ARTICOL SCRIS DE LAURA BUCUR, BLOGGER PE www.laurabucur.ro.
O privesc neîntrerupt de 5 minute printr-o fâșie de doar 5 mm, eu afară pe șestache, ea în clasă la școală. Îi urmăresc gesturile și mimica feței și încerc să anticipez ce mișcări face. E tăcută (acasă nici gând), se dezbracă fără să se grăbească și se așază într-o bancă liberă prin spatele clasei.
În jur copiii roiesc sau stau deja doi câte doi, toți zâmbitori, se joacă și își vorbesc. A mea e pe silent, observ că i se adresează unei fetițe, nu știu ce îi spune că nu aud, dar văd că se retrage iar în carapacea ei. Înghit în sec. Îmi doresc să fiu o musculiță intrată în clasă, să trag cu urechea la zumzăielile lor și la ce a întrebat Eva mea. Îmi imaginez că a întrebat-o pe colega dacă o primește în bancă cu ea și presupun că a primit un refuz. Încep să tremur, îmi dau lacrimile, mă întreb ce o fi în suflețelul ei. Ea doar s-a ridicat și a plecat în banca a doua, eu am plecat cu sufletul sfâșiat.
Ce-am plâns pe la colțurile grădinițelor când am dus fetele în primele zile, dar să vedeți ce plâng acum la colțul școlii. Au trecut două luni de scoală și în continuare sunt, o dată pe săptămână, un mic spion. Stau după colț și sunt cu un ochi la copila mea, prin 5mm de geam clar, și cu celălalt ochi pe gardianul școlii, nu de alta dar nu aș vrea să mă trezesc trasă de mânecă cu un „Ce faceți, doamnă, aici?”. Nu zăbovesc mult, dar stau fix cât să mă răscolească neliniștile.
Eu am fost la fel de timidă (încă sunt) și întotdeauna am avut senzația nasoală că sunt evitată de colegi. Nu am fost niciodată genul popular, de multe ori, prin liceu îndeosebi, mi se spunea că am un soi de aroganță. Nici gând așa ceva, eram doar timidă, timidă și înfricoșată că nu sunt plăcută și acceptată în cine știe ce grup. Nu-mi dau seama dacă asta se întamplă și în cazul ei. Poate că angoasa e doar în mintea mea, dar nu pot să nu mă întreb: „Eu ce fac acum ca mamă?”.
Am încercat să vorbesc cu ea acasă, seara, despre momentele ei când intră în clasă. Mi-a povestit fix ce văzusem, doar că nicigând de supărare. Și-ar fi dorit să stea cu acea fetiță într-adevăr, dar refuzul acesteia nu-l percepuse ca pe un capăt de lume. Și-a găsit parteneră de bancă și a fost mulțumită. Sunt trei colegi (aici intră și un băiat) cu care i-ar plăcea să stea în bancă, în rest nu are preferințe, atât mi-a mai adăugat și nu am insistat pe acest subiect.
Mi-am făcut o introspecție. M-am calmat. Cel mai probabil totul e în mintea mea, mintea mea de pe vremea copilăriei mele când țineam la prietenii exclusive și sufeream dacă nu primeam atenție. Nu înseamnă că neg. Așa cum spune și Oana Moraru, în jurul vârstei de 6 ani acceptarea într-un grup de prieteni este de maximă importanță pentru copii.
Norocul meu e că eu cred în puterea dragostei, sunt sigură că doar prin dragoste și încredere în copil pot crește un adult cu relații de calitate cu cei din jur.
Sursa foto: fetiță la școală via Shutterstock.com
Cred ca solutia e sa cunoasca cat mai multi oameni. Tenis, inot, baschet, pictura, dans…important e sa fie o comunitata de mici oameni unde sa-si faca prieteni.
Asa o sa aiba si ce povesti colegilor si sigur va fi acceptata mai usor. 🙂
Mi-a plăcut articolul. Mi s-a parut așa, sincer.
Nu imi place postul aceasta si modul de a gandi al acestei mame. Mi-se parea total deplasat sa plangi pe la coltul scolii copilului tau. Cred ca tu ai o problema, nu copilul. Da, e grea despartirea, dar copilul e o alta persoana, are dreptul la viata lui, la independenta lui, la alegerile lui.
De acord! In plus copii la varsta asta sunt sinceri si directi. Asa cum unii colegi ii zic ei „nu”, asa probabil zice si ea altora „nu”. Ei nu pun asta la suflet, trec mai departe. Asa invata sa isi gestioneze emotiile.
Îți mulțumesc pentru articol, Laura!
Laura, copilul meu – baiat- chiar si acum, la clasa 1, are doar 2 copii pe care ii place de la el din clasa si cu care isi doreste sa se vada si in weekend. Toti ceilati copii din viata lui sunt cunoscuti la karate, after school, prieteni de familie, inot. Nu doreste sa iasa cu copiii din clasa nicaieri – tocmai primisera o propunere sa mearga toti la o activitate in comun intr-o zi din saptamana, este singurul care a spus ca nu doreste, ca prefera in weekend cu prietenii lui. Cu cei de la diversele activitati iesim frecvent la teatru, film, joaca, opera, prin vizite la joaca daca e prea frig afara etc. Este un omulet foarte sociabil si l-am invatat ca asa cum el nu place in mod deosebit diversi copii, la fel i se poate intampla si lui si ca este perfect normal sa fie asa. Depinde si de tine cum alegi sa o ajuti sa isi faca prieteni si din alte medii sau, daca doresti, sa ai grija ca acei copii din clasa pentru care ea a dezvoltat o afinitate, sa aiba activitati de weekend in comun pentru a se imprieteni si mai mult.