Bucureştiul călare (opt zile pe Brompton)

Ştiam că-n seara asta e musai să ne despărţim. Recunosc că m-am gîndit să fug cu ea-n lume, pur şi simplu s-o încalec şi să dispar. I-aş fi scris soţului meu o vedere din Amsterdam, să ştie că-s bine şi că-s cu ea. Aş fi riscat să mă caute Interpolul, poate chiar să fac închisoare şapte ani pentru furt. Pare un sacrificiu mare pentru o bicicletă, dar voi nu ştiţi cum e să vă daţi pe ea. Nu e ca pe orice bicicletă. Pe ea, totul e altfel, pentru că ea e specială. Şi nu spun asta doar pentru că-s îndrăgostită. 4.000 de lei sînt foarte mulţi bani. N-am dat niciodată atît de mulţi bani pe un lucru (maşina nu se pune, că e luată în rate). Dar cumva cînd sînt pe ea, mi se pare că merită. Că banii sînt doar bani, şi că ea merită banii ăştia. C-aş folosi-o aproape zilnic 9 luni pe an, că n-ar putea să mi-o fure nimeni c-aş ţine-o mereu lîngă mine, pliată şi mică, sub scaun sau în portbagaj, că pot s-o iau în vacanţe şi, cînd mă simt singură, pot s-o pun lîngă noptieră, să mă uit la ea pînă adorm.

Cu greu am lăsat-o la stăpînii ei acum o oră. Mi-a tremurat barba cînd m-am întors cu spatele la ea. O să-mi lipsească. Dar cînd revin din Grecia, am pusă deoparte o soră de-a ei, turkish green cu o viteză, pe care sper s-o iau acasă cu mine pentru totdeauna, să ne rămînem alături la bine şi la rău. 4.000 sînt mulţi bani, dar ea e specială.

(cu Elena, mîndră posesoare de Brompton personal)

Rezum povestea mea de amor, pentru cei aterizaţi de curînd în deversările mele intime. Vineri am luat-o de la stăpînii ei de drept, Ciclissimo, spre adopţie temporară. Este un Brompton roz, are roţi mici, se pliază cam la dimensiunea unei sacoşe pătrate, are o singură viteză (pentru Bucureşti nu prea ai nevoie de mai multe, că nu-s cine ştie ce dealuri de urcat), ghidon M. Are 10 kilograme, nu-s puţine dar o pot urca fără probleme 3 etaje pînă-n casă.

Ca să vă lămuriţi care-i faza cu pliatul, am făcut două filmuleţe cu care vă poftesc să vă info-delectaţi.

Unul este despre cum despătureşti bicicleta cînd pleci cu ea în oraş să trăieşti sănătos.

Al doilea este despre cum o împătureşti ca să o iei cu tine-n casă seara, să nu-i fie urît în portbagaj.

Despre bicicletă, numai de bine. Prinde viteză măricică cu puţin efort la pedale, e foarte uşor de manevrat pentru că are roţile mici, dar nici atît de mici cît să oboseşti pedalînd, ia curbele foarte în scurt, urcă borduri mici (la cele mari mă dau jos de pe ea, că mi-e milă), e foarte cool, lumea întoarce capul după mititică, unii mă întreabă cît costă. Le spun că mult, dar că merită, apoi pornesc mai departe ţanţoşă ca un cocoş pintenat. Poziţia pe ea e foarte comodă pentru mine, spatele îmi stă drept, mîinile se odihnesc relaxate pe ghidon, nu mă doare nimic după opt zile de mers, n-am făcut febră musculară. Se pliază în 15 secunde, se desface în 10.

Singurul lucru pe care-l pot reproşa micuţei Roze este că se ţine tare la preţ. Modelul pe care l-am călărit zilele astea costă 3370 de lei. Are cinci ani garanţie, e drept, şi la cum e făcută, sînt sigură că te ţine 10 ani pe puţin. La preţul de bază se adaugă accesoriile, obligatorii pentru mersul prin oraş: claxon, lumini, cască şi coş. Probabil se adună încă vreo 600 de lei cel puţin. Ceea ce ne aduce la un total rotund de aproape 1.000 de euro. Dar of, cum alunecă ea….

Despre oraşul nostru, în mare spun că face viaţa bicicliştilor aproape imposibilă.

Lucruri bune pentru biciclişti în Bucureşti:
1. tot mai mulţi biciclişti (la semafor oprim deodată 5-6, ne zîmbim, mergem mai departe)
2. tot mai multe piste pentru biciclete, unele chiar late

Lucruri care fac viaţa grea bicicliştilor în Bucureşti (în ordinea halului în care m-au enervat)

1. Pietonii (care merg pe pistele de biciclete chiar şi dacă restul trotuarului e liber, zici că pur şi simplu românul trage la galben ca muştele la gemul de prune. mamele-şi plimbă cărucioarele cu odoruri fix pe bandă, pensionarii îşi tîrăsc pechinezii ghici unde, eeexact, pe mijlocul benzii de biciclete, cucoanele se opresc la o bîrfa cu sacoşele parcate grămadă pe bandă, asta desigur, dacă mai e ceva loc pe piste de maşinile parcate grămadă peste ele)

2. Benzile de bicilete care încep elegant din mijlocul intersecţiei şi se termină deseori într-un gard, un chioşc cu flori, în zidul unui bloc, în grădina unei asociaţii de locatari sau niciunde. Se termină pur şi simplu.

3. Bordurile înalte de pe pistele de biciclete (unele au 25 de cm, nici cu un mountan bike nu te cocoţi pe ele, d-apăi cu o bicicletă de oraş)

4. Mîrlanii (care nu se dau la o parte nici dacă îi claxonezi, nici dacă îi rogi, iar dacă îi ocoleşti, te înjură, te scuipă, te împing, uneori aruncă spre tine cu lucruri care nu le mai trebuie)

5. Ceilalţi biciclişti (care fac glume, se prefac că vin tare spre tine şi frînează în ultimul moment, nu-ţi fac loc)

6. Şoferii (care te claxonează cînd ajung în dreptul tău în speranţa c-o să faci infarct şi n-o să mai fie nevoie să te observe şi mîine dimineaţă, nu-ţi fac loc, îţi dau flashuri şi fac tot felul de glume proaste profitînd că nu prea ai cum să le dai replica)

În primele zile, m-au fluierat, m-au cadorisit cu apelative elegante gen Ştioarfă, Figurantă, Vacă (probabil din cauza rozului special al bicicletei), două ţigănci (care nu erau împreună) m-au scuipat, una pe Ştefan cel Mare, alta pe la Obor (nu cu Ptiu, să ai noroc în viaţă, ci cu scuipat d-ăla gros, bine adunat în fălci pentru ocazii speciale), o mamă şi-a pus puştiul să arunce în mine cu o maşinuţă de fier (ia să vedem, mamă, o nimereşti pe fata? nu, din fericire nu m-a nimerit, probabil urmează să mai exerseze). Deh, locuitori de capitală europeană.

Dar e ok, eu nu m-am supărat. Înţeleg de ce oamenii pot fi puţin răi uneori, nu toţi au vieţi line. Nici că m-am învineţit pe picioare nu m-am supărat. Ce vedeţi mai jos nu sînt patru vănătăi mari, ci vreo 240 de vănătăi mai mici care s-au unit în cîteva galaxii de vînătăi. majoritatea se datorează căratului bicicletei, la care e evident că mai am de exersat.

Ah, încă un detaliu: cînd te urci cu bicicleta în autobuz, ai nevoie de bilet. Eu nu m-am gîndit la asta, mergeam pe bicicletă, mă murase ploaia cumplit, am văzut în zare un autobuz 300 gol, am pliat mitica şi hop cu ea în autobuz. Nu trec două minute şi mă bate pe umăr un domn care îmi cere cartela. Eu nemergînd niciodată cu autobuzul, nu numai că nu am aşa ceva, dar nici nu ştiu ce e, cît costă şi cum se foloseşte. Îi explic candid şi îi şi exemplific arătîndu-i micuţa pliată că EU SÎNT CU BICICLETA. Da, zice el făcînd pe indiferentul, dar şi dvs şi bicicleta sînteţi ÎN AUTOBUZ. Eu insist că da, e adevărat, sîntem, dar e doar temporar, că plouă şi eu practic SÎNT CU BICICLETA. In the end, omul a fost amabil şi m-a lăsat să merg pînă la Romană, fără amendă şi scandal. Voi să nu faceţi ca mine, că cine ştie peste ce om fără inimă daţi…

Asta a fost povestea noastră de amor. Cu puţin noroc şi multe remuşcări, ea va continua din septembrie cu surata ei turkish green. deşi of doamne, 4000 de lei sînt foarte mulţi bani. cei mai mulţi din lume daţi de mine vreodată pe un lucru…

Mîine dimineaţă pornesc în Redescoperă România, în Dobrogea şi deltă. Trag pe mine tricoul albastru, pun aparatul la ochi, bag peştele între măsele şi vă raportez zilnic de la faţa locului.

Voi între timp să-mi spuneţi cum vă place Micuţa, dacă nu-s nebună că mă gîndesc serios să mi-o cumpăr şi ce se mai întîmplă pe-acasă în lipsa-mi. Şi desigur, să vă bucuraţi de zilele astea molcuţe de fine de august.