Recunosc că am mers împreună cu Ivan la grădiniță cu așteptări minime. Sofia s-a adaptat ușor și repede, dar ea așa a fost mereu, cu orice. Ea s-a adaptat ușor la toate, doarme buștean oriunde, mănâncă orice, își face repede prieteni, respectă serioasă fiecare regulă care i se explică. Ivan însă… e foarte selectiv cu mâncarea, doarme întrerupt și doar cu persoană cunoscută lângă el, e încă foarte lipit de mine, sensibil, se frustrează ușor și-i trece foarte greu, nu socializează încă (but then again, nici Sofia nu era foarte sociabilă la trei ani, cam după patru ani a devenit mai volubilă, și cred că grădinița a avut un rol important în asta).
Ivan merge la aceeași grădiniță cu Sofia, dar la o grupă paralelă. Se despart la sosire, fiecare urcă în clasa lui, se revăd în curte la ora de joacă, apoi fiecare la masă în clasa lui, Sofia rămâne la somn, pe Ivan îl luăm la prânz. E o grădiniță Montessori, adaptarea s-a făcut treptat, am stat pe hol în prima săptămână și am lucrat acolo, pe gresie, în timp ce el explora sala. Putea ieși și sta cu mine oricât dorea, în primele zile am stat doar până la ora 1.
În prima zi a ieșit la mine de vreo 15 ori, a stat mult în clasă, îl auzeam râzând și vorbind. Educatoarea lor vorbește aproape numai engleză, la fel ca și unii dintre colegi. El engleză nu știe, însă mi s-a părut că s-a descurcat destul de bine. I-a plăcut mult afară, a socializat cu câteva dintre colegele Sofiei, pe care le cunoaște din parc și din ieșirile noastre cu ele la teatru sau la zile aniversare. Nu i-a plăcut mâncarea, nu s-a atins nici de felul unu, nici de felul doi.
A doua zi a fost mai greu, era nervos, nu a vrut să intre deloc în sală, a stat cu mine pe hol prima oră și jumătate, timp în care educatoarea și asistenta tot ieșeau să-l invite să facă diverse lucruri împreună. În cele din urmă, l-au convins. S-a jucat frumos în curte cu colegele Sofiei, e un avantaj pentru el, fetițele o iubesc pe Sofi, așa că e și el oarecum interesant, prin transfer. El interacționează cu ele, le pune întrebări, le propune jocuri, se simte confortabil cu ele.
Apoi, cu fiecare zi care a trecut, a ieșit pe hol tot mai puțin, vineri chiar am lipsit o oră, cu acordul lui, cât ei erau la joacă în curte.
Săptămâna următoare, cu acordul lui, am stat la parter cât el era în sală, la etajul 2. Luni a coborât de trei ori să mă vadă, apoi deloc.
În a treia săptămână, nu am mai stat deloc cu el și a început să-i ducă tati pe amândoi. Ivan plângea la despărțire, dar nu era un plâns de disperare, ci mai degrabă unul nervos, că e lăsat acolo împotriva dorinței lui.
După 2-3-10 minune maximum, se liniștea și începea să lucreze cu materiale. Cel mai adesea singur, fără să interacționeze prea mult cu adulții de la grupă sau cu ceilalți copii.
Apoi am avut o săptămână de vacanță, iar la întors, după câteva zile, a fost lovit destul de tare de un coleg, și-a zdrobit buza de o bordură, iar eu eram în Germania. Atât de tare l-a traumatizat episodul încât după o altă săptămână de refacere, luni dimineața, când să plece spre grădiniță cu tati, s-a pus pe urlat și se ținea strâns de scaunul lui de la masă.
Nu l-am putut duce așa, iar de marți am reluat acomodarea treptată, cu mine pe hol. Două săptămâni mai târziu, stătea cu mine pe hol sau în clasă, dar fără să se joace sau să interacționeze cu vreun coleg.
În acest punct am vrut să renunț. Mi se părea că nu se adaptează și că ne chinuim degeaba cu toții. Nu mai voiam să mai stau acolo pe holuri, mi se părea că e în van, el nu voia să rămână, nu era curios de colegi sau de materiale, am zis că gata, amânăm câteva luni și mai încercăm din primăvară.
După o discuție amplă cu educatoarea lui și cu directoarea grădiniței, care e și mama unuia dintre colegii lui Ivan, am decis să le urmez sfatul și să mai încerc.
Opinia lor a fost că el este pregătit de grădiniță, dar pentru că este o fire mai puțin sociabilă, mai discret și mai dornic să nu iasă în evidență, mai atașat de mine și mai puțin curios din fire, grădinița îi provoacă tot felul de frici pe care n-aș face decât să le validez retrăgându-l atunci.
M-au asigurat că plânsul lui nu e unul de frică sau suferință, că se liniștește repede, că are nevoie să îi confirmăm că noi avem încredere că grădinița este soluția potrivită pentru el și să-și confirme el că se poate descurca fără mami, că e competent și valoros la grădiniță așa cum e cu noi.
Am mers acasă și i-am comunicat lui Ivan că, deși nu-și dorește să meargă la grădiniță, va trebui să meargă totuși câteva ore pe zi, pentru că asta este decizia noastră de familie, că noi avem încredere în grădiniță și în doamnele educatoare că vor avea grijă de el, că avem încredere și în el că va reuși să se acomodeze acolo, că îi va face bine să învețe lucruri de la alți oameni și să își facă prieteni, că-l vom lua după masa de prânz o vreme, ca să poată dormi acasă și să mai aibă puțin timp cu mami.
În mod surprinzător, a doua zi nu a mai protestat. Deși a plâns la despărțirea de tatăl lui, într-un minut s-a liniștit.
După vacanța de iarnă s-a reîntors la grădiniță vesel, fără lacrimi sau proteste. Educatoarea mi-a zis că e surprinsă de cât este de vorbăreț și sociabil, că e implicat și activ. E vesel și când îl luăm, turuie mult despre ce a lucrat acolo, despre educatoare și colegi, e foarte mândru să-i povestească Sofiei despre isprăvile lui din clasă, învață foarte multe lucruri (a călcat rufe, lucrează des cu cifre și litere, mereu la alegerea lui, se joacă de-a socotelile, a învățat să facă nod și să pună flori într-o vază, după ce le taie cozile și parte din frunze), este mai dezinvolt în general și mai sigur pe el, și sunt sigură că astea sunt lucruri pe care le-a învățat despre sine acolo, în colectivitate.
Este și mai nervos după-amiaza, mai ales când nu doarme la prânz, pentru că îl obosește grădinița și alergatul afară, uneori e foarte îndărătnic, presupun că asta vine din nevoia lui de control, dar una peste alta sper din suflet că nu mă hazardez să spun că a intrat și cel mic în colectivitate. A durat aproape patru luni, a fost cu de toate, și cu ceva îmbolnăviri, nimic grav, din fericire, acum însă pare a fi bine. 🙂
Pot sa intreb la ce gradinita sunt cei 2 copii?
Buna, foarte util articolul.
La ce gradinita sunt copii?
Multumesc.
Kids at work.
Noi am avut…nesansa sa mergem acolo cand ei se mutau in noul sediu si am fost neplacut surprinsi de tot haosul si mizeria de acolo.Stiam ca fetita ta merge acolo, am mare incredere in deciziile si parerile tale, de aceea am si ales graditia pentru o vizita. Erau doar directoarea impreuna cu baietelul ei, care-si taiase mana intr-un geam, alergand pe scarile gradinitei…Lui Bogdan nu i-a placut, mai ales interactiunea cu baiatul directoarei care era extrem de incapatanat si cam agresiv, not very montessorish ca sa zic asa 🙁 Acum citesc ca Ivan si-a spart buza de-o bordura acolo. Stiu, par evenimente izolate, insa ma bucur ca baiatul a avut feelingul bun si n-a ales acea gradinita. Ma bucur de asemena ca voua vi se potriveste, mai am o prietena cu baiatul acolo, de asemenea foarte multumita de progresele celui mic. Noua ne-a luat aproape un an de „acomodare”, in sensul ca refuza sa plece la gradi, era plangacios cand il lasam si fericit in secunda in care urca scarile…Dupa vacanta de iarna totul s-a schimbat, isi doreste sa mearga si ii citesc entuziasmul in privire 🙂 Ramasese siiingurul copil care plangea cand era lasat la gradi :))
Procentul de copii vorbitori nativi de limba engleză e atat de mare încât să justifice faptul că educatoarea vorbește copiilor 90% din timp această limbă?
a, nu din cauza asta le vorbeste in engleza, ci ca sa ii invete engleza.
si copiii invata foarte repede… am ramas uimit intr-o dimineata cand educatoarea i-a spus lui Ivan „please go get a chair and join us for the circle time” iar asta micu a facut fix asa, desi avea doar vreo 2 luni de mers efectiv la gradinita iar noi acasa nu le vorbim copiilor in engleza.
Invata foarte repede copiii la varsta asta doua limbi.
Eu am fost mereu uimita de prietenele mele din strainatate care le-au vorbit copiilor in limba tarii de adoptie, ca sa ´nu vorbeasca cu accent’. E pacat, copiii pot foarte bine vorbi o limba cu parintii si alta la gradi.
Da, unii parinti nu sunt informati corect sau au alte motive… Noi stam in Berlin si cunosc copii de 3-4 ani care vorbesc 3 sau 4 limbi straine, depinde de originea parintilor. De exemplu, cu mama poloneza, si tatal turc, fiecare vorbeste cu copilul limba lui, impreuna vorbesc engleza, iar la gradinita germana. Copilul gestioneaza foarte bine toate limbile – fiecare o vorbeste ca un nativ (engleza nu i-a fost vorbita special, dar o aude in casa si o prinde din zbor). Sau ambii parinti germani, cu una din bunici de origine italiana, insista ca ea sa-i vorbeasca copilului in italiana ca sa mai invete o limba din start. Totii parintii (ne-romani) pe care ii cunosc vorbesc cu copii propria lor limba indiferent de situatie. Doar la romani am mai auzit cazuri sa nu vorbeasca romaneste…
am mai auzit si eu asta la romani -sa nu se stie ca e roman. la noi la gradinita la ora de prezentare parintii vb intre ei romana, dar au spus ca sunt italieni.
noi vorbim acasa romana si cand avem musafiri engleza. Gradinita e de stat si e in germana. Cel mare vb toate 3 (5 ani) foarte bine. Cel mic (aproape 2 ani) le cam amesteca,mai putine cuvinte in engleza, dar germana cu romana egal.
Tin minte un articol al Ioanei in care i se parea deplasat ca o bona sa vorbeasca cu copilul in limba franceza. Acum vad ca nu e deplasat ca educatoarea sa vorbeasca in engleza.
Mie oricum nu mi se parea deplasata prima situatia, nu eram de acord cu autoarea. Fiecare isi educa copiii cum vrea si e foarte bine asa. Observ doar ca propovaduim acceptarea si empatia, dar nu prea.
nu inteleg nimic.
ce legatura are ce spui tu cu empatia si acceptarea?
daca tii neaparat sa cauti nod in papura, vino si tu cu ceva inteligibil.
Nu e nevoie sa ma jignesti. Este vorba de acceptarea alegerilor celorlalti parinti, nu trebuie sa-l judeci fiindca a ales sa angajeze bona care sa-i vorbeasca copilulul in franceza sau orice alta limba. Sa incerci sa te pui in locul acelui parinte (aka empatie), de ce ar face asa ceva. Nu sa stai pe banca si sa consideri ca e o dovada de snobism, ca poate chiar nu e.
Acum e mai inteligibil?
imi pare rau ca te-ai simtit jignita, cu riscul de a te simti in continuare jignita o sa-ti spun ca te jignesti foarte usor, dupa parerea mea, mai ales luand in considerare ca ai venit aici ca s-o faci pe Ioana ipocrita.
sau asta nu e jignire?
in al doilea rand, nu inteleg de ce vorbesti cu mine, daca vrei s-o faci ipocrita te rog sa-i spui ei, nu mie, ca noi suntem 2 persoane diferite.
in al treilea rand, in continuare nu am habar despre ce vorbesti si nu vad legatura.
sau poate tu crezi ca daca cineva zice ca practica/propovaduieste empatia sau incearca sa fie empatic cat mai des asta inseamna ca e un fel de sfant pe pamant, respectiv nu greseste niciodata, nu critica nimic niciodata, nu se razgandeste niciodata, nu se enerveaza niciodata, nu se lasa condus de emotii niciodata si asa mai departe?
in al patrulea rand, daca vrei sa continuam discutia te rog pune link catre acel articol.
A-ti schimba punctul de vedere de-a lungul vietii mi se pare o dovada de inteligenta. Pe mine m-a deranjat primul articol in care parintii erau criticati pentru bona franceza, mi se parea nemeritat.
Nu mi se pare vorba de ipocrizie, sunt cativa ani intre articole, e normal sa-ti schimbi parerile in timpul asta. Ipocrit mi se pare cineva care are doua atitudini diferite in acelasi timp.
daca zici ca nu ai dorit s-o faci ipocrita, atunci pe cuvant ca nu inteleg nici macar de ce ai scris comentariul ala.
mai ales ca se termina cu „Observ doar ca propovaduim acceptarea si empatia, dar nu prea.”
apropo, pentru noi nu a fost un criteriu in alegerea gradinitei sa li se vorbeasca copiilor intr-o limba straina, e doar ceva ce ofera aceasta gradinita si noi nu avem nimic de spus in privinta asta.
eu doar ma miram ca copilul a prins asa repede si cred in continuare ca nu e nevoie sa fie expusi de la gradinita ca sa invete o limba straina, mai ales engleza, dar nici n-o sa refuz sa fie expus, daca asta e gradinita, ca rau n-are cum sa faca.
Robo, baiatul tau e tot Ivan?
🙂 Robo e sotul printesei, deci tatal aceluiasi Ivan din text.
Ah, de aici si explicatia, prea coincideau raspunsurile. Am crezut ca esti tot tu ?
La noi e o diferenta de 1 an si 4 luni intre copii. Cand a inceput cel mare gradi, era un bocet dimineata. Cel mare plangea ca nu vrea la gradi, iar cel mic nu intelegea de ce el sta acasa. 🙂
Ioana,super like pentru doamnele de la gradinita si pentru tine ca le-ai ascultat sfatul! Asa consider si eu,copiii mici se uita la noi pentru a gasi confirmarea si siguranta deciziilor pe care le luam.Cand le transmitem ca totul e ok,le accepta si ei mai usor.Cand noi nu suntem siguri si ne uitam inapoi la ei pentru confirmare ca si cand ei sunt adultii,se simt nesiguri si incepe nebunia.Tocmai de asta eu cred ca un copil nu este un mentor,partener etc,este un copil si atat ,iar eu sunt adultul care il ghideaza spre a deveni un om echilibrat si normal
Ioi Doamne, cat de greu s-a integrat si al nostru, care pare exact firea lui Ivan. Si acum dupa aproape un an are zile in care nu vrea sa ramana la somn acolo sau cand dimineata intreaba cu speranta „azi merg la gradi?”. Uneori nu se implica deloc in activitate, alteori maraie si e nervos, dar per ansamblu se vede ca ii face bine.
la noi acomodarea a fost relativ ok si rapida, insa dupa 2 ani de mers la gradi intr-o zi a zis ca nu mai vrea, cu tavaleli pe jos, urlat, tipat (se calma repede dupa ce noi plecam). Normal ca l-am calmat cum am stiu noi, am plicat tot felul de strategii, inclusiv sa ii spunem cat de mult iubim noi directoarea, educatoarele, etc. apoi, din cauza unor pb de sanatate, a facut pauza 2 luni, timp in care i-am repetat ce frumos e acolo, cat de mult Ana ii iubeste si face totul ca ei sa se simta bine si in siguranta etc. dupa 2 luni de pauza, supriza, nu a mai plans si isi dorea sa mearga, doar ca iar stam acasa..racelile astea
legat de vb in engleza, si la el este la fel, a prins f repede, vorbeste politicos, please, thank you, give me….
Ioana la ce varsta ai inceput sa i duci la gradi?
dupa 3 ani
Felicitari pentru acomodarea treptata si luatul in calcul a nevoilor copiilor. Totusi, ma racaie: de ce trebuie neaparat sa stai pe gresie? Nu putea sa-ti dea nimeni un scaun? Suna ca o emfaza a cator sacrificii (inutile in acest caz) a facut aceasta mama. Numai bine!
Am primit un scaun din ziua a treia! 🙂
Dar nu ma deranjeaza sa stau pe gresie, n-am nici o problema. De ce sa fie un sacrificiu? Mi-am petrecut ani intregi stand in fund pe borduri, pe ciment, pe pamant, pe gresie in facultate si la camin, nu mi se pare nimic aiurea (ma rog, doar sa nu fie frig, ceea ce nu a fost cazul).
Bre, cimentul este un praf care se baga in compozitia mortarului si a betonului. Deh, nevasta de inginer si actualmente renovator amator de cosmelie 😀
Revenind .. nu e nicio problema sa stai pe jos. Am aceeasi manie de a pune dosul pe podea in orice ocazie. MI se pare mai confortabil.
Cat priveste gradinita, fii-mea o detesta. Acum merge tot cu bocet matinal, dar parca nu mai e atat de pornita impotriva ei. E si ea extrem de timida in clasa, prefera sa stea pe scaun, daca nu sunt activitati. Daca is activitati, participa si se pricepe.
Vom mai vedea … Acum astept cu ‘interes’ prima viroza, ca doar am readus-o in colectivitate. Cat nu mai face inca o pneumonie, ca anu’ trecut, ma declar fericita.
si eu tot pe jos stau, si copila tot jos se joaca. E vorba de obisnuinta.
Mai mult, cand lucrezi la laptop – cum zice Ioana ca facea acolo timp de cateva ore – e mult mai comod sa o faci stand pe jos si putand sa-i reglezi pozitia in functie de cum iti tii picioarele. Pe scaun e mult mai incomod cu laptopul.
Ce tare!
Si totusi, daca ar sta toti parintii, ar fi manageable situatia??
Eu il dau la o gradi unde nu e acceptata varianta asta, si aceasta e unul din motive (o vanzoleala mare de copii si o masa mare de adulti:)).
Am optat deci sa ii cresc progresiv timpul petrecut acolo, si sunt singura care face asta:), tot pt o acomodare mai usoara.
Si tot e greu:(.
A, si mai e o chestie: cum stii ca e pregatit? Exclud aici cazurile de copii care „cer” asta (f sociabili, raspund binr la schimbari etc), evidente, cu alte cuv.
Ma gandesc asa: el refuza, noi insistam, ii spunem ca stim ca nu ii place, dar nu are de ales, e adevarat, folosind cuvinte mai frumoase?…seamana putin cu vanzarile, daca ne gandim. Urmarea? Copilul se resemneaza si inceteaza sa se mai opuna, noi citim un succes.
Psihologic vorbind, unii aleg sa se revolte (poate cazurile care dupa un an, doi, inca resping ideea), altii, se conformeaza, stresul interior e similar.
Aud si de cazuri care stopeaza si revin mai tarziu si copilul e ultra happy, se sare etapa de rezistenta.
Si atunci??
La noi a fost destul de evident ca ii este bine acolo, pentru ca se implica in toate cele, socializeaza, discuta cu educatoarele, nu il simt resemnat, el e foarte voluntar altfel si nu as juca rolul asta pentru nimeni, daca nu i-ar fi bine, ar spune si ar face diferit. Nu are frustrari acasa, nu darama nici la gradi, e sanatos, vesel. Nu cred ca poti convinge un copil folosind cuvinte. Ei stiu foarte bine ce vor si insista pana primesc.
Vine el tare din urmă, micul om mare, tare drag îmi este Ivan.
Și noi abia am încheiat acomodarea la o grădinița Montessori. Din descrierea ta, fii noștri seamănă destul de mult: vârste apropiate, foarte atașați de mama, sensibili. Spre surprinderea mea, la noi a fost mult mai simplu decât ma așteptam. Am stat doua săptămâni pe hol, am și plecat câte 1-2 ore pe zi, iar acum rămâne singur la programul 9-13. Nu plânge dimineața când plecam de acasă, e destul de încântat de grădinița, după ce îl dezbrac și ma pregătesc sa plec de la gradi, plânge 1-2 min.
Nu prea ne povestește despre activitățile de acolo, dar probabil ca in timp va vrea sa ne spună … ah și nici nu prea mănâncă acolo …
Salut, Ioana! Am trecut azi pe lângă tine. Când vorbeai la telefon, în fața liftului… Scuză-mă dacă m-am uitat prea insistent! Nu știam de unde te cunosc.
Da, raportam sotului ce-a zis medicul. 🙂 No problem, am apreciat zambetul si salutul!
Inca mai investigam. Sanatate!
☺ Ok. N-am intenționat să te deranjez. Am avut o noapte albă, copilul cu durere de ureche… Azi n-am fost prea coerentă. Sper că voi sunteți bine! Zile ușoare vă doresc!
M-am bucurat sa citesc acest pasaj: „i-am comunicat lui Ivan că, deși nu-și dorește să meargă la grădiniță, va trebui să meargă totuși câteva ore pe zi, pentru că asta este decizia noastră de familie”. Si eu cred despre copii ca ei nu stiu chiar totul si nu este in regula sa ii lasam sa decida totul. Adica sunt de acord sa aleaga ce mananca, daca se imbraca in tricoul verde sau in cel albastru, insa cand fiul meu de 3 ani a spus ca vrea sa mearga si in parc in pielea goala (cum statea si in casa), i-am raspuns ca este ilegal (ceea ce este adevarat). Cand fetita mea a inceput gradinita, a fost entuziasmata la inceput, apoi a refuzat sa mearga, incepea sa planga inca de acasa, acolo se tavalea pe jos de furie. Si eu am vrut sa o retrag, pt ca nu stiam cum sa motivez in fata ei faptul ca trebuie sa mearga la gradi. Eu eram in CIC, nu lucram, deci nu ii puteam spune „trebuie sa mergi pt ca parintii lucreaza si nu are cine sta cu tine”. Subliniam cat de frumos este acolo, unde sunt jucarii noi si multi copii. M-am simtit o perioada vinovata pt ca o obligam sa faca ceva ce nu isi dorea. Nu am retras-o din cauza ca in tara in care locuim este nevoie sa dai 3 luni preaviz daca pleci in timpul anului. Pana la urma s-a obisnuit….
[…] sunt sincere si eu asta caut. Intre timp, am devenit si prietene. Pe nisa de parenting citesc blogul Printesei urbane. Imi place ca e amuzanta si spune lucrurilor pe nume. Nu iti mai dau exemple concrete, ca ne prinde […]
Of, suntem in Anglia de 2 luni si de 8 zile merge la gradinita de stat de acolo cate 3 ore pe zi. Nu vorbeste engleza, stie cateva cuvinte. A inceput inca din prima zi sa traga fara motiv ceilalti copilasi de par. Apoi in urmatoarea zi ii loveste cu pumnul, ii imbranceste. Din senin. Azi m-au chemat la gradinita sa o iau mai devreme ca a lovit ff multi copii si pe un membru al staff-ului de acolo. Este suspendat pentru maine, iar joi trebuie sa venim la discutie cu managementul. In Romania a fost la o gradinita in urma cu un an, dar era frustrat si distrugea lucrurile, cel putin nu lovea copiii ci el era cel lovit cand nu erau atente educatoarele. Acasa ne conectam cat se poate, fara TV,tableta etc,ii explic sa nu loveasca copiii ca ii doare si ii supara, dar nu ii pasa. Inteleg ca sunt multe schimbari, dar uite ca cei de la gradinita nu prea tin cont de ele ci o dau cu suspendarea. Sper sa nu fie definitiva. Nu stiu incotro s-o mai apuc.
Of, chiar trebuie sa apreciati in Romania optiunea de gradinite. Adica daca ai bani, poti alege gradinite Montessori, il poti duce si retrage cand vrei tu, stai pe holuri cu el, poti comenta la capitolul mancare. In Elvetia sunt ft putine gradinite, copilul trebuie inscris din timpul sarcinii, iar cand prind un loc parintii sunt atat de fericiti incat nu mai comenteaza la nimic. Nici nu-l pot retrage pe motiv ca nu vrea si aduce mai tarziu, nici comenta daca primeste copilul doar carnati cu cartofi prajiti la fiecare masa. Si e groaznic de scump. Mai vad copii mici la plimbare cu educatoarele si toti sunt semi dezbracati si cu mucii curgand…nu prea sunt « bibiliti » ca la noi. Nu ma intrebati de ce, la capitolul asta sunt ft. old style, mi se pare ca incurajeaza mamele sa fie casnice dupa ce fac un copil…
Buna, Ioana. Vreau sa te intreb, ai fost de acord cu fotografierea copiilor tai la gradinita, si daca da in ce conditii? Si daca nu, conducerea gradinitei a fost de acord sa accepte acest aspect? Cum ai reusitsa negociezi cu ei? M-ar ajuta experienta voastra cu privire la acest aspect. Iti multumesc
Buna, nu am fost de acord si ei au fost de acord cu asta 🙂
adica ei au cerut express acordul tuturor parintilor ca pozele copiilor sa poata fi folosit in diferite materiale de marketing etc si noi am bifat acolo ca nu vrem.
deci a fost simplu 🙂
poze li se fac copiilor la gradinita, ca se pun pe o platforma pentru parinti
doar ca nu au acordul nostru sa le foloseasca la altceva