Reacțiile noastre lipsite de respect față de ei îi fac pe copii să nu asculte, să nu învețe și să nu aibă stimă de sine

Fragment din cartea Copilul tău competent, de Jesper Juul. Citiți, vă rog, cu mintea deschisă.

„Copiii sunt capabili, încă de la naștere, să indice amploarea responsabilității și integrității lor personale, folosind zgomote și gesturi.

• Bebelușii cărora nu le este foame întorc capul dinspre sânul mamei sau regurgitează.
• Când bebelușilor le este prea frig sau prea cald, sau dacă și-au udat scutecele, îi informează pe adulți agitându-se sau plângând.
• Copiii mici se apropie în mod natural de oamenii de care sunt atrași și îi resping pe cei de care se simt dezgustați.
• Copiii mici aleg haine care reflectă mai degrabă starea lor decât cele care se potrivesc vremii.

Pentru modul meu de gândire, asta indică faptul că bebelușii și copiii mici sunt foarte competenți în comunicarea propriilor limite, dorințe și nevoi; totuși, ei au adesea nevoie de ajutor pentru a-și traduce indiciile în afirmații clare, ușor de înțeles. În plus, deși copiii sunt capabili să-și exprime nevoile și limitele, ei rămân incapabili să le apere de manipulările și încălcările din partea altor copii sau a adulților. Ca urmare, depind de abilitatea sau dispoziția adulților de a le recunoaște competențele și dreptul de a-și exercita propria responsabilitate. Dar acești adulți trebuie să fie atât demni de încredere – adică fideli lor înșiși – cât și deschiși – adică dispuși să recunoască faptul că oamenii percep realitatea în moduri diferite.

Gândiți-vă, de exemplu, la următoarele dialoguri între un copil și un părinte respectuos și unul nerespectuos.

Copilul: Tată, mi-e frig!
Tatăl respectuos: Da? Mie nu… Ei, hai să-ți găsim altceva de îmbrăcat.
Tatăl nerespectuos: Nu te prosti. Nu e frig deloc. Uită-te la mine. Am pe mine numai un tricou, ca și tine.

Copilul: Mamă, nu-mi place noua profesoară de engleză.
Mama respectuoasă: Oh… mă mir. Mie mi se pare simpatică… Ce nu-ți place la ea?
Mama nerespectuoasă: Ce mai e acum? Pesemne insistă să aduci tema la timp.

Fetița: Mamă, știi petrecerea de duminică…? M-am gândit să port bluza verde. Crezi că pot să mă îmbrac așa?
Mama respectuoasă: Îți stă bine în bluza verde, dar eu o prefer pe cea albă.
Mama nerespectuoasă: Nu crezi că te agiți prea mult cu găteala!? Ai atâtea haine frumoase că nu prea contează cu ce te îmbraci.

Toate răspunsurile nepotrivite ale adulților au două lucruri în comun: nu țin seama de competența copilului și încearcă să „modeleze”. „Nu ar trebui să simți și să trăiești lucrurile așa cum faci tu. Ar fi mai bine pentru tine să le simți și să le trăiești ca mine.”

Dar dimensiunea educațională? Poate mama băiatului căruia nu-i place profesoara de engleză chiar se gândește că fiul ei ar trebui să poată aprecia profesorii competenți când îi întâlnește sau poate crede că el nu ia școala în serios. Cu siguranță, acestea sunt îngrijorări îndreptățite, importante. Poate că mama din al treilea exemplu este îngrijorată că fiica ei a început să petreacă prea mult timp gătindu-se. Și acest gând este îndreptățit.

Dar, astfel exprimate, ambele preocupări, împreună cu momentul ales, sunt problematice. Dacă părinții au probleme importante de discutat cu copilul, trebuie să aleagă un moment și un loc pentru acea conversație, pentru a avea ocazia să spună tot ce le stă pe suflet. Este un mod de a se lua în serios pe ei înșiși. Dacă încearcă să o ia pe o scurtătură, nici nu îl vor impresiona pe copil, nici nu vor fi luați în serios. Cu alte cuvinte, comentariile lipsite de respect nu au efectul educativ dorit de părinți.

Asemenea eforturi au efect de bumerang și pentru că răspunsurile lipsite de respect îi fac pe copii să simtă că au făcut ceva greșit sau că este ceva în neregulă cu ei. Ca urmare, ei ignoră lecția pe care vor să le-o dea părinții. Conform tuturor teoriilor educaționale, oamenii care consideră că sunt proști sau că este ceva în neregulă cu ei nu învață nimic.

Exemplu

Pentru a ilustra ceea ce vreau să spun, permiteți-mi să v-o prezint pe Lily, în vârstă de șaisprezece ani, și pe prietenul ei Frank, de optsprezece ani, care se cunosc de câteva luni. Într-o zi Lily vine acasă de la școală și spune: „Mamă, eu și Frank ne întrebam dacă tu și tata ați fi de acord să rămân peste noapte la el acasă weekendul ăsta”.

Presupunând că Lily trăiește într-o societate în care o asemenea întrebare este rezonabilă, cum ar trebui să răspundă mama ei? Aceasta știe ce vrea fiica ei să facă, dar nu este sigură că fiica ei știe de ce are nevoie. Lily nu cere voie să petreacă noaptea la prietenul ei pentru că vrea să facă dragoste cu el; poate face asta în orice alt moment și loc, fără permisiunea părinților. Întreabă din două motive: vrea să facă dragoste cu prietenul ei și vrea ca părinții ei să știe că face asta; și are nevoie să știe ce crede și ce simte mama ei în legătură cu această idee. Vrea să îi spună mamei sale cine este acum și vrea să știe ce crede mama sa despre persoana care este ea acum. Cu alte cuvinte, Lily nu are nevoie de discursuri instructive despre sex și contracepție ori de lecții despre SIDA sau moralitate. Are nevoie de un feedback la fel de deschis și de personal ca propria ei atitudine (dacă scopul său este să-și consolideze dezvoltarea stimei de sine și a responsabilității personale și să păstreze și să aprofundeze legătura cu mama sa).

Mama lui Lily ar putea răspunde astfel: „Uf! Acum, pe loc, chiar nu știu ce să-ți spun. Îmi vine să spun «NU, NU, NU!». Știu că ai șaisprezece ani, dar în inima mea încă ai doar zece… Nu poți să mai aștepți cincisprezece sau douăzeci de ani, de dragul meu? Bineînțeles, nu vorbesc serios, dar acum, când m-ai întrebat, nu prea știu cum să răspund. Poți să mă lași să mă gândesc și să vorbesc cu tatăl tău mai întâi? Pe urmă o să-ți pot spune ce părere am”.
Aceste vorbe nu îi oferă lui Lily un răspuns direct la întrebarea ei, dar ea primește ceva mult mai bun: o reacție deschisă, sinceră și foarte personală din partea mamei. Și, la început, de asta au nevoie adolescenții cel mai mult. În felul acesta, între mamă și fiică s-a stabilit contactul. Dacă, în viitor, Lily va avea nevoie de informații și sfaturi sau va ajunge într-o dilemă morală, ușa comunicării dintre ea și mama ei este deschisă.

Sau mama ei ar putea spune: „Nu cred că ar trebui! Am observat cât de mult ții la Frank, așa că eram pregătită să-mi ceri ceva de genul ăsta. Nu e treaba mea să hotărăsc cu cine ieși, dar trebuie să-ți spun că, pentru mine, Frank nu e băiatul cu care mi-ar plăcea să te văd. Nu-ți spun asta ca să-ți interzic, dar mi-ai cerut părerea și așa simt”.
Acest răspuns are aceleași calități (mai puțin umorul) ca și primul. Probabil că Lily ar fi preferat ca mama ei să fie mulțumită de relația ei cu Frank, dar foarte des nu se întâmplă astfel. Această reacție, totuși, este mult mai bună pentru Lily, pentru mama ei și pentru relația dintre ele decât un răspuns vag, care evită confruntarea, de genul: „Oh, chiar nu știu, Lily. Tu ții la Frank… E decizia ta… Tu ce crezi?”. (Vom analiza în capitolul 7 întrebarea dacă e bine să le acordăm permisiunea adolescenților sau să le interzicem să facă diferite lucruri.)

Feedbackul personal este singura formă de comunicare care realizează trei lucruri deodată: dezvoltă responsabilitatea personală a copiilor într-un mod plin de discernământ; menține și dezvoltă relațiile copiilor cu părinții lor; și susține sentimentul de unitate a familiei. Toate celelalte forme de feedback – factual, moral și social-instructiv, judecățile de valoare și indiferența – sunt nepotrivite. Aceste forme îi fac pe copii să devină controlați din exterior, nu din interior (fapt care, la rândul lui, este dăunător atât pentru stima de sine cât și pentru dezvoltarea responsabilității lor personale) și duc la sentimente de izolare, inferioritate sau rușine.

Mai mult, folosirea unui feedback personal are încă un avantaj. Le reamintește constant copiilor și adolescenților de existența altor oameni, a altor atitudini și a altor feluri de a percepe realitatea. În acest mod important, ea ajută la dezvoltarea responsabilității sociale.

Pentru adulți, alegerea de a construi o relație bazată pe demnitate egală cu copiii și adolescenții este o provocare zilnică. În fiecare zi, copiii încearcă să-și definească limitele și responsabilitatea personală. Drept răspuns, părinții trebuie să meargă mai departe și să descopere noi moduri de a reacționa, în loc să recurgă la aceleași vechi atitudini. Pentru asta, părinții trebuie să-și îndrepte conștiința spre un mod de a fi mai autentic. Trebuie să renunțe la a spune lucruri ca: „Nu așa obișnuim noi…”, „Toată lumea zice că…” sau „În familia noastră, întotdeauna am…”.

Cu alte cuvinte, părinții trebuie să abandoneze „robotul telefonic parental”, aparatul care perorează comentarii educative, „utile” și sfaturi îndată ce un copil se află în preajma lor. Bineînțeles, adevărul despre robotul parental este că majoritatea copiilor încetează să-i asculte mesajele înainte să împlinească trei ani, iar cei mai mulți adulți uită imediat ce l-au programat ei înșiși să spună. Dar lucrul acesta este de înțeles, deoarece calitatea mesajelor este, ca să mă exprim blând, nedemnă de încredere. Cel mai adesea, caseta conține un talmeș-balmeș de „înțelepciune moștenită” pe care ne-o amintim de la bunicii noștri, alături de diverse sfaturi mai contemporane pe care le-am citit într-o revistă sau le-am auzit întâmplător la televizor.

Însă, doar fiindcă banda e automată, asta nu înseamnă că este inofensivă. Nici pe departe. Cuvintele în sine pot suna destul de inofensiv, dar mesajul de la baza lor este distructiv: „Nu ai fi capabil să funcționezi ca un copil decent/bine crescut/responsabil/cooperant dacă nu ți-aș aminti mereu ce trebuie să faci!”. Sau, cum spuneau părinții mei: „Ar trebui să fii bucuros că ne ai pe noi! Altfel ce s-ar alege de tine?!”. Și cu cât banda se repetă mai des, cu atât mesajul se înregistrează mai clar.

Capacitatea copiilor de a-și exprima și exercita responsabilitatea personală crește o dată cu vârsta. Același lucru poate fi valabil și pentru responsabilitatea personală a adulților – dar mai ales dacă adulții sunt deschiși să-și recunoască propriile competențe și pe cele ale copiilor lor.”

Cartea Copilul tău competent, de Jesper Juul, pe care o găsiți AICI la prețul de 34.90 lei, 20% discount cu codul EDUCATIE. Este o carte minunată, atât de frumoasă, de frumos explicată, de cursivă, cu multe exemple pline de răbdare și empatie. Mă bucur nespus că am reușit să o aducem și în limba română!