căruia de aproape 30 de ani nu îi mai pot spune La mulți ani…La ultima aniversare,din 14 Martie 1990 împlinise 41 de ani…Eu aveam aproape 10… i-am împlinit pe 14 august tot 1990…Dar el a murit pe 28 APRILIE… același 1990.De atunci mi-e dor de el de Ziua lui…Și pe 14 Martie și pe 21 Mai…de ziua onomastică…se numea Constantin… Știu cum e Dorul ăsta….
7 ani fara tata…zi de zi ma trezesc gandidu-ma la el.
La inceput si o amintire scurta, o tresarire a imaginii lui in minte in aducea lacrimi in ochi. Acum dupa sapte ani, amintirile imi lumineaza ziua, gandul la el ma linisteste; il simt uneori langa mine, parca ma mangaie si ma incurajeaza. Mie dor…tare dor, dar dorul nu mai doare atat de intens acum.
Il regasesc in fiul meu: zambetul, timiditatea si forta totodata cu care abordeaza viata si lumea, mainile cu degete lungi si frumoase, felul acela de a privii dincolo de imaginea pe care o afiseaza oamenii, felul in care reuseste sa gaseasca bucatica aceea buna din fiecare. A lasat in el mai mult din ce a lasat in cei trei copii ai sai.
Mie dor…
Da, ai pus în cuvinte sentimentele care m-au încercat acum 5 zile, când tatăl meu ar fi împlinit 64 de ani, dacă…cancerul care mi l-a adus aproape pentru prima dată în viață nu mi l-ar fi luat doi ani mai târziu…
Mereu doare mai mult în ziua asta, dar cel puțin eu am remarcat că are grijă de acolo, de sus, să aducă ceva special care să-mi schimbe starea din ziua respectivă, e modul lui de a mă proteja, iar eu știu și simt și scriu.
E mai ușor…parcă!
Pe 14 Martie ar fi fost ziua tatălui meu…ar fi împlinit 71 de ani.A Plecat în Cer la fix o lună și jumătate de când a împlinit 41 de ani,pe 28 APRILIE 1990.Eu nu aveam încă 10 ani, i-am împlinit în august 1990…De aproape 30 de ani îmi e Dor de EL…Nu-i mai pot ura nimic…nici pe 14 Martie nici de ziua onomastică, pe 21 Mai, pentru că îl chema Constantin….
Ioana, poate ţi se va părea nepotrivit, dar eu, de ziua „cuiva” care nu mai este voi chema câteva persoane apropiate la masă. Aproape așa cum era şi în timpul vieţii. E adevărat, au trecut câţiva ani, la început nici eu nu am putut de prea multă durere.
si eu te imbratisez..”mereu se nimereste adevarul”…Lumina tatalui…
Cat de bine inteleg ce simti….luna aceasta ar fi fost ziua mamei mele dragi, care a parasit aceasta lume, acum 2 ani, la doar 54 ani. Nu a apucat sa-si vada nepotul…eram insarcinata in 5 luni cabd a murit….Nu exista zi sa nu ma gandesc la ea….lumea e mai pustie fara mama, si oricat de fericita as fi, undeva in suflet e si o durere si un gol…. Ma uit la pasari, copaci, flori, ploaie si iarba si ma gandesc ca ea nu le mai poate vedea. Si mi se pare nedrept felul in care viata merge totusi mai departe….ca si cum n-ar fi fost niciodata pe acest pamant.
Te inteleg perfect…se fac 3 ani si inca doare groaznic. Eram gravida in 8 luni cand a plecat de langa mine…iubea copiii dar nu a apucat sa le iubeasca pe ele, nepoatele lui…doare rau si o sa tot doara… Trista si nedreapta este viata uneori.
Te imbratisez cu drag…
Cel mai frumos articol pe care l-ai scris vreodata.
Mi-a fost dor de mama timp de 15 ani, timp in care a fost plecata peste hotare. Dupa 15 ani s-a intors acasa cu o boala incurabila, 2 ani am vazut-o chinuindu-se, pana am pierdut-o de tot. Au trecut 6 luni de cand nu mai e, doare atat de tare…
inteleg si simt atat de bine, Ioana! Ce mult semanau tatii nostri (muzica buna si alcool).
Ce bine ca ai blogul, unde poti sa iti asterni aceste emotii si in jurul tau sa aduni vibratiile atator fiice orfane de tata, care simt ce simti si tu, indiferent cati ani au trecut. Bun venit in club, asa obisnuiam sa zic cand unei prietene ii murea tatal, e vorba mea.
Sper, nu stiu, dar imi place sa cred ca „pe lumea cealalta” ne vom regasi cu ei si cu toti cei dragi, sau mai putin dragi, si vom afla raspunsuri la intrebari si dureri care ne-au framantat mult timp, si care ne vor elibera.
Nici nu stiu cu ce sa inchei, „condoleante”, „la multi ani”… rezista!
Numai bine!
De mai putin de 4 luni si eu sunt orfana de tata ? A plecat dintre noi inainte de Craciun.. Doua luni mai tarziu ar fi trebuit sa-i sarbatorim ziua de nastere, in aceeasi zi in care fetita mea cea mare a implinit 8 ani. Anul asta a fost primul an in care nu am putut sa ma bucur pe deplin de ziua ei, primul an in care cu un ochi am plans si cu unul am ras, primul an in care copilul din mine a jelit in tacere, in timp ce mama care sunt azi a fost extrem de fericita si recunoacatoare pentru prima minune aparuta cu 8 ani in urma in viata noastra.. si pe care el o considera ca fiind cel mai frumos cadou de ziua lui. Nu am mai apucat sa sarbatorim impreuna.. Crezand ca avem tot timpul din lume, nu am mai apucat sa facem multe.. Dar vine o zi fara de maine si ramai doar cu amintirea a ceea ce ai facut (sau nu) ieri.
Si pentru mine a fost recent ziua mamei, care nu mai este… Eram trista si ma duceam cu copiii la biserica. Le-am povestit de ce vreau sa aprind o lumanare, si unul dintre copii a sarit „dar de ce nu cumparam un tort?”. Si dintr-o data ziua trista a devenit dulce-amaruie…
Chin up, kiddo! Nu pot sa spun decat ca te inteleg. 7 aprilie e ( ar fi fost, a fost ,nu stiu) ziua tatalui meu, anul asta vor fi 3 ani de cand nu mai e cu noi. Doare si probabil o sa doara mereu. Cuvintele imi par de prisos acuma asa ca doar te imbratisez!
Mi se pare prea exagerat „sentimentalismul” acesta fata de parintii care nu au depus nici un efort de a le fi aproape copiiilor lor din toate punctele de vedere ( emotional, psihic, financiar, etc.) macar pana la varsta de 18 ani.
Parerea mea e ca rezerva de iubire a copiiilor trebuie umpluta de catre parinti pana la 18 de ani. Orice vine dupa aceasta varsta e superficial. Daca un parinte nu a stiut sa-si arate iubirea fata de copil in perioada copilariei, va reusi sa faca asta cat timp el este adult? Nu.
Acel adult care cauta iubirea parintelui este doar un copil ranit si care se simte neiubit in trup de adult.
Nu e „sentimentalism”, ci iubire. Ce comentariu bizar…
Angi are dreptate. Cu ce a contribuit tatal tau emotional, psihic, financiar pana la 18 ani? Nu stiu, jelania asta anuala e redundanta, daca privesti pragmatic. Ok, inteleg ca iubire si bla-bla, dar daca iei pe puncte si faci o statistica a contributiilor pe toate planurile, cam da cu minus. Dar tu continui sa scrii articole smiorcaitoare an de an, desi… Daca ar fi vrut cu adevarat, ar fi fost langa tine. Dar a ales sa nu fie. Don’t cry over spilled milk and let it go.
Uite, e spatiul meu, scriu aici fix despre ce vreau, iar sa spui despre suferinta unui alt om ca sunt smiorcaieli este lipsit de bun simt. Scuze, dar nu mai pot sa iti citesc aberatiile aici.
Scria cineva in comentariile altui articol ca nordicii sunt reci..ce sa zic, romanii poate nu sunt reci, insa sunt de-a dreptul cruzi uneori…