Aoleu, dar nu vreau un copil frustrat, vei spune! Stai așa, nu închide articolul încă. Așa e, noi, oamenii mari, vorbim des despre frustrare în sens negativ și despre cât de mult ne supăra asta: Ia uite și la aia, ce frustrată! Clar e frustrat, nu-l vezi cum sare cu gura?
Frustrarea este parte din viață. Haideți să ne gândim puțin, ce este frustrarea și de ce e ea bună? Frustrarea e o emoție negativă puternică, o ciudă că lucrurile nu sunt așa cum ne dorim.
Problema cu frustrarea este că în capul nostru de adulți, ea e strâns legată de eșec. Nu-ți iese, ești vai de capul tău, și ultima din curtea școlii, și frustrată pe deasupra. Însă copiii nu văd lucrurile așa. Ei simt frustrarea, asta da, e o emoție firească, dar nu simt și sentimentul de eșec. Tristețea eșecului este o reacție a orgoliului, iar copiii nu știu ce este orgoliul. Ei nu văd lucrurile în termeni de succes și eșec, ei simt că își doresc ceva ce încă nu au reușit să obțină. Și exact această dorință puternică îi va ajuta să obțină până la urmă ce doresc. Sau nu, dar și asta e parte din viață.
Nimănui nu-i ies toate și trebuie să învățăm de mici asta, pentru a ne putea adapta la ce urmează să ni se întâmple când coborâm din brațele mamei.
Frustrarea nu duce la traume. Dimpotrivă, duce la progres, dacă se întâmplă în limite acceptabile și dacă vorbim despre împlinirea unor dorințe, și nu a unor nevoi. Un copil nu va muri și nici nu va fi traumatizat dacă nu primește jucăria nu știu care, însă da, poate muri și cu siguranță dezvoltarea lui va fi afectată dacă nu primește iubire și căldură de la părinții lui sau alte figuri de atașament în primii ani de viață. Dorințe versus nevoi. Nevoile trebuie împlinite rapid. Dorințele nu neapărat. Unele da, altele nu. Iar cele care nu vor fi împlinite îi vor crește toleranța la frustrare (dacă știm să gestionăm corect astfel de situații) și ăsta-i un lucru bun.
A avea toleranță scăzută la frustrare înseamnă fie că reacționezi super vocal la orice semn de frustrare (asta se aplică la cei mici), fie că te temi atât de mult de frustrare încât faci orice ca să o eviți, inclusiv renunți la a mai face orice lucru de teamă că te frustrezi (asta se aplică la adulți, care au mai mult control).
Soluția nu este să stăm pe canapea așteptând să treacă viața pe lângă noi de frică să nu cumva să ne frustrăm, ci să învățăm să trăim cu frustrarea și s-o folosim în mod constructiv. Iar copiilor le putem oferi un start bun în acest sens, ajutându-i să simtă ocazional frustrarea și să învețe să se folosească de ea pentru a obține ce își propun.
Un copil cu toleranță mică la frustrare este un copil care nu poate aștepta nici măcar o clipă, vrea totul ACUM, iar dacă nu primește, se enervează, strigă, se tăvălește, se supără și trântește uși, amenință, vorbește urât, renunță foarte ușor la primul semn că nu-i va ieși totul repede și bine, se descurajează rapid și nu mai vrea să mai încerce curând activitatea cu pricina, e încăpățânat, nu are răbdare să primească explicații și nu are respect pentru dorințele și nevoile altora. Nu are răbdare în general cu nimic, e anxios, se ține deoparte de acțiuni pe care nu le cunoaște, nu urmărește rezultate pe termen lung. Se adaptează greu și protestează mult.
Se vede din descriere că acest gen de copil nu e foarte ușor de mulțumit, nici foarte sigur pe el și cred că nici prea fericit nu e. Oscilează mereu între dorința puternică de a avea un lucru și enervarea teribilă că nu-l primește.
Bun, cum facem să îi exersăm mușchiul toleranței la frustrare? Ei bine… (n-o să vă placă asta): frustrându-l. Nu cu cruzime și cu satisfacție, ci cu răbdare și blândețe, cu pași mici și delicați. Vă cere un fruct ACUM? Îi spuneți că l-ați auzit, că acum faceți altceva și că îi veți da mărul în câteva secunde, până numărați împreună la zece. Vă întrerupe conversația de adult cu ceva care nu arde? Îl rugați să aștepte. Vrea să-i dați jucăria, deși o poate lua singur cu puțin efort? Îl încurajați s-o ia singur. Nu-i faceți temele, nu îi legați șireturile la 8 ani. Poate singur, chiar dacă se va frustra puțin la început. Frustrarea e bună! 🙂 Ne ajută să facem progrese!
Îl ajută mult dacă verbalizați cu el sau în locul lui ceea ce simte. Nu-l lăsați să spună despre el că-i prost sau rău dacă ceva nu-i iese. Spuneți-i că toți trecem prin asta. Căutați împreună soluții de succes care-i vor spori stima de sine. La noi ajută mult să le povestesc în fel eșuau multe dintre încercările mele când eram mică. Și cum reușeam în cele din urmă (sau nu, pentru că îmi doream ceva imposibil).
Iată și alte câteva exemple de acțiuni prin care le putem crește toleranța la frustrare pe vârste:
Bebeluși
Nu-i dai jucăriile pe care și le dorește și la care poate ajunge singur. Îl lași să se târască, să se împingă, chiar dacă se enervează. Îl încurajezi, îi apreciezi efortul, stai lângă el, să te vadă zâmbind și încrezătoare. Îi vorbești blând, nu râzi de el, nu-l lași singur.
Nu îl ridici tu în fund, nu îl rostogolești tu. Îl lași să se străduiască. Așa învață.
Toddleri
Nu-l ajuți să meargă. Are nevoie să reușească singur, nu să te cocoșezi ca să-l conduci de colo colo.
E important să aibă jucării la nivelul lui, să își poată alege. Insiști să le pună la loc. Nu tu în locul lui, el.
Îl îndrumi să mănânce singur. Fetița mea cea mai a primit mâncare de la noi până la 2 ani și jumătate. Băiețelul mănâncă singur de la 9 luni, de toate. S-a ambiționat văzând-o pe sora lui mâncând singură, a vrut și el. De putut pot ei multe, nu prea-i lăsăm noi.
Îl îndrumi să se îmbrace și dezbrace singur. Am văzut copii mai mici de trei ani complet independenți din acest punct de vedere și foarte mândri de ei. Arătați-le cum să se dezbrace. Exersați cu ei. Încurajați-i. Apoi lăsați-i să se străduie.
Copii mai mari de trei ani
Insistați să termine lucrul de care s-au apucat. Stați lângă ei când fac lucruri grele, care îi ajută să se dezvolte, de exemplu când scriu primele litere sau când fac un puzzle. Explicați-le de ce simt furie și cum o pot gestiona, dar și cât de important e să nu renunțe.
Acum în Olanda am cunoscut o doamnă extraordinară, de aproape 70 de ani. Ne-a făcut niște mici cadouri frumos ambalate, ni le-a oferit și ne-a spus: Nu le deschideți până mâine dimineață! Ne-am perpelit toți, muream de curiozitate, mai ales copiii, dar ne-am ținut de cuvânt. Și ce bucuroși am fost să le deschidem a doua zi!
Asta merge la orice vârstă! Și e o lecție foarte utilă pentru disciplina noastră mentală și emoțională!
Nu vă temeți de frustrarea copiilor voștri! 🙂
Sursa foto: copil nervos via Shutterstock.com
da, si nu ridicati copilul de jos atunci cand s-a impiedicat si a cazut, incurajati-l sa se ridice singur, ca daca poate sa mearga sigur poate sa se si ridice de jos (desigur, daca nu s-a lovit rau, daca nu plange etc)
nu-i ridicati nici pe ai vostri si nici pe ai altora (cand parintii lor sunt in proximitate etc)
Inteleg teoria cu frustrarea, o vad si la fi-miu si ma lupt cu mine sa nu-i indeplinesc orice dorinta. Unele teorii le inteleg si rezonez cu ele, altele ma lasa rece. Asta cu „nu ridica copilul cand cade” mi se pare aberatia absoluta. Nu am simtit niciodata sa stau cu minile-n san si cu zambetu pe buze sa-i zic „hai, sus!” cum fac alti parinti. Sunt suficiente situatiile in care copiii trebuiesc incurajati sa se descurce , sa sa sa…cand cad NU e o acea situatie in ochii mei. Adica daca eu ma impiedic si cad, barbate-miu sa-mi zica: hai! sus, pepusha, ca esti ditai femeia! Stiu ca fi-miu se poate ridica de jos, multumesc lui Dumnezeu ca este sanatos si o poate face. Insa eu INTOTDEAUNA ma voi apleca sa il ajut sa se ridice, sa il scutur, sa il intreb daca-l doare ceva si sa pup unde doare. Atat timp cat ma va lasa el sa o fac, o voi face. Nu, nu ma bag sa ridic/hranesc/iubesc copiii altora.
Tu daca cazi, cazi foarte rar si de obicei e ceva serios, deci e normal sa fii ajutata, iar daca nu e ceva serios sunt sigur ca nu astepti sa fii ajutata.
Copiii mici, in schimb, se impiedica si cad si de 10 ori pe minut, face parte din procesul de invatare: cum sa-si controleze corpul, cum sa evite pe viitor samd… de fapt pt ei e foarte important sa cada si de aia e foarte important sa invete ca se pot ridica singuri si ca cazutul asta nu e nici o tragedie.
De multe ori am observat ca imediat dupa ce cade copilul se uita la parinte si daca il vede ingrijorat, incepe sa planga, iar daca nu, nu.
N-a zis nimeni sa nu-i consolam daca s-au lovit, ce am zis e doar sa-i lasam sa se ridice singuri in caz ca nu au nevoie de consolare, pentru ca daca ii ridicam de fiecare data practic ii tratam ca pe niste persoane cu handicap si le subminam increderea in ei insisi, si de-abia asta e aberant.
edit:
de fapt toata discutia poate fi rezumata de la propozitia ta „Stiu ca fi-miu se poate ridica de jos…”
dar esti sigura ca si EL STIE? ti se pare important ca si el sa stie?
bineinteles, nu ma refer strict la a se ridica de jos, ci in general la „a se ridica si a merge mai departe” dupa un esec oarecare, fara propteaua parinteasca.
daca nu-l inveti acum sa se ridice singur de jos, cum crezi ca va putea sa „se ridice singur de jos” in situatiile urmatoare: il agreseaza sau il ridculizeaza un coleg la gradi/ scoala; ia o nota proasta; nu e bun la fotbal sau la alt sport; il refuza o fata si asa mai departe. Sau planuiesti sa-l tii sub aripa protectoare de closca pana pleaca de acasa? Si dupa aia cand va fi refuzat la primul interviu te astepti sa o sune tot pe mami sa-l consoleze?!
ideea ca poti depasi aproape toate obstacolele prin efort mi se pare unul din cele mai importante lucruri despre care vreau sa-mi invat copiii si cred ca trebuie inceput cat mai repede, cu lucruri potrivite varstei lor.
Bun raspunsul tau Robo. Eu am vazut de atatea ori reactia fetitei mele in functie de a mea. Cade si in secunda urmatoare e cu ochii la mine. Daca sunt calma, se ridica, vine la mine, imi arata ca s-a lovit (uneori evident ca nu e nimic), se cuibareste in bratele mele, mai facem o gluma si dispare durerea si buba. Daca ma impacientez urmarea e plans, drama si toate cele.
Imi place mult cum a expus Printesa treaba asta cu frustrarea la copii. Fetita mea e in perioada acuta ca vrea totul ACUM. Ajuta ideile date de ea.
O zi cat mai frumoasa!
Asa simt si fac si eu! Foarte buna paralela cu ce ar face sotul daca se intampla sa ma impiedic eu 🙂
Hmmm. Imi place tare mult tot ce ai spus pana acum. De cand citesc eu blogul. Dar aici nu pot sa fiu de acord si as vrea sa te gandesti putin daca chiar asa e. Cand se impiedica si cad, se lovesc. Ii doare. Sunt mici si ii doare. Au nevoie de alinare. Si nu pot intelege de ce iubirea vietii lor-mama/tata refuza sa ii ia in brate si sa le spuna ca acum ii doare, dar o sa treaca, ca a sa reparam genunchiul cu un pup, niste betadina sau un plasture, in functie de ce ai la indemana. Nu mi se pare ok sa vezi copilul plangand ca a cazut si sa il lasi sa se ridice singur. Nu imi place sa vad asta in parc. Sunt de acord ca trebuie invatati sa pescuiasca, dar nu cred ca trebuie sa ii lasam sa planga cand ii doare.
Ă specificat: „dacă nu plang”. Sunt multe situații în care efectiv nu se lovesc, nu ii doare nimic. La acelea se referea.
Cred ca diferenta esentiala intre ce zice Robo si ce spui tu, Sabina, este ca tu hotarasti singura ca pe copil il doare. Si ca trebuie ridicat si alinat.
Eu ce inteleg din ce zice Robo este sa avem rabdare sa ne spuna copilul. Sa reactionam cu calm si cu doze mici de sustinere, in functie de cum evalueaza si copilul situatia, nu doar noi – adica evident te uiti la prunc si, daca nu e situatie evidenta de chemat salvarea, dupa ce faci o pauza ca sa observi reactia copilului, oferi o sustinere verbala daca crezi ca e cazul – „Ai cazut. Te doare ceva? Ai nevoie de ajutor?” Spuse cu calm si pauza intre ele. De multe ori nici nu apuci sa le spui pe toate ca pruncul se si ridica. Alteori are nevoie de mai mult, si atunci da, te duci la el si il ridici, il sustii, il pupi – uneori chiar daca nu s-a lovit prea tare, poate are doar nevoie sa plinga in bratele tale putin.
Mie asta nu mi se pare deloc egal cu „Ridica-te copile ca n-ai patit nimic”; ba dimpotriva, reactia de „Aoleu ai cazut hai sa te pupe mama si sa te ia in brate!” indiferent de reactia copilului, mi se pare exact la fel de insensibila la nevoile REALE ale copilului ca si „Ridica-te ca esti ok”, pentru ca in ambele cazuri TU hotarasti de cat ajutor are nevoie (sau n-are) copilul.
@Anda
eu fac exact cum spui tu atunci cand copiii mei cad: ma uit la ei si daca ei nu plang sau daca e clar ca nu s-au lovit groaznic, doar ii intreb daca sunt ok si daca au nevoie de ajutor.
apoi, in functie de raspuns, ii iau in brate sau ii las in pace.
Si sa stiti ca acel copil cu toleranta scazuta la frustrare de care zice printesa mai sus este posibil sa continue sa fie asa chiar daca aplicati toate sfaturile de mai sus. Asta nu inseamna ca esuati, inseamna doar ca aveti un copil foarte hotarat pentru modul in care vrea el sa vada viata! Si daca mai e si singur la parinti, acest lucru perpectueaza aceasta stare de fapt, pt ca acel copil singur la parinti inevitabil se simte centrul universului familiei sale pt ca nu imparte si nu e nevoit sa faca acest lucru pana mai tarziu cand intra cu adevarat in comunitate! Sau poate sa insemne ca al vostru copil nu e din tipare, dar nici acest lucru nu e rau, aveti un copil special si minunat care merita toata iubirea voastra!
Toleranta la frustrare se educa, se creste, se dezvolta, nu se naste nimeni cu ea, dar este nevoie de ea pe parcursul vietii. Oricat de special ar fi un copil, oricat de centrul universului ar fi el in familie, oricat de iesit din tipare ar fi, are nevoie de aceasta toleranta la frustrare, frustrari intalnim toata viata, daca nu stim sa le facem fata…pai nu prea e de bine.
Ar fi bine sa nu confundam toleranta la frustrare cu altceva si sa nu incurajam lipsa ei.
si eu cred ca vine de la parinte.
Adicalea cred ca prima data parintele tre sa lucreze si sa evolueze.
[…] ”Copiii au nevoie să învețe toleranța la frustrare, ca să poată face apoi efortul de a obține …” – Ioana a scris despre importanța de a înțelege frustrarea și a dat câteva exemple de acțiuni prin care putem crește toleranța copiilor la această emoție. […]
Eu sunt curioasa: ce era in darurile primite? :))) Sa astept pana maine?:)))
Ioana, lăsatul copilului să doarma singur în pat nu înseamnă educaţie în vederea creşterii toleranţei la frustrare?
Adică am auzit cazuri în care copiii plâng primele două – trei nopţi în care sunt lăsaţi singuri şi după aceea nu mai au nicio problemă.
Nu, aceea este cruzime. Nevoia copilului de contact cu parintele nu este un moft, este fix o nevoie si e foarte important pentru psihicul si fizicul unui bebelus ca aceasta nevoie sa fie implinita.
Dar daca bebe are 1 an si jumatate?
Nu poate dormi singur in pat?
Unii pot si vor, altii pot dar nu vor, altii nici nu pot, nici nu vor. Nu exista vreun standard. Eu am modele diferite, de exemplu: primul a dormit dintotdeauna numai singur, nu a suportat alt om in pat langa el, al doilea nu a dormit singur in viata lui mai mult de o ora (are 3 ani).
Atunci când copilul poate, dar nu vrea, este un moft. Și de multe ori sunt încurajați, inconștient, de părinți.
Si care este problema daca dorm impreuna? Somnul e o chestiune extrem de importanta, nu as face antrenament pentru viata cea grea la somn.
Intimitatea și viața sexuală clar au de suferit, și în cazul ăsta vorbim de frustrări de alt tip .Și probleme de cu totul alta natura.
Sigur, e posibil, dar asta e treaba parintilor in discutie, nu avem ce comenta noi dinafara. Si sa stii nu e neaparat sa aiba de suferit, decat daca sunt si alte probleme acolo. In general copiii doar arata cu degetul niste probleme, nu prea le creeaza. Adica daca oamenii au de facut sex, pot face si daca noaptea dorm in pat cu copilul. Daca nu vor, atunci sigur, orice pretext va fi bun sa nu faca.
Pai ăsta am zis și eu: când copilul poate sa doarmă singur dar nu vrea, iar părinții îl încurajează în direcția asta, este în realitate o problema a părinților : le convine sa nu stea (sau sa stea cât mai puțin timp) împreună. Pe de alte parte, îmi vine greu sa cred ca atunci când dormi în fiecare noapte cu copilul iar ziua mișună prin casa ai prea multe ocazii sa faci sex.
Oare nu mai au nicio problema sau se resemneaza, vazand ca, oricum, nu vine nimeni la ei?
Tare util articolul! Multumesc!
[…] asta înseamnă că pot lucra cu el și pe zona toleranței la frustrare (am scris despre asta aici). De cele mai multe ori, însă, tot procesul se încheie cu o soluție găsită de el și cu un […]
Multumesc mult! Ma ajuta fff mult aceste informatii! ❤
[…] Iar dacă își dorește mult un obiect, îl poate pune pe lista de cadouri pentru ziua lui sau de Crăciun. În felul acesta învață să aștepte și poate va prețui mai mult obiectul cu pricina. În plus, îi crește toleranța la frustrare, și asta e foarte bine, e o aptitudine prețioasă de-a lungul vieții (am explicat aici cum și de ce). […]
Îmi place articolul. Aș adăuga un exercițiu pentru adulții care au toleranță mică.
Țineți cu voi timp de o lună o monedă (sau mai multe dacă aveți mai multe perechi de pantaloni).
Decideți care este cap și care este coada.
De fiecare dată când vă doriți ceva foarte mult și sunteți pe punctul de a primi, scoateți moneda și aruncați-o în aer: cap puteți primi, coada poate peste 15 minute sau altă dată.
De exemplu: vă plănuiți cu foarte mare atenție ieșitul la un concert cu un prieten bun. Ajungeți acolo și vreți să luați o bere. La bar, chiar înainte de a comanda scoateți moneda: cap -> puteți lua, coadă -> va trebui să vă mulțumiți cu apă.
Ideea e ca atunci când simțiți frustrarea aceea foarte mare să vă întrebați: „câte pot controla eu în viață?” – răspunsul este: foarte puține lucruri.
Viața este plină de disconfort (zilnic), iar moneda vă va ajuta să schimbați memoria inconștientă pe care nu o puteți accesa.
După o lună, sau două, de făcut zilnic acest exercițiu vă veți obișnui cu ideea că lucrurile nu merg mereu după bunul plac.
Cel mai important aspect, însă, este acela că veți înlocui obiceiurile: în loc să vă frustrați și să reacționați în așa fel încât să vă faceți rău, o să acceptați situația ca un reflex și veți căuta soluții alternative.
Apoi, când vă găsiți în situația de frustrare, scoateți iar moneda. Doar gândul că veți duce mâna spre buzunar o să vă ajute pe loc.
Eu țin o monedă în buzunarul mic, lateral, de la pantaloni (la toți). În sfârșit i-am găsit o utilitate.
Interesant 🙂 voi aplica si eu. Sper sa se mai dreaga ceva. La mine ma refer, desi se pare ca si bebele 1an, m.a mostenit. Sufar cumplit cand nu reusesc ceva imediat. Si uneori chiar gresesc grav. Deci eu sunt unul din acei copiii care au primit totul imediat, nu am luptat pt nimic. Iar acum…eu sufar
Vad ca e un articol vechi, sper sa mai primesc raspuns…
Albert, 1 an si 4 luni, hiperactiv, agitat, alearga prin casa non stop.
Ce faci atunci cand frustrarea se manifesta repetitiv de zeci de ori pe zi, asupra unei actiuni pe care nu are voie sa o faca?
Problema concreta – vrea sa se urce pe biroul meu sau al lui taica-su, sa butoneze tastatura, mouse-ul, sa se urce cu picioarele pe tastatura, sa mearga in spatele monitoarelor si sa invarta de suruburi/rotite, sa fure pixuri cu care sa alerge apoi prin casa, cu riscul de a se rani.
De fiecare data cand se urca pe scaun spre a se urca pe birou este certat/ aentionat, dat jos, cu blandete, cu fermitate, cu distragerea atentiei, cu orice… Si dupa ce e dat jos urla si plange si apoi revine si repetam.
Daca stau la birou, cere in brate, pentru a se urca apoi mai departe….
I-am dat baiatului tastatura lui, mouse-ul lui, dar degeaba, ale lui nu sunt bune..
Mai are si alte fixuri, dar care nu sunt atat de periculoase, deschisul tuturor sertarelor din casa, cu farfurii, baterii, haine, etc… si pentru acestea i-am explicat de zeci de ori, si tot repeta…
Cum il opresc/linistesc? Vorbesc cu el, dar nu pare sa ma auda :))
eu i-as explica ca e periculos dar i-as propune sa faca asta o data cu mine aproape, ca sa vada cum e
poate faptul ca ii interzici e parte din motivatia lui de a se urca acolo si daca-l lasi o data ii mai scade dorinta
eu patesc ceva similar cu asta micu’ al meu care tot timpul e foarte interesat de si vrea sculele mele electrice si asa fac: ii zic ca sunt periculoase si i le arat eu, dupa care interesul ii mai scade… o vreme :))
Superb articol, mersi mult, chiar ne confruntam in perioada asta exact cu frustrarea si anxietatea si mai ales incercam sa invatam rabdarea!
Multumesc pentru cele scrise. Începeam sa ma întreb dacă baietelul meu are o problema medicala sau dacă noi facem ceva absolut greșit. Are 3 ani și 5 luni. Face de câteva zile crize de furie, mai multe episoade intr-o zi, din motive precum:
*”Nu tu trebuia sa ajungi prima la masina, ci eu. Haide du-te înapoi. Nu asa, lipita de poarta și vii când ajung eu la mașină.” Și nu era o întrecere, pur și simplu mergeam către masina. Explicațiile, blânde sau ferme, nu sta sa le asculte, ba mai mult își pune uneori mâinile la urechi și vorbește peste mine. Dacă nu se întâmplă cum dorește, are o criza de plâns lunga și devine agresiv, aproape ca nu mai am soluții sa gestionez.
*”Mami, m-am trezit. Vin-o la mine, te rog!”. Și urc scările la etaj, în timp ce ii spun: Gata iubire, somnul?. „NUUUI, nu acum vorbești cu mine. Ajungi sus și apoi.” Și vrea sa cobor sa o iau de la început, sa fac cum își dorește. În caz contrar, drama, plâns și furie peste măsură.
Nu ii pot satisface toate aceste dorințe de fiecare data, de teama ca face scandal, sincer. Uneori ma grăbesc, alteori nu îmi pare normal pur și simplu. Dacă nu fac cum dorește fie criza de plâns și tăvălit pe jos durează foarte mult (chiar și 45 minute), fie la un moment dat se liniștește și spune ca a înțeles ca nu s-a putut- dar asta în 1% din cazuri.
Vorbim de cele mai multe ori calm, ferm/blând. Dar fiind asa dese episoadele și din astfel de motive, am început sa ne pierdem cu firea, nu cat sa lovim (nu am facut-o niciodata) dar nici nu suntem departe. Cum pot gestiona episoadele acestea și din ce cauza se petrec?
Iti multumesc anticipat pentru răspuns. M-ar ajuta enorm.
Semnat: o mare fana și un mare fan (baietelul) a cărților minunate pe care le citim cu drag, și te felicitam cu aceasta ocazie!