Cine vrea sa se joace cu mine?

Cind eram mica, abia asteptam sa ma fac mare. Sa ma fac prezentatoare de stiri la televizor, sa nu ma mai oblige nimeni sa dorm la prinz, sa maninc cite napolitane cu ciocolata vreau, sa am banii mei, sa imi pot alege singura hainele, sa pot sta seara la televizor cit vreau, sa pot dormi acasa la prieteni si sa-mi invit prietenii sa doarma la mine, sa nu mai fiu fortata sa port ciorapi albi si grosi, sa sar in pat pina se strica arcurile, sa trag pisica de urechi, sa bag degetele in priza, sa joc carti, sa ma uit la desene si la filme „cu prostii”, sa ma joc cu cine vreau eu, cit vreau eu. Sa ma joc. Cind eram mica, niciodata nu ma jucam suficient. Oricit de mult ma lasa mama afara, tot insistam sub geam cu „Inca 5 minute, te roooooooooog!”. N-aveam decit 2 papusi si alea hirbuite. Si o minge verde pe care o alergam si la Ratele si vinatorii, si la Tarile, si la 9 pietre.
Uite ca m-am facut mare si pot sa le fac pe toate. Si le fac pe toate. Problema e ca… nu prea ma mai bucur de asta. Am banii mei, hainele mele, casa mea, deciziile mele, ciorapii mei colorati si subtiri. N-am mai dormit la prinz de vreo 20 de ani. Dar cind cineva ma invita sa ma joc, ma enervez si-l acuz de lipsa de responsabilitate. „Poarta-te, draga, ca un om mare, ca doar n-ai dat in mintea copiilor!”
Imi place sa ma copilaresc. Nu-mi place sa fiu om mare. Mi-ar placea sa uit citi ani am si sa traiesc ca atunci, fara sa uit insa tot ce-am invatat intre timp despre lume. Ca oamenii mari nu-si impart jucariile cu aceeasi bucurie cu care o face un copil. Ca oamenii mari dorm impreuna din comoditate, si nu pentru ca e atit de placut sa ai cu cine chicoti sub plapuma, pe intuneric. Ca desi isi pot alege singuri hainele, oamenii mari se imbraca de cele mai multe ori de parc-ar fi fost obligati de mamele lor sa iasa asa din casa. Si cu toate ca au banii lor, in loc sa-i investeasca in jucarii si dulciuri, in orice le place, asa cum ar face un copil, ii ascund la ciorapul gri si gros, „isi asigura viitorul”, in loc sa se bucure de prezent.
Azi mi-a fost pofta de clatite. Regimul strict la care ma tine Serban nu include, evident, si aceste delicatese. Dar eu mi-am facut chiar si-asa, cu lapte degresat si indulcitor in loc de zahar si le-am umplut cu brinza de vaci slaba. N-au avut niciun gust, fireste. 🙂 Dar de aratat, aratau chiar foarte bine. Si, din fericire, tin de foame.
Eu sunt mai copil decit toti oamenii mari pe care-i cunosc. Si cu toate astea, sunt atit de serioasa si de plictisitoare uneori ca imi vine sa ma pun la colt pe coji de nuca. Ma abtin de la mincare, string bani in loc sa-i stric pe mici bucurii, ma enervez din toate prostiile, imping oamenii sa-mi dea dreptate in loc sa rid alaturi de ei.
Cind sunt singura, ca acum, imi vine sa ies in strada cu cele mai pretioase lucruri ale mele si sa le ofer primului strain care-mi iese in cale. Sa-i spun „Salut, eu sunt Ioana, asta e laptopul meu. Nu vrei sa ne jucam impreuna cu el?” Dar nu fac asta de teama ca strainul o sa ia laptopul la subtioara si-o s-o rupa la fuga. Nu fiindca n-ar vrea sa se joace cu mine. Ci fiindca oamenii mari nu fac gesturi d-astea de copil, complet lipsite de rationament si egoism. Si cind cineva le face totusi, cei din jur il privesc piezis: „Hm… ce-o vrea de fapt de la mine???”
Ce simplu era atunci, ce putin imi pasa de lucruri, de replici… Voiam doar sa ma joc si sa maninc napolitane cu ciocolata.