Cum dăm copiilor vești proaste într-un mod cât mai puțin traumatizant pentru ei?

Veștile proaste. Cu toții le urâm din tot sufletul. Nici unul dintre noi nu le primește bine. Moartea unui om apropiat sau a animalului de casă, decizia unui divorț sau a mutării în alt oraș, boala, toate ne dau peste cap, ne dor, ne tulbură și ne sperie. Iar când trebuie să le dăm mai departe și celor mici, panica și durerea cresc. Nu vrem să-i rănim, să-i facem să se teamă de lume, de viață, vrem să ne asigurăm că vor putea să se bucure de copilărie mai departe, am vrea ca ei să sufere cât mai puțin.

Mereu primesc mesaje disperate de la părinți despre cât de greu le este să le dea vești proaste copiilor. Pe grupurile de părinți pe care le administrez sunt zeci de astfel de postări, toate dureroase. Le simt pe fiecare, am fost și eu acolo.

Când a murit tata. Când s-a îmbolnăvit grav Bunica și am fost sigură c-o s-o pierdem. Copiii au fost de fiecare dată lângă mine când am primit veștile crunte. Și de fiecare dată am fost atât de dărâmată pe moment că n-am știut decât să plâng, să strig, să refuz să accept. Iar copiii mă priveau speriați.

Avem nevoie să trecem și prin durere împreună cu copiii noștri, nu doar prin bucurii, iar asta ne va ajuta să ne vindecăm mai repede și să avem o relație mai frumoasă, mai autentică și mai caldă cu puii noștri.

Aș fi vrut să fiu mai pregătită atunci când a fost nevoie să le dau veștile proaste, dar cine se gândește să citească despre astfel de lucruri câtă vreme viața e frumoasă și nici o veste proastă nu plutește la orizont… Pentru toate momentele acelea în care va trebui să le explicați și lor o boală, o moarte, o despărțire, o decizie tristă a oamenilor mari, sau pur și simplu ei vă întreabă de ce există pe lume războaie și crime și moarte, am pus mai jos pentru voi câteva ponturi oferite de Academia Americană de Pediatrie prin intermediul site-ului HealthyChildren.org, dar și din propria mea experiență. Sper să vă fie de folos.

  1. Când îi comunicați vești proaste, faceți-o într-un moment de respiro și un cadru calm, familiar, în care copilul să se simtă în siguranță. Nu înainte de culcare, nu înainte să plece la școală sau să plecați la muncă.
  2. Spuneți-i, cu sinceritate, ce s-a întâmplat. Eu nu aș folosi metafore, nu le-aș spune copiilor mei că cineva drag lor a plecat undeva departe, sau s-a dus în cer, plutește pe un nor etc. Le spun ce s-a întâmplat, le vorbesc despre moarte, le spun că e în regulă să sufere, că sufăr și eu alături de ei. N-aș încerca să ambalez nerealist o veste dureroasă, cred că le poate crea așteptări false sau o proastă înțelegere a lumii (pot să încerce să zboare de pe geam ca să ajungă la bunicul decedat, se pot aștepta să-l revadă când el va coborî de pe nor și așa mai departe).
  3. Folosiți un limbaj pe care sigur îl înțelege, ca să fiți siguri că mesajul ajunge la el.
  4. Când vorbiți, faceți pauze pentru ca cel mic să poată pune întrebări. Dacă se simte copleșit de informații și simte că nu are loc să intervină, îi va fi greu să exprime ce simte sau ce nu înțelege.
  5. Păstrați-vă calmul și vorbiți pe un ton egal. Încercați să vă controlați emoțiile, pe cât posibil. E OK dacă cei mici vă văd lăcrimând, ei știu deja că plânsul e firesc, plâng mult la rândul lor și știu cât de mult îi ajută asta. Însă se vor speria dacă părintele hohotește incontrolabil.
  6. Evitați să puneți copilul în situația de a vă consola. Îl va deruta schimbarea de roluri. Copilul e tot el, adultul sunteți tot voi.
  7. E posibil ca celor mici să le fi ajuns deja la urechi frânturi de informații despre situația de criză din familie. Știu, să zicem, că bunicul e în spital sau că un prieten de-al lor a suferit un accident. Când trebuie să le spuneți că situația s-a agravat, cereți-le să vă spună ce știu deja, puneți-le întrebări, răsundeți la întrebările lor, asigurați-vă că nu și-au format o imagine greșită despre cele întâmplate. E posibil ca pe copii să îi îngrijoreze cu totul altceva decât credem noi, așa că e important să îi ajutăm să-și lămurească dilemele.
  8. Dați-le asigurări că, indiferent de evenimentul dureros care s-a petrecut, ei rămân în siguranță. Petreceți, dacă puteți, timp în plus cu ei. Vă va ajuta și pe voi. Pe mine m-a ajutat enorm să stau mult cu ei după ce a murit tata, să le arăt poze cu el, să le povestesc despre cum era el când eu eram de vârsta lor.
  9. Cel mic ar putea fi trist o bună bucată de vreme după aflarea veștilor proaste, așa că amintiți-i că puteți oricând să stați din nou de vorbă despre ce s-a întâmplat.
  10. Gândiți-vă la activități noi pentru el, la ceva care să îi mai distragă atenția de la experiența neplăcută.
  11. Spuneți-le ce s-a întâmplat și educatoarei, învățătoarei, bonei sau apropiaților care interacționează des cu copilul. E important să știe ca să îl poată observa și să vă transmită dacă văd ceva neobișnuit în comportamentul lui (au probleme de somn, acuză dureri de cap sau de burtă, își pierd mai repede răbdarea, sunt mai triști, se izolează, au manifestări de anxietate).
  12. Vorbiți mult despre voi. Despre ce simțiți, despre cum vă vindecați în fiecare zi, fiți sinceri. Nu e nimic în neregulă cu o mami care plânge după mama ei sau după bunica ei. E un prilej foarte bun să le arătați copiilor cât de importante sunt în momente dificile vulnerabilitatea, autenticitatea și conectarea. Apoi, ca adulți, vor ști să-și plângă durerea alături de cineva de încredere, cum faceți voi acum cu ei, și asta îi va ajuta enorm să se vindece mai ușor.
  13. Citiți-le cărți despre pierdere, despre despărțire, despre speranță.
  14. Nu încercați să vă prefaceți că sunteți bine. Pentru că nu sunteți, iar ei simt asta din limbajul vostru non-verbal. Și nu vor înțelege de ce îi mințiți, de ce nu aveți încredere în ei să le spuneți adevărul despre sufletul vostru. Nu vor putea să vă ajute să vă vindecați, vor simți că nu aveți încredere în ei și vor învăța că e de preferat să te prefaci, să porți o mască în loc să fii sincer, iar asta nu e o lecție bună.
  15. Nu duceți copilul la priveghi, la înmormântări, la pomeni. Ei nu au nevoie să vadă aceste ritualuri pentru a-și lua rămas bun, noi, oamenii mari avem, pentru că ne-am îndepărtat de esență. Ei știu și simt altfel toate lucrurile. În plus, poate rămâne cu amintiri traumatizante de la astfel de evenimente triste, eu am și acum coșmaruri de la înmormânatarea bunicii mele, aveam 8 ani.
  16. Nu îndepărtați copilul de voi, nu-l lăsați la bunici sau la vecini cât vestea e încă proaspătă. Nu va înțelege de ce e dat la o parte, se va speria, va simți că ceva grav se petrece și va avea mare nevoie de prezența voastră să-i explicați că e în siguranță și că totul va fi bine. Când a murit bunica, ai mei m-au lăsat la o vecină două zile. A fost groaznic. Nu înțelegeam nimic, nu îi cunoșteam pe oamenii aceia, nimeni nu îmi răspundea la întrebări sau alegeau să mă mintă. M-am simțit trădată și furată de timpul de a o jeli pe bunica. M-au dus direct s-o văd în sicriu, în ziua înmormântării și ani de zile am fost convinsă că ea încă trăia, pentru că nu am avut timp să procesez moartea ei. Sigur că părinții mei au încercat să mă protejeze, dar simt că mai rău mi-au făcut.
  17. Dacă durerea vă copleșește și simțiți că nu puteți gestiona corect situația, căutați un specialist care să vă ghideze, un terapeut să vă stea alături și să vă îndrume despre cum să abordați situația cu copilul și cu voi înșivă. O să vă ajute mult.

Sper din tot sufletul să nu aveți nevoie să apelați la sfaturile de mai sus niciodată sau  să aveți nevoie de ele cât mai rar.

Sănătate și vești bune tuturor! Vă îmbrățișez!

Sursa foto: mama trebuie să dea vești proaste copilului via Shutterstock.com

 

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4264

22 comentarii

  1. As adauga o idee. Sa nu asteptam neaparat o reactie, mai ales pe masura vestii, din partea copilului. Copilul poate cumva reactiona cu veselie, iar noi sa ne simtim lezati ca nu sufera, sau poate sa nu reactioneze deloc, ceea ce e normal, cred eu, si nu stiu cât este de bine sa fie incurajat sa simta neaparat ceva. Poate gresesc, dar tot din experienta imi dau cu parerea: imi amintesc cum m-a anunțat mama că a murit strabunica, cea care ma crescuse, m-a trezit din somn si mi-a dat vestea, se vedea clar ca era plansa si… astepta sa plang si eu! Atunci nu am știut ca am voie sa „simt” si altfel decat era obiceiul si am avut o tentativa de a plânge, desi imi aduc clar aminte ca nu intelegeam si nu simteam nevoia. Acum, cand imi aduc aminte, mi se pare ciudat sa ai pretentia de la un copil sa reactioneze pe măsura veștii. Cred ca asta se aplica si in cazul in care copilul primeste un cadou si toata lumea asteapta de la el sa fie entuziasmat pentru ca persoana care a facut cadoul sa nu se simta jignita.

  2. Eu nu pot sa ii vorbesc despre moarte. Nu pot nici macar sa pronunt cuvantul langa el (are 3 ani). Am cumparat „Mami ma vei mai iubi daca” dar ocolesc partea in care se vorbeste despre moarte pentru ca imi e frica sa nu se sperie, nu stiu daca va putea intelege…

    • Eu cred că e mai bine să le vorbim de când sunt mici despre moarte, chiar dacă nu înțeleg prea multe. Or să se familiarizeze cu ideea, iar când vor fi mai mari şi vor înțelege pe deplin conceptul nu vor fi şocați.

    • Nici eu nu am putut.

      Acum 4 luni a murit bunica mea, cea care m-a crescut. Nadia a iubit-o extrem de mult, a fost prima persoana din afara familiei ‘directe’ (eu si ta-su) de care s-a atasat. A vizitat-o pana in ultima saptamana de viata si s-a bucurat sa o vada.

      Cand a murit pur si simplu nu am putut sa ii spun ca nu o va mai vedea niciodata. Pe mine ma darama chestia asta si stiu ca a trait mult, ca sunt totusi de acus’ 40 de ani, ca ma asteptam de un an jumate la acest deznodamant. Si tot nu pot digera chestia asta cu usurinta.

      Asa ca i-am spus ca e plecata intr-o calatorie. Nu i-am dat explicatii suplimentare, nu mi-a cerut. Eram proaspat venite dintr-o calatorie chiar noi si, pentru ca suntem mai plimbareti, pe fata chiar nu a contrariat-o, ca doar si noi tot plecam pe unde apucam.

      Mai intreaba uneori daca Mama Ana e acasa (cand il vizitam pe tatal meu), dar ii spun ca nu.

      Stiu teoria asta, citisem la tine, cand a murit tatal tau, dar nu am avut puterea sa pun pe umerii ei o asemenea informatie .. inca.

      Foarte probabil peste ceva timp ne vom schimba adresa si fusul orar, asa ca nu va mai conta atat de mult, ca va lasa totul in urma. Si pentru asta, desi 99% e o chestie misto pentru toti, deja incepem pregatirile si discutiile. Aici suntem sinceri, ii aratam pe harta unde e posibil sa aterizam si o pregatim pentru intregul proces ce urmeaza.

    • Buna! Scuze ca ma bag cu sfaturi, dar, din experienta mea e aceeasi idee, de sinceritate, dar sa si fii langa el sa il sustii. M-a intrebat ea pe la 2 ani de moarte, i-am spus, cat mai chill, asa. A prins imediat ideea de ciclul natural al vietii, nu se sperie, poate doar la un nivel normal, e totusi ceva dureros. Asa i-am zis de toate, ca acuma pot sa-i zic de razboi si atrocitati, femeie violate, etc. si sa le ia cumva la rece. Dar sunt langa ea mereu pentru explicatii, impartasiri de temeri, etc. E abordarea mea, cred ca e mai bine decat tinuta in bezna. Oricum, de ex, stie situatia de pe front la fel ca mine si nu citeste stiri…vorbesc colegii.

  3. Foarte buna ideea de a scrie despre asa ceva, sunt inca atat de multi oameni care isi mint copiii si pentru nimicuri (genul bunica plictisita de stat la locul de joaca: „hai sa mergem acasa ca vine politia si ne aresteaza ca am stat prea mult”), daramite pentru intamplarile tragice ale vietii! Personal, am cunoscut doi copii carora le-au fost ascunse moartea sau boala cuiva foarte apropiat, ambii au avut nevoie de terapie serioasa, la putina vreme. E o prostie sa credem ca cei mici nu isi dau seama de ceea ce se intampla in jur, de aceea este important sa le spunem adevarul, macar partial, daca exista detalii mult prea dure pentru ei. Altfel, ei simt ca se intampla ceva si se ingrijoreaza si mai tare decat daca ar sti ce se intampla.
    Si sunt de acord si cu primul comentariu, al Ioanei S.: copiii pot reactiona neasteptat, dar asta nu inseamna ca nu au inteles. Pe de o parte, nu stiu exact ce reactie sa aiba, pe de alta, la varste mici, constiinta pierderii definitive nu e inca formata, ca sa sufere la fel cum sufara un adult. De ex., cand a murit maica-mea (o moarte asteptata de multa vreme, dupa o lunga boala), fiica-mea de 6 ani a chiuit de bucurie, stiind ca urma sa o las la un prieten cat ma ocupam eu de cele trebuincioase. Dar isi iubea bunica si a regretat pierderea ei.

  4. Un pic de context istoric, despre evoluția societății și de ce contează acum textul de mai sus.

    Generația bunicilor noștri (născuți în mediul rural în prima parte a secolului 20) precum și generațiile dinainte, aveau o atitudine mult mai naturală față de moarte. Trăiau câte 3 generații în aceeași curte, oamenii îmbătrâneau, se îmbolnăveau și mureau împreună. Mortalitatea infantilă și cea maternă erau parte din normalul vieții, la fel și războaiele, accidentele, îmbolnăvirile (aparent) neașteptate sau diversele epidemii; copiii erau duși la biserică și la cimitir practic din primii ani de viață; prima dată poate nu realizau ce se întâmplă dar ulterior realizau că „așa e normal”.

    Generația părinților noștri a fost prima generație care a plecat oarecum „în masă” din satul tradițional și a populat noile orașe industriale. Noi, copiii lor, am fost prima generație născută și crescută complet în afara acelui mediu: ne-am format legături emoționale cu oameni pe care îi vedeam de câteva ori pe an (bunicii noștri), fiind practic rupți de întreg procesul de îmbătrânire / boală / degradare fizică / ultimele momente. Reducerea mortalității prin accesul la un sistem medical mai bun a redus mult și „mortalitatea neașteptată”, de aceea la noi se făcea tranziția bruscă, la câteva luni distanță, între momentele frumoase petrecute alături de un om, respectiv vestea decesului.

    Sigur, părinții noștri n-au fost nici pe departe specialiști în psihologia copilului și au făcut ce au crezut că e mai bine, de la izolarea completă a copilului de eveniment până la dusul copilului în buza gropii de la cimitir.

  5. Buna! E confuz punctul 15 si 16. Sa nici nu il duci dar sa nu il indepartezi. Logistic nu se intelege. Chiar daca inteleg esenta cred ca e util sa dezvolti ideea.

  6. Baiatul meu (5 ani) tot intreaba despre moartea tatalui meu de 1 an, de cand s-a intamplat.
    I-am explicat atunci ce s-a intamplat, de ce s-a intamplat, cum, toate tehnic, fara fabulatii despre rai si nori.
    Inca nu intelege in profunzime ideea de moarte, total normal. Am fost la cimitir cu el o data, a fost impresionat de loc la modul de fascinatie tehnica. A pus multe intrebari despre de ce au murit toti oamenii, cum se pune corpul in sicriu, de ce se pune sub pamant, i-am povestit si despre incinerare, nu l-a prea interesat.
    E firesc sa aiba intrebari si oricat ma doare, incerc sa ma detasez de partea emotionala si sa ii raspund la intrebari.

  7. Părintii mei (şi bunicii, că prin vacanţe mai stăteam pe la ei) au aplicat cam toate punctele pe care le-ai enumerat tu, Ioana. Problema care a apărut, la maturitate, este că nu pot să mă uit la persoane decedate. Nici la cele foarte apropiate/dragi. Probabil ca par ciudată în momente de genul ăsta. Când eram copil au mers pe principiul „să mi-i aduc aminte așa cum erau în viaţă” așa că nu am avut de-a face.

  8. Vaai la punctul la 15…eu si acum la 31 de ani am maaaaari probleme si retineri de a merge la inmormantari, ce e drept am avut si parte de o groaza in copilarie. Le urasc pur si simplu simt ca imi vine sa vomit de panica si stres, este foarte ciudat nu am in nicio situatie chestia asta. In plus la romani mie personal inmormantarile mi se par niste ceremonii groaznice, macabre, fac situatia mai tragica decat deja e. Bine ca macar acum duci mortul la capela ca inainte ma luau ai mei la priveghi la mort acasa…aia era mai ceva ca in filmele horror cu oglinzile acoperite si miros de lumanari in casa

  9. Cred ca indiferent daca respectam 15 sau 30 de pasi in anuntarea unei vesti proaste copilului, in spatele cuvintelor copilul o sa receptioneze atitudinea noastra. Daca e un copil „ascultator” o sa accepte cuvintele noastre si o sa ne copieze inconstient atitudinea, o sa faca la fel. Daca e un copil care „apasa pe butoane” o sa pună intrebarile cele mai delicate pentru noi si o sa insiste. Cat despre modul in care percepe evenimentul nu avem cum sa stim cum o sa fie. Eu am fost dusa la inmormantari de mic copil si mi-a ramas in amintire modul in care rudele se organizau, se ajutau si chiar se si amuzau in noptile de priveghi. Iar slujba inmormantarii a fost pentru mine, la tatal meu, un medicament pentru suflet. Ascultata cu inima, nu cu mintea. Ca in toate aspectele vietii, noi alegem bucatelele de realitate asupra carora ne concentram – ca e sutana preotului care se murdareste de noroi, ca e raza de soare care intra in capela in timpul slujbei de inmormantare, ca e cantorul care vrea mai multi bani sau fluturele care zboara dupa sicriu in drumul spre groapa.

    • Apropo de înmormântări. Există familii în care înmormântările se desfăsoară cu decenţă (cum probabil sunt cele de care spui tu). Şi există familii în care înmormântările se desfăsoară cu mult „circ” . Întradevăr, copiii percep diferit evenimentul si în funcţie de contextul general.

  10. Când aveam 10 ani am primit cea mai cumplita dintre veștile pe care le poate primi un copil.Si anume că mama mea a murit de cancer.Stiam că este bolnava dar nu mă așteptam.Oarecum nu am fost pregătită.Nu știu dacă era mai bine sa fiu pregătită cumva.Stiam f bine ce este moartea încă de mic copil.De fapt cred că dintotdeauna am știut.Nu am fost păcălită cu tot felul de povești.Asistam la conversațiile celor din jur care vorbeau fara menajamente de fata cu mine despre aspecte dure ale vieții.
    Cum am primit vestea?Foarte direct!Nici măcar o introducere.Cred că așa a fost cel mai bine, daca poate exista un bine in toată situația asta.Ce a urmat după a fost cumplit.Am fost tarata pe la toată procesiunea de priveghi și înmormântare, care sincer mi s-a părut groaznică.Pe lângă faptul că sufeream enorm mă iritau maxim tot felul de rude care îmi plângeau de milă și mă priveau de parcă rămăsesem fără mâini și picioare pe viață.Aveam impresia că toți mă priveau și șușoteau, ceea ce mă deranja extrem de mult.Voiam să trec neobservata.
    Ce ar fi fost bine atunci?Să nu particip la înmormântare, pomeni și priveghi.Sa rămân acasă cu cineva care sa îmi vorbească de alte lucruri, să mă joc, daca simt nevoia sa plâng și să fiu încurajată nu sa fiu privita cu milă și să văd oameni șușotind pe lângă mine.
    Un copil simte tot în jur.Chiar și la vârste fragede.Offf, e groaznic de nedrept să îți se întâmple nenorociri de genul…..

    • M-am zbarlit toata… Mi se pare ingrozitor ceea ce ti s-a intamplat si imi pare rau. Si da, asa imi amintesc si eu inmormantarea tatalui meu. Eram ceva mai mare, aveam 15 ani, dar tot nu am reactionat „normal” la intamplarea aceea. Cat a fost in casa, pe masa, nici macar nu ma uitam la el, ma duceam la scoala in fuga si faceam orice numai sa nu fiu acolo, langa sicriu. Apoi, in ziua inmormantarii, cand mi-am dat seama ca era scos pentru ultima oara din casa, m-am pus pe un plans in hohote din care nu m-am putut opri cu orele dupa ce totul se terminase. In cortegiu stateam la ceva distanta de sicriu, alaturi de prietena mea cea mai buna. Mi-era clar frica de trupul mort si de tot ce se intampla acolo. Iar cea mai urata amintire a mea de atunci a fost cand o ruda m-a impins spre sicriu, la usa cavoului: „Las-o pe prietena ta, ca pe ea o s-o mai vezi, dar pe tatal tau, nu!”. De parca ar fi avut vreo utilitate ca eu, un copil ingrozit si indurerat, sa ma uit de aproape la un cadavru…

    • Ma aflu in crunta situatie de a pierde lupta cu cancerul. Fetita mea tocmai a facut 9 ani.
      De doi ani de zile m-a vazut prin toate, operatiole, radioterapiile si chimio din primul an.
      Fericirea ca totul disparuse complet.
      Devastarea dupa nici doua luni cand a recidivat rapid si aprig.
      Operatii nereusite. Imuno-chimioterapie iar, de data asta din aia care te omoara practic pe dinauntru cu speranta ca vor renaste doar celulele utile.
      Pe 18 mai voi avea verdictul, dar am semne care nu ma pacalesc.
      Din momentul crunt acum 2 ani cand m-au dus pompierii la spital cu hemoragie inexplicabila ma tot framant si citesc experientele altora despre cum sa fac cand voi sti ca nu mai e nimic de facut si ca mai am foarte putin.
      Stie ca am cancer, acelasi care a omorat-o si pe mama mea fix la cateva zile dupa ce am nascut-o pe ea.
      Nu am mintit-o, i-am explicat ca sunt ca frumosii nostri trandafiri din gradina cand s-au imbolnavit de mucegai negru. “A trebuit sa le taiem toate crengutele bolnave. A trebuit sa il stropim cu chimicale urat mirositoare. A trebuit sa repetam operatiunea de mai multe ori pana cand in cele din urma din trandafirii nostri minunati au ramas doar cateva crengi golase. Dar cu rabdare si dragoste, si-au revenit, le-au iesit crengute noi si acum infloresc iar minunat, chiar daca nu mai sunt inalti ca altadata.”
      A inteles deci ca imi va fi tare rau pana sa imi fie bine.
      A fost relativ simplu sa ii vorbesc astfel, atat timp cat exista speranta.
      Acum nu stiu ce sa fac cand va veni vremea.
      Am inceput sa ii scriu, un jurnal despre mine, sa isi aminteasca, sper, de mine cand va avea nevoie. Dar nu avansez deloc bine. Mi-o inchipui intorcandu-se acasa cu tati de la crematoriu (asa am ales). Imi inchipui golul din sufletul ei… si mi-e rau de suferinta. Uneori vomit de frica si suparare cand mi-o inchipui indurerata din cauza mea.
      Sunt paralizata in privinta proiectelor de viitor. Am discutat deja cu scoala ei si voi vedea psihologul propus ca sa ii explic situatia, sa stie ce sa ii spuna fetei mele.
      Nu voi raspunde la mesajele voastre, daca vor fi, va rog sa ma iertati. Consider ca pana la programarea cu oncologul pentru verdict, la sfarsitul lunii, sunt intr-o vacanta de viata. O sa evit sa ma supar si sa ma gandesc la ce va fi.
      Va voi citi insa, poate voi gasi ceva de ajutor in ideile voastre.

      Multumesc Ioana pentru sfaturile bune pe care le scrii de atata vreme. Multumesc pentru cartile pe care i le-ai daruit iubitei mele.
      Si ei si voua va urez atat: SANATATE!

  11. Moartea e un lucru normal si probabil cine nu poate vorbi despre asta e fie un adult sensibil, fie la randul lui nu poate sa accepte fenomenul.

    Cand a murit bunica mea paterna, toti cei 4 stranepoti ai ei, copilasi de 4-12 ani au fost prezenti in biserica, anga sicriul deschis. Ma uitam la ei, cat de cuminti au stat, se uitau la ea cu drag, nu cu frica. E si aiurea sa iti fie frica de morti, in fond e un corp pe care l`ai iubit si care te`a iubit, in fine, eu plangeam si ei erau senini si cred ca au inteles perfect tot ceea ce se intampla. A fost normal si frumos as putea spune. Oamenii mor, are loc un ritual, ii ingropi si treci in timp peste pierdere.

    Cand a murit bunicul meu, mama nu m`a dus la inmormantare ca a considerat ca m`ar fi traumatizat. Nu i`am inteles gestul si nici nu m`am gandit mult la asta in trecut, dar ma indoiesc ca as fi ramas traumatizata.

    In final depinde de firea fiecaruia, ce se potriveste la unii nu e bine pentru altii…

    • aparent depinde totul foarte mult nu doar de cine ești tu, ci și de detaliile fiecărei situații. corpul pe care l-ai iubit poate și de multe ori este supt, cu ochii adânciți, arătând într-un mod care poate sa te bântuie. slujba poate sa nu fie liniștitoare și eliberatoare ci un bocet și o jale care sa urmărească la nesfârșit.
      și eu am trăit experientele enumerate de unii dintre comentatori, rude care se uitau la mine și îmi pândeau reacțiile, îmi amintesc câteva persoane care comentau că nu plângeam. au fost multe înmormântari in copilăria mea, și deși am participat la activități liniștitoare de genul legat monezi in batiste și alte chestii tradiționale, partea in care venea o vecina și urla și se aruncau vase pentru a fi sparte îmi fac pielea găinii și acum.
      mi se pare o tâmpenie să spui că moartea e normală. la câtă durere aduce, e o tâmpenie să o spui. și moartea ca moartea, dar înmormântarile sunt sinistre. sunt morți care pot sta la vedere și morți care nu. sunt preoți care spun lucruri care ajuta, și preoți care ar trebui să tacă. oameni care își urla durerea de uiți de a ta și te apuca frică. acestea nu sunt medii pentru copii. daca un copil privește cu calm și bucurie o înmormântare cu bâlci ca la noi, poate că deja a pierdut din păcate ceva esențial. poate de la prea multa „normalitate”, porci tăiați în timp ce ei îi călăreau, găini fără cap și altele.

  12. Cand a murit mama,copilul meu avea 3.6 ani.Am ajuns acasa,ne-am asezat si i-am povestit.M-a vazut plangand,i-am spus ca ma doare inima dar trebuie sa mergem mai departe.Nu l-am putut lua la inmormantare pentru ca a fost in provincie si stiam ca trebuie sa manance si sa doarma iar eu nu puteam saam grija de el asa cum trebuie in cele 2 zile.La 6 luni dupa am avut un alt deces in familie si am mers impreuna,i-am explicat mai bine ce se intampla,a vazut si nu a fost deloc speriat.Pana la 20 de ani eram terorizata de inmormantari,efectiv nu dormeam 3 zile daca auzeam ca a decedat o ruda din alt oras.Daca era in apropiere era groaznic.Nu stiu de ce dar simt ca acum incep sa ma vindec si eu de aceasta frica si atunci cand ii explic fiului meu ce se intampla la inmormantari simt ca ii explic si copilului din mine.

  13. Sunt de acord cu tot ce ai spus, mai puțin cu a nu duce copilul la înmormântare. În măsura în care nu te aștepți să fie înmormântare cu ”circ”, ci una decentă (cum zicea cineva mai sus), și în care starea ta sufletească îți permite să fii alături de copil și să poți vorbi cu el despre ceea ce se întâmplă, cred că e benefic ca el să participe la ceremonie. În mod tradițional ritualurile de înmormântare sunt, mai degrabă, ritualuri menite să ne facă să conștientizăm despărțirea, dar să o și acceptăm. Or, cred că pentru un copil asta este benefic și înseamnă poate mai mult decât un anunț sec, ”bunicul a murit”, oricât am discuta despre asta ulterior.

    Eu aveam 4 ani jumătate când bunicul a murit și am fost la înmormântare. Deși poate părea ciudat, de atunci îmi e cumva dragă slujba ortodoxă de înmormântare. Slujba în sine (nu întotdeauna predica mai mult sau mai puțin inspirată e preotului de după…) mi se pare foarte liniștitoare, cu cântecele ei bizantine, cu repetițiile ei aparent nesfârșite. Așa mi s-a părut și la 4 ani, nu țin minte să mă fi speriat deloc, nici să fi plâns. Pur și simplu a marcat, într-un mod frumos, finalul relației mele cu cineva drag. După ce am văzut tot, inclusiv coborârea în groapă, n-am fost niciodată speriată, niciodată ”bântuită” (deși aveam multe frici de genul ăsta când eram mică, dar nu cu bunicul) și nici nu mi-a trecut vreodată prin minte să întreb dacă și când se va întoarce acasă. Menționez și că, la momentul respectiv, eram crescută de bunici și aveam o relație specială mai ales cu bunicul.

  14. Eu am fost crescută de bunici (de la vârsta de 6 luni). Bunica mea, care era f generoasă și empatică, mă lua cu ea la înmormântări și vizite la bolnavi la pat. Nu m-a afectat deloc negativ acest fapt, dimpotrivă m-a făcut să înțeleg moartea ca pe un fenomen natural, iar vizitele la bătrânii grav bolnavi (și acum am în nas mirosul de pipi-caca din camerele lor) mi-au crescut nivelul de empatie. ?
    Eu locuiesc în străinătate, iar fetița mea nu a fost la nicio înmormântare, dar dacă ar fi fost cazul, aș fi luat-o cu mine și i-aș fi povestit despre moarte la nivelul vârstei ei. Copiii trebuie să învețe că moartea e un fenomen firesc și nu ceva cuprins de mister, din moment ce nu au acces la o înmormântare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *