Cancerul de sân – o experiență

ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI

Aceasta este în primul rând o poveste despre bucurie, descoperiri și despre încredere în sine, o poveste pe care o scriu în speranța că din experiența mea pot învăța ceva și alții. Totul a început într-o seară de septembrie, îmi amintesc și acum perfect momentul când după duș am dus instinctiv mâna la sân pentru că îmi venea să mă scarpin. Și acolo, surpriză, era un mic nodul: dur, ciudat, nefiresc. Am sânii mici, nodulul era în partea de sus, cumva expus și ușor de remarcat. Prin urmare, deși foarte mic (6 mm am aflat în ziua următoare) era perfect palpabil. În ziua următoare am mers val-vârtej la prima programare la ecografie pe care am găsit-o. Acolo mi s-a spus că este probabil un fibroadenom, nici vorbă de ceva care să pună probleme, deși prezenta microcalcifieri și se evidenția și un ganglion axilar inflamat. Dar în contextul în care am 35 de ani, 2 copii dintre care pe ultimul tocmai îl alăptasem timp de 2 ani, înțârcat în urmă cu 3 luni, doctorul numai la malignitate nu se gândea.

Firește, am mai mers la un doctor (unul în care aveam mare încredere în urma unei experiențe din trecut, dar asta e o altă poveste). Și aici la fel – totul e în regulă… Totuși nu simțeam că e în regulă. M-am programat la o ecografie la un doctor mai renumit, dar la care găsisem loc peste 2 luni (asta însemna sfârșitul lui noiembrie). Între timp am urmărit pe Coursera un curs despre cancerul la sân, comparam ce învățam acolo cu ce vedeam la mine: imaginile de la ecograf erau la limita malignității, erau multe criterii ce duceau cu gândul la asta: marginile difuze, microcalcifierile, senzatia de neregulat la palpare… doar ca era mic și mobil. Totuși am zis ca dacă doi doctori au văzut și au spus că e de bine, trebuie să am încredere în ei măcar până la a 3-a părere din noiembrie. Între timp a devenit aproape convinsă că o să treacă și era cât pe ce să anulez acea programare.

Era 28 noiembrie, pe 30 urma să mergem într-o minivacanță în Apuseni. M-am dus la doctor cu inima puțin strânsă de teamă să nu îmi spună ceva ce mi-ar putea umbri excursia, dar pe de altă parte convinsă că sunt bine. Îmi amintesc și acum îngrijorarea doctorului în timp ce privea imaginile de la ecograf, vocea lui ca un verdict în timp ce dicta detaliile. Cumva totul se potrivea cu ce știam deja, cu ce aș fi putut spune și eu. Nodulul care în urmă cu 2 luni avea 6 mm, acum era de 14 mm și arăta extrem de suspect. M-a trimis la chirurgie.

Am plecat din cabinet și pe drum am început să plâng. L-am sunat pe sotul meu, l-am sunat pe medicul de familie, le-am povestit, apoi m-am dus în Herăstrău, unde m-am întâlnit cu soțul. Plângeam încontinuu, nu puteam să cred ce mi se întâmplă, simțeam că nu pot merge acasă și să mă uit la copii cu gândul la ce va urma. Probabil că toți ne imaginăm cumva că nu ni se poate întâmpla tocmai nouă, mulți pun egal între cancer și condamnare la moarte. Așa gândeam și eu, că sunt intangibilă, cumva nemuritoare, că mă îmbolnăvesc din când în când, dar mereu ies la suprafață. Și brusc totul părea să se năruie… cum e posibil să se întâmple una ca asta?? Mă și vedeam protagonista unui film lacrimogen, inutil să îl povestesc, e ușor de imaginat.

In ziua următoare am mai mers la încă o ecografie (iarăși o somitate, incredibil ce ușor am reusit să ajung când nevoia a fost mare) și aici s-a confirmat că lucrurile nu stau deloc bine, ba chiar a găsit de data asta mai multe zone suspecte în sânul respectiv ce nu fuseseră observate la ecografia precedentă. Și mi-a recomandat întâi de toate un RMN. Repet, era 29 nov și urma să plecăm într-o excursie. În București nu am găsit unde să fac RMN așa din scurt nicăieri la privat, de fapt nici în săptămâna următoare nu era loc, și trebuie făcut doar într-o anumită perioadă a ciclului menstrual ce se nimerea a fi tocmai în zilele respective. Însă am găsit la Cluj pe 2 decembrie, deci numai bine pentru că urma să fiu prin zonă.

Uite așa mi-am șters lacrimile pe moment, am respirat adânc și am plecat cu familia la munte, la zăpadă, săniuș, bulgăreala, târguri de Crăciun și toate cele. Am fost la Cluj și am făcut RMN-ul. Ne-am întors la București și am primit în 2-3 zile și interpretarea ce suna extrem de similară cu ce se văzuse la ecograf, se recomanda puncție biopsie pentru confirmare. Am simțit cum încă un zid mi se dărâmă, de parcă mă ascundeam de acest diagnostic care mă tot găsea de fiecare dată. Au urmat multe discuții la telefon cu prietene, apoi cu doctorul din Cluj ce interpretase RMN-ul, spunându-mi că nu crede să fie adevărat, că poate fi fals pozitiv, și că în cel mai rău caz tot e bine, cancerul de sân în stadiu incipient e perfect abordabil.

Luna decembrie s-a scurs de parcă nu ar fi fost: am făcut puncția și cele două săptămâni până la primirea rezultatului s-au evaporat cumva. Diagnosticul l-am primit pe 21 decembrie, solstițiul de iarnă: carcinom mamar invaziv. Iarăși am plâns mult, însă de data asta nu mai era incertitudinea, nu mai era lupta cu mine însămi de a mă convinge că e o greșeală, că imaginile sunt înșelătoare. Era aproape ca o eliberare să știu adevarul. Teama și zbuciumul din săptămânile precedente trecuseră. Iar la întrebarea inevitabilă “De ce eu?” (că doar mâncam sănătos, mai sănătos decât toți cei din cercul de prieteni, făceam sport – am avut mereu o constituție atletică, am alăptat, sunt tânără, nu duceam o viată stresantă deloc, serviciu relaxant chiar, etc.) răsuna automat răspunsul, amintire din Forrest Gump: pentru că “shit happens”!

Precum spuneam, lucrurile au început să se așeze, să capete contur planul de atac. Vizita la oncolog (la privat unde am abonament), gata și rezultatul imunohistochimiei din  puncție, prin care se identifică ce fel de receptori hormonali au sau nu celulele respective maligne. În cazul meu a fost pozitiv pentru toți 3: estrogen, progesteron și HER2, lucru foarte bun pentru planul de tratament și cu predicție favorabila. Făcut și CT pentru stadializare, aici nu s-a evidențiat nimic suspect prin alte locuri. Mi-au confirmat și doctorii, citisem și eu cum că lucrurile nu sunt deloc așa de negre precum aveam impresia; cam 80% din cazurile de cancer la sân în stadiu incipient au șanse de vindecare (sau NED – no evidence of disease 10 ani mai tarziu). Planul de tratament a fost chimioterapie, urmată de mastectomie.

Din a doua săptamână a lunii ianuarie am început chimiotarapia: 8 ședințe la interval de 2 săptămâni fiecare (4 de un fel, 4 de un fel, schema standard). Ca o paranteză, doar ce mă confruntasem cu o răceală ce îi lovise pe mulți din familie și ajunsese și la mine, se lăsase cu multă tuse și nas curgător, dar în mare parte îmi trecuse până să încep tratamentul. Chimioterapia în ziua de azi nu e chiar așa de rea cum ne imaginam; da, cade părul; da, scade imunitatea; da, e neplacut; dar simptomele variază mult de la un organism la altul și de cele mai multe ori e perfect suportabil tratamentul. Mi-am cumpărat o perucă, încă o mai port și sunt nerăbdătoare să scap de ea cu atât mai mult cu cât acum vine căldura. Am avut de furcă cel mai mult cu anemia indusă de tratament, hemoglobina scădea pâna la limitele la care s-ar fi indicat transfuzii, dar eram toțuși suficient de zglobie încât să nu fie cazul. Mai creștea ea timid, mai creștea și imunitatea, doar pentru a scădea și mai mult la următoarea doză de chimio. In a 4-a și a 5-a zi după administrare îmi era tare greată, eram mai mult ca o legumă, doar pentru a îmi reveni brusc apoi. Am avut voie să mănânc ce doresc, eu preferând o dietă vegetariană, cu multe fructe și legume. Lucru interesant și demn de retinut: grapefruitul intervine în mecanismul de procesare a toxinelor la nivelul ficatului și este de evitat în timp ce luăm medicamente, în special în chimioteraptie este contraindicat în ziua precedenta, în ziua administrării și în ziua imediat următoare.

În februarie, după cea de-a 3-a doză de chimio am fost la ski în Austria. Mi-am imaginat un cufăr mare în care îndes toate grijile legate de boală și îl încui bine; pe toată perioada vacanței am lăsat în urmă orice supărare, orice urmă de neliniște. Ori de câte ori îmi dădeau târcoale câtuși de puțin, vedeam în fața ochilor cufărul acela care știam că e bine încuiat. Mă trezeam la 6 dimineața și eram la prima oră pe pârtie, skiam pâna seara când se opreau instalațiile și simțeam că totul este și va fi mereu bine, că sunt plină de o energie debordantă și pot să depășesc orice obstacol din viață. Senzația aceea că zbor pe pârtie, scrâșnetul zăpezii proaspete sub skiuri, toate mi-au dat aripi.

Ultimele 4 serii de chimio au fost de alt tip, mult mai ușoare ca efecte secundare, aproape că nici nu s-ar fi zis că fac vreun tratament. Trebuia să merg la spital să fac o dexametazonă cu o seară înainte, la ora 22, apoi dimineata la 6 încă o dexa, prilej cu care m-am plimbat atâta cu Uberul încât am devenit client Gold :)). Hemoglobina a început și ea să crească galopant (deși în toată perioada asta am mâncat vegetarian, nu am avut nici o problemă în a depăși anemia cu bine), am reînceput să alerg și am participat la semimaraton la cursa populară; nu mă simțeam în stare să mă înscriu la ceva mai lung, dar cred ca la toamnă o voi face. În tot acest timp am citit mormane de cărți pe teme medicale, psihologice, motivaționale. Cărți minunate, unele ai căror autori au învins cancerul cu ani în urma. Cel mai mult m-au inspirat cărțile lui Ian Gawler, un celebru australian ce a avut cancer în anii ‘70 și acum are un centru de suport. Am început să experimentez și să aplic tehnici de meditație și relaxare, găsesc că e un domeniu fascinant și cu multiple beneficii pe toate planurile. M-am obișnuit să mă trezesc mai devreme, înaintea copiilor, și fie să alerg, fie să fac tae-bo în fata televizorului. Într-o zi când m-am dus la doctor pentru seria de chimio i-am zis doctorului că tocmai ce alergasem 4 km în dimineața aia, i s-a părut incredibil. Nu știu cum sunt altii, însă pe mine sportul m-a ajutat enorm. Sunt foarte dezordonată și haotică de fel, dar în felul ăsta am început să îmi fac ceva ordine în idei, în planuri, în cum decurge ziua. Asta în plus față de senzația minunată pe care o am după efortul fizic.

Și așa s-au derulat cele opt serii de chimio, care m-au lăsat fară fir de păr pe nicăieri (chiar nicăieri, a căzut inclusiv părul din nas), a trecut o lună de la ultima ședință și aștept cu nerăbdare să își facă și părul apariția în orice moment. Demn de menționat este că toate astea s-au petrectu la privat, într-un cadru pe cât de plăcut se poate pentru o astfel de experiență, înconjurată de niște asistente de nota 20, mereu zâmbitoare, calde și grijulii, foarte pricepute în toate manevrele pe care le fac privind venele pacienților. Și stau și mă întreb de ce atâta lume se îmbulzește la Fundeni în condiții de nedescris, când tratamentele pentru cancer sunt decontate de stat și pentru spitalele private ce au contract cu CASMB. E drept, mai e câte o hemoleucogramă din când în când, și administrarea propriu-zisă ce trebuie plătită de pacient.

În ceea ce privește operația, eram inițial hotărâtă să merg la un celebru chirurg, probabil nr 1 național, ridicat în slăvi de multe femei, dar dezagreat de altele. Am fost la o consultație la dânsul cam pe când am început și chimio, în urma căriea m-am încadrat brusc în a 2-a categorie de femei. Toți îmi spuneau cât de profesionist e și cât de minunat. Însă în realitate a fost extrem de expeditiv, ce spunea era bătut în cuie, fără a accepta vre-o întrebare sau a da curs cerințelor de explicații suplimentare. L-am întrebat de reconstrucție, aproape a râs și mi-a răspuns că ce nevoie am eu de reconstrucție. Una peste alta am plecat cu un gust foarte amar. Și încet-încet m-am îndreptat spre alt chirurg renumit pe partea de chirurgie mamară, unul despre care auzisem de asemenea multe, și multe mărturii de la paciente mulțumite. Unul de la care am plecat cu zâmbetul pe buze în urma consultației și cu împăcarea că voi fi pe măini bune, unul care mi-a răspuns el la toate întrebările încă înainte să apuc să le adresez, care mi-a oferit varianta de reconstrucție imediată, lucrând în echipă cu un plastician foarte bun. Au urmat mai multe vizite la acești doctori, discuții din care au înțeles cam ce îmi doresc eu și mi-au prezentat cam ce se poate face, urmând să se găsească o abordare cât mai bună pentru mine. Varianta cea mai des folosită pentru reconstrucție în astfel de cazuri implică folosirea muschiului latissimus dorsi, de pe spate: acesta se desprinde dintr-un capăt și se rotește astfel încât ajunge în față și acoperă implantul, aducând cu el și o mică bucățică de piele. Se recurge la asta deoarece, în urma mastectomiei, pielea de pe sân poate ramâne insuficientă pentru a acoperi implantul, și în plus ea nu se poate prinde direct peste implant. Impactul acestei transformări asupra vieții și mobilității de după operație este minim, practic fiind un mușchi folosit doar când facem tracțiuni sau la escaladă. Cu toate astea, doctorii au înțeles că am rezerve în a strica părți funcționale ale corpului și au încercat tot posibilul ca operația să aiba impact colateral minim.

Operația a decurs cu bine, la momentul operator au investigat complexul areolar și au trimis pe loc probe la laborator pentru a determina dacă a fost sau nu afectat, au aflat imediat că nu și au decis să păstreze acea zonă de piele. Tot atunci au constatat că mușchiul pectoral este foarte bine dezvoltat și că poate acoperii cu succes implantul, deci au putut amplasa implantul sub pectoral și fără a folosi latissimus.

Acum sunt acasă, port încă drenul după mine și urmează să îl scot weekendul acesta. Destul de repede față de cât mă așteptam, l-am ținut o săptămână și jumătate dar la alte fete auzeam de 2-3 săptămâni, depinde cât de bine și de repede se drenează. Am în față o vară liniștită, plimbări cu copiii în parc, la locuri de joacă și în parcuri de distracții, ieșiri la munte, cărți multe de citit. Știu că experiența asta a mea a fost destul de ușoară, dacă se poate spune așa, o mică picătură dintr-o esență ce vine mult mai concentrată în alte cazuri mai complicate de cancer. Dar chiar și așa mi-a schimbat radical percepția asupra vieții, a modului de a trii fiecare clipă. Știu că vindecarea vine în primul rând din mine, și gândirea pozitivă înseamnă nu doar să speri ce e mai bine, ci să și faci tot posibilul pentru a ajunge acolo. Drumul spre vindecare e plin de învățăminte, e o călătorie de care am ales să mă bucur din plin, știu că deciziile pe care le iau trebuie să le îmbrățișez cu totul. Și uite așa în ultimele luni am fost mereu cu zâmbetul pe buze, am fost mai optimistă ca niciodată, mă trezesc efectiv că râd din senin. Înainte alegeam să cred mereu că se termină prost de câte ori eram în cumpănă, de teamă să nu fiu dezamăgită; preferam să fiu pesimitsă și plăcut surprinsă mai apoi. Acum s-a terminat cu felul ăsta de a gândi. Poate sună ciudat, dar nu regret deloc nimic din cele întâmplate. Mă simt mai puternică și mai împăcată cu mine, mai încrezătoare ca niciodată în forțele proprii.

Chiar dacă este un șablon, în încheiere subliniez că pentru tot acest drum ce l-am parcurs în ultimele luni le mulțumesc din suflet celor ce mi-au fost alături și m-au ajutat la fiecare pas: de la familie și prieteni, la psiholoaga mea, la cei de la serviciu, la doctorii grozavi. Am avut ocazia să cunosc peroane minunate și să învăț multe din toate astea.

D.

sursa foto: supraviețuitoare a cancerului de sân via shutterstock.com