Vreau un copil

Sunt inca in Viena. 90% sanse ca exact in acest moment sa beau un machiato decaf cu spuma pufoasa si sa mestec tacticoasa un croisant cu unt intr-una dintre linistitele cafenele de pe strazile pietonale din centrul istoric. Privesc pe geam turisti veseli si fac poze ospatarilor extrem de amabili cu doua fete frumoase ca noi.
Asa, departe de acasa cum sunt, m-am gindit sa postez in lipsa despre cea mai adinca si secreta dorinta a mea. Asa, de la departare, parca suna mai bine s-o spun lumii intregi, ca si cum altcineva ar spune asta despre mine, iar eu as recunoaste-o tacit, cu ochii in pamint si o nuanta de roz in obraji: imi doresc un copil. Da, probabil ca ceasul biologic, sau poate e invazia de copii mici si frumosi din viata mea, din parcurile mele, din magazine, din avioane, de la fiecare colt de strada. Sau poate pur si simplu am crescut.
Nu vreau un copil pentru ca e la moda. Pentru ca tresar la gindul ca or sa-mi creasca sanii. Pentru ca as vrea sa tin vreun barbat linga mine. Nu-l vreau din curiozitate, nici din plictiseala. Viata mea e rotunda si acum, nu incerc s-o completez cu nimic. Nu-l vreau doar pentru ca pot sa-l am. Nu-l vreau pentru ca ma simt ramasa in urma fata de restul lumii. Nici pentru ca vreau sa-mi aduc contributia la rasa umana sau pentru ca mi-e teama ca organismul meu pierde timp pretios.
Il vreau pentru ca vreau sa simt iubirea aceea, cea mai mare din lume, care te face sa simti ca-ti explodeaza inima de fericire, chiar daca esti obosita, nemincata, plinsa, cu spatele intepenit si ochii rosii de nesomn, nepieptanata si neparfumata, cu un pic de piure de mar in par si-o bretea de la sutien atirnind descheiata pe umar.
Am cautat iubirea asta cea mai mare multi ani la rind in cite-un baiat/barbat. Acum inteleg insa ca ea e in alta parte. Promit sa iubesc barbatul de linga mine cu tot ce am in toate buzunarele trupului, mintii si sufletului meu. Mai ales daca e gata sa-mi stea aproape cind o sa-l trimit departe, cind o sa-l blestem ca ma doare, ca ma umflu, ca ametesc, ca mi-e greu si rau. Daca stie sa ma tina de mina cind il alung, sa imi faca ceai cind eu o sa-i cer bere, sa-mi ia farfuria cu prajituri din mina cind sunt deprimata, sa-mi ofere un buchet de violete cind eu ii pretind lumea intreaga. Sa ma faca mama, ca sa ma faca fericita.
Nu mai e mult pina atunci… simt asta. Ciudat e ca nu sunt speriata, nici grabita. Pur si simplu astept. Ca un mar copt pe ram, care zimbeste la soare si-l roaga sa-l faca mai rumen, mai copt, mai dulce, ca sa pice in miinile unui copil vesel si pofticios, care are ochii mei si fruntea lui.