Evadare in livada

Trei zile am locuit in livada. Am mincat, am dormit, am citit, am povestit, am visat si-am scris cind la umbra unui prun, cind la poalele unui mar, cind pe banca de lemn, cind direct pe iarba, sprijinita de-o capita de fin plina de purici si alte goange galagioase. In astea trei zile, in toata tara a plouat. A plouat la Bucuresti, la Piatra, la Sinaia si Predeal. In livada mea de la Breaza au fost insa soare, cer albastru, frunze verzi si fin galben. Eu am stat mai mult cu ochii inchisi si cu narile atente la toate mirosurile de tara cu care am copilarit si pe care nu le-am mai simtit de 20 de ani. De la aerul intepator de dimineata, la mirosul de lemn ud de roua, iarba proaspata, fin uscat, ceai de tei si oua prajite in tigaie. Trei zile n-am auzit decit greieri, fosnete de frunze si rareori cite-un fluier de tren sau o sonerie de telefon, ratacita printre copaci. Nici n-am scos iPod-ul din rucsac, n-am avut nevoie de muzica lui, mi-a cintat livada non stop. Suna ireal, stiu, asa m-am si simtit. De parca am luat pauza cu totul de la viata mea si m-am intors desculta in iarba, sa ma gindesc bine incotro am apucat-o si eventual sa ma reasez pe traiectoria buna.
Nu m-am gindit prea mult insa. Am fost prea ocupata sa aud, sa miros, sa pun mina. Pe banca de lemn, pe capita de fin, pe puricele care ma pisca vehement de-un cot tocmai cind ajunsesem la partea cea mai interesanta a cartii. M-am intors nesatula de livada, cu cartea neterminata si cu traiectoria indecisa. As mai fi stat o luna acolo. Fara sa-mi lipseasca lumea la care m-am intors de-o zi si care deja ma oboseste si ma enerveaza. Uuuuf, ca tare bine-a mai fost. Mai facem, da? Macar o data pe semestru. Imi face bine sa stiu ca mai exista in lumea asta un locsor in care e liniste si nu ploua. Si uite ce poze frumoase ies…