O citesc și o admir pe Janet Lansbury de foarte mulți ani, blogul ei mi-a fost mereu de mare folos când am avut nevoie de confirmări că educația bazată pe respect este calea cea bună, așa că vă imaginați bucuria și emoția mea din ultimele luni, când am corespondat cu ea pe tema cărții pe care am editat-o în limba română (Nu există copii răi, 24.99 lei, editura Univers) și când a fost de acord să facem un interviu video.
Îl aveți mai jos, l-am și transcris pentru cei care preferă să îl citească în loc să îl privească. Mulțumesc Irina pentru ajutor cu traducerea și transcrierea!
Bună, Janet! Eu sunt Ioana, am tot corespondat în ultima vreme. Cartea ta tocmai a ie;it din tipar. Arată grozav. Îți mulțumesc din nou pentru ea, e un cadou minunat pentru noi toți, pentru părinții din România și îți mulțumesc din nou pentru șansa extraordinară de a realiza acest interviu. Cred că va ieși foarte bine și le va fi de mare ajutor părinților din România.
Ioana, îți mulțumesc tare mult că mi-ai dat ocazia să fiu implicată în publicarea cărții mele “Nu există copii răi” în România. Sunt foarte încântată, îți mulțumesc pentru eforturile pe care le-ai făcut la traducerea cărții, pentru încurajările tale, pentru entuziasmul tău și pentru că această carte a ajuns la comunitatea ta. Sper să pot răspunde la întrebările voastre.
Mulți părinți cred că există o limită fragilă între a fi ferm și a fi autoritar. Așa că sper să ne poți da un exemplu. Să spunem că ești în parc cu copilul și cel mic refuză să plece acasă și trebuie să stabilești o limită clară. Cum procedezi?
Bună întrebare! Întâi și întâi, nu cred că linia dintre a fi ferm și a fi autoritar e atât de fragilă. Cred că “ferm” este adesea confundat cu atitudinea severă, plină de nervozitate la care recurgem pentru a-i face atenți pe copii, pentru a le da o lecție, a le arăta cine e șeful. Dacă stăm și ne gândim, liderii din viețile noastre, care sunt cei mai încrezători, puternici, acomodați cu rolul lor, așa cum am vrea cu toții să fim în calitate de părinți ai copiilor noștri, sunt persoane care pot fi foarte ferme. Sunt foarte siguri de limitele pe care le instaurează.
Iar această siguranță înseamnă că ei pot spune: “Plecăm” sau “E momentul să plecăm”. Tu nu vrei să pleci, dar eu sunt atât de fermă și de încrezătoare în limitele pe care le pun încât reușesc să îți transmit asta. Și asta nu schimbă deloc ceea ce fac.
Acum, în legătură cu ieșitul în parc, nu aș uita să pun lucrurile în perspectivă, cu înțelegerea necesară asupra etapelor dezvoltării copilului. Aș ști că cei mici au, într-adevăr, probleme cu tranzițiile, pentru copiii mici e în plină derulare o tranziție uriașă. Cresc, se dezvoltă și se schimbă mai mult în primii 3 ani decât în tot restul vieții la un loc. Asta se întâmplă. Toate celelalte tranziții sunt dificile pentru ei, în special cele importante care au loc în viețile lor: merg la o școală nouă, în familie apare încă un copil, se mută în altă locuință, genul acesta de schimbări.
Toate acestea se adaugă la tot ceea ce deja îi copleșește pe copii. Dacă înțelegem din start aceste lucruri, vom percepe rezistența pe care copilul nostru ne-o opune ca fiind firească, previzibilă. Nu e nimic care să ne facă să ne simțim prost, să ne simțim furioși sau îngrijorați că e ceva în neregulă cu copilul nostru, că nu ne ascultă. El sau ea face ceea ce e normal să facă. Deci atitudinea trebuie să fie, din start, că sunt șanse mari că va trebui să ne implicăm fizic, nu doar prin vorbe, nu doar spunându-i copilului “E momentul să plecăm” și având așteptarea ca cel mic să răspundă: “A, da, sigur, chiar e momentul să plecăm. Haide, mama, să mergem!”. Așa ceva se întâmplă doar arareori în primii ani de viață ai copilului.
Știind deja aceste lucruri, știind deja că cel mic va opune, probabil, rezistență, în special dacă a obosit, dacă am stat un pic prea mult, vom fi pregătiți, așadar, să venim spre el cu ceea ce au numesc siguranță plină de încredere, știind că probabil vom fi nevoiți să ne conducem copilul spre ieșirea din parc. Putem face asta cu zâmbetul pe buze, nu furioși, fiind, în același timp, foarte fermi. Spunem: “Chiar e momentul să plecăm”. În loc să spună da, copilul cere să stea încă un minut, iar noi suntem de acord. Am putea proceda așa, dar am putea să luăm altă decizie și să îi spunem că, deși mai vrea să stăm un minut, chiar trebuie să plecăm. Luăm copilul de mână și, cu toată încrederea, îl scoatem din parc.
Funcționează pentru că astfel nu permitem ca între noi să apară acea confruntare care este mult mai dificilă și din care e mult mai greu să îl scoatem pe copil. De exemplu, tu zici: “Gata, e timpul să plecăm!”, iar el spune: “Nu!”. “Hai, chiar trebuie să mergem, deja te-am lăsat să mai stai în plus”. Între timp, între părinte și copil se creează o falie, copilul simte că trebuie să își apere teritoriul, ca preșcolar încrezător ce este. Părintele încearcă, și el, să își apere terenul și va urma o confruntare iar toată lumea va sfârși prin a se supăra. Ca să nu se întâmple așa ceva, soluțiile sunt să venim în parc devreme, să știm de la bun început că vom fi nevoiți să ne pilotăm copilul spre ieșire și să punem planul în practică.
E ușor, chiar și cu un copil ceva mai bine dezvoltat, dacă venim din timp, avem această abordare și înțelegem că nu se întâmplă nimic neobișnuit, anormal, și că așa e firesc să stea lucrurile. Poate că data viitoare putem face unele lucruri ca să ne ușurăm misiunea. Să nu venim cu un bebeluș în brațe, ci în cărucior, ca să putem să îi acordăm copilului mare întreaga atenție. O variantă e să nu mai stăm așa mult în parc. Sau să venim dimineața și nu la prânz, când copilul e deja obosit și e mai dificil. Din aceste experiențe putem învăța cum să le preîntâmpinăm în viitor. Însă pe moment ne ajută să avem așteptări realiste, să înțelegem etapele dezvoltării copilului, să înțelegem că ceea ce se întâmplă e normal și să ne comportăm ca niște lideri încrezători. Iar când ești un lider care emană încredere nu e nevoie să fii furios, sever sau să îți pierzi cumpătul în vreun fel. Iar acesta a fost răspunsul pe scurt!
Ce i-ai spune unui părinte care zice: „Ba există copii răi, eu am fost un astfel de copil și, din fericire pentru mine, părinții mei au remarcat asta și m-au învățat cum să devin un copil bun lovindu-mă și pedepsindu-mă. Mulțumită lor sunt acum un om bun”.
Nu cred că e de datoria mea sau că e interesul meu, treaba mea, să îi conving pe oameni să vadă lucrurile în felul meu. Nici nu mă aștept la așa ceva. Până la un punct, cu toții avem ocazia să alegem ce vizuiune avem, ca părinți, și cum vom proceda. Chiar nu e treaba mea îi spun persoanei respective că opinia sa e greșită, iar a mea e corectă. N-aș face asta. Rolul meu este să îi susțin pe părinți dacă își doresc să fie ajutați și dacă vor să găsească o metodă prin care să afle că există alternative și că nu trebuie să repete acele comportamente. Și le pot arăta cum să o facă. Îi pot ajuta să vadă că își pot ușura viața și și-o pot îmbunătăți, în acest fel.
Totul se bazează pe relație, pe construirea relației cu copilul. Lucrez și cu familii care mi-au împărtășit povești similare celei din întrebare, mi-au spus că simțeau că sunt răi, li se inducea sentimentul de rușine, poate doar un pic, însă, sau simțeau că sunt tratați drept copii răi și apoi au integrat asta în identitatea lor. Da, putem ajunge să ne purtăm frumos de frică, de teamă că părinții ne vor respinge sau ne vor pedepsi fizic, de teamă că ni se vor întâmpla lucruri care ne vor face rău fizic. Ne putem teme și că părinții nu ne vor mai iubi. E o motivație cu care putem ajunge să ne comportăm mai bine, să fim “copii buni”. Dar consecința este că în suflet rămânem cu sentimentul că suntem răi și cu cel de rușine. Iar asta nu ne ajută mai departe, în viață.
Dintre părinții cu care lucrez, cei care au trecut prin asta încă se luptă cu faptul că au fost nevoiți să fie copii buni și ceva s-a pierdut acolo. Și-au pierdut încrederea în ei ca întreg, încrederea că sunt în regulă, că sunt oameni buni și că au instincte bune. E greu să trăiești așa și se poate ajunge la lucruri nu tocmai bune. Un efect poate fi și faptul că nu ne simțim 100% confortabil să le împărtășim lucruri părinților noștri. Devine greu să fii intim și să le spui lucruri pe care le-ai făcut și de care poate ești un pic rușinat unora care ți-au demonstrat că te consideră rău din multe puncte de vedere. Trebuie să ne punem întrebarea “Ce urmărim cu stilul în care ne creștem copiii?”.
Cei mai mulți vrem să avem o relație cu un copil care este cât se poate de sănătos și de încrezător. Vrem să îi ajutăm pe copii să înflorească, să își împlinească destinul, nu să decidem cine ar trebui să fie și să considerăm că trebuie să se ridice la standardele noastre, pierzându-se, astfel, pe sine, pierzându-și menirea pe lume. Cred că asta trebuie să protejăm. Stima de sine trebuie hrănită, nu manipulată sau văzută drept ceva ce merită sacrificat ca să avem, pe moment, un copil mai ascultător. Nu merită. Prețul e prea mare.
Care crezi că este cel mai important lucru în relația cu copiii noștri? Cum hrănim această relație ca să devină una reușită pe termen lung?
Relația în sine este cel mai important lucru. Mă bucur că ai adus vorba. Asta e ce trebuie să ne fie scopul în orice facem, să hrănim relația prin fiecare interacțiune cu copilul. Știu că pare un demers care pune multă presiune. Copiii sunt foarte iertători, dar trebuie să reparăm lucrurile, la modul ideal, dacă vrem ca relația să fie una de încredere și de respect reciproc. Noi, în abordarea noastră, considerăm că respectul trebuie să vină în primul rând de la noi. Știu că există alte școli de gândire potrivit cărora trebuie să îl faci pe copil să te respecte și, odată ce face asta, poate începi și tu să îl respecți.
Copiii trebuie să învețe despre relații de la noi. Ei nu au deocamdată o idee. Ei știu doar ceea ce le arătăm noi. Dacă vom comunica cinstit cu ei, dacă rămânem alături de ei, necondiționat, chiar și atunci când fac lucruri pe care nu vrem să le facă, vom vedea că rolul nostru este să ajutăm, nu să respingem un copil care nu se comportă bine. Toate acestea formează materialul din care se croiește relația noastră. Lucrăm la el în permanență, până în ultima zi a vieții ne străduim pentru aceste relații. Pot să vă spun că și după ce devin adulți, copiii rămân lucrări în desfășurare. Dar sunt și încântată că această muncă ce părea atât de judicioasă atunci când am auzit de ea…și despre asta e vorba, trebuie să simți că este în regulă, altfel nu pornim la drum, toate aceste idei care mi s-au părut acorate în realitate și corecte s-a dovedit că au contribuit la dezvoltarea relațiilor mele cu alții, cu copiii mei.
Îți mulțumesc din nou, ești minunată! Ești incredibilă! Mulțumesc!
Mulțumesc tare mult! Sper că această comunitate se va dezvolta și mai mult și vă mulțumesc pentru timpul acordat și pentru traducere. Sunt atât de încântată de apariția cărții!
Cartea NU există copii răi, scrisă de Janet Lansbury, poate fi comandată de aici, cu 20% discount dacă folosiți codul EDUCATIE (prețul întreg este de 24,99 lei). Vă recomand întregul pachet Educație cu blândețe, sunt și alte două cărți remarcabile în el, dacă le luați pe toate trei aveți 25% discount cu codul PRINTESAURBANA. Detalii despre cele trei cărți am pus aici.
Multumesc frumos! O sa am ce cumpara si luna viitoare.
„Luăm copilul de mână și, cu toată încrederea, îl scoatem din parc.” Si ce se intampla daca in acest moment copilul incepe o tavaleala pe jos si zbierete?
Ce imi plac mie sfaturile astea in care copilul este considerat ca fiind pana la urma rezonabil, in care pana la urma, daca stam noi si ii explicam frumos si cu vorbe blande chiar intelege si coopereaza.
Nu stiu, altii cum sunt, dar baiatul meu de 4,5 ani cateodata coopereaza dar sunt si momente in care explicatiile nu functioneaza de fel.
Iar cand avea 2-3 ani nici atat, asa ca de multe ori am fost nevoita sa il iau pe sus sau sa il pun in carucior cu forta si cu diferite momeli (biscuti sau ceva), momeli care iarasi sunt contraindicate conform sfaturilor atator specialisti…
Te inteleg perfect. Ceea ce subliniaza autoarea este ca, indiferent de reactia copilului, noi trebuie sa fim parinti fermi in decizia pe care o luam, fara sa apelam la furie, tipete, smuciri…Copilul trebuie sa simta deopotriva dragostea si determinarea parintelui fara sa ii insufli nicio secunda FRICA. Da, il vei supara, dezamagi, infuria…dar nu-l vei face sa ii fie frica de tine.N-o sa-i fie teama sa isi exprime supararea cu alta ocazie, asta e important. Impunerea limitelor, luarea deciziilor in locul lui, toate aceste aspecte mai…neplacute, trebuiesc facute cu respect fata de copil. Ca-l mai momesti cu biscuite, ca il iei pe sus, ca ii refuzi chestii…asta e! va cunoaste si el sentimentul de frustrare, pe langa larga paleta de emotii 🙂
Cind vafi posibill sa lansezi cartile in republica moldova, as dori sa le procur.
buna, se vor gasi peste cateva saptamani pe elefant.md, sper
multumesc