Stăm amândouă în patul Sofiei, înghesuite de crocodilul cel mare, bufniță, pernă și pernuțe, vulpiță, papagal și găina de pluș. Nu mă simt prea bine (fără legătură cu aglomerația din pat, doar oboseală, presupun), așa că-i spun:
– Sofi, mi-e cam rău, oare poți să faci ceva să mă simt mai bine?
– Eu nu știu ce să fac, mami, tu știi ce să-mi faci mie când mă doare burtica, dar eu nu știu…
– Ai putea să mă mângâi, să mă alinți și să-mi șoptești că o să treacă.
Am pus capul meu mare pe pieptul ei mic, iar ea m-a cuprins cu mâinile și a început să mă mângâie pe cap și pe spate.
– Așa, mami, hai că trece, stai aici pe pieptul meu până te simți mai bine, da?
Am tăcut. Am închis ochii. A tăcut și ea. Mă mângâia cu mâinile ei mici și îi auzeam inima cum bate rar, în pace.
Mi-am imaginat cum o să stăm așa peste mulți, mulți ani, când eu o să fiu bătrână, o să am părul rar și alb și o să mă doară bătrânețea și frica de moarte, iar ea o să fie puternică și sănătoasă, o să aibă copiii ei pe care să-i aline, dar din când în când, o să mă aline și pe mine, exact ca acum.
O să-mi pun capul greu și alb pe pieptul ei mare, cu iz de parfum și femeie la casa ei, iar ea o să-mi spună c-o să fie bine, că mai avem timp, că mă iubește și că n-a uitat seara asta de noiembrie când am venit în patul ei să-i spun noapte bună și ea m-a îngrijit și m-a alinat ca o mamă micuță pe un pui mare.
Vor trece anii într-o clipă, cum au trecut și ultimii șase, cu bune și cu grele, și eu n-o să uit seara asta, nici pe cea dinainte, în care mi-a spus cu patos că mă iubește și că vrea să stăm așa, noi două, lipite, respirând deodată, mereu, și nici pe toate celelalte de până acum, unele cu febră, altele cu tuse sau frici, toate cu noi împreună, cu o să treacă, pui, o să fie bine, cu abia aștept să te văd dimineață și ce bine că suntem aici.
Răsul ei care zdruncină ferestrele, buza ei de jos care se strâmbă la fiecare gând care-o supără, părul ei moale cu miros de migdale, dinții ei care-au început să cadă, unghiile ei rotunde, puful de pe brațe, picioarele ei lungi și drepte, ochii ei rotunzi care mă caută mereu, vocea ei serioasă când îmi spune mami, știi ceva?, palmele ei pline de semne de carioci, genunchii plini de vânătăi… O să fiu bătrână și albă și cu oase tot mai grele, care-or să mă doară, și n-o să le uit pe niciunele, niciodată.
– Așa-i că e mai bine, mami? Așa-i că ți-a trecut puțin?
– Da, iubito, e ceva mai bine, mulțumesc.
– Vezi, iubirea funcționează, mami, ea face celulele să nu mai plângă. E ca un pansament, mami!
N-o să uit niciodată cum a știut ea mereu cele mai importante lucruri fără să i le spună nimeni și cât de greu am reușit eu să mi le aduc aminte, după ce zeci de ani le-am ascuns bine de tot, de frică să nu mă doară.
Sursa foto: mamă și fetiță îmbrățișate via Shutterstock.com
Vai, ce frumos si cat de frumoase sunteti voi doua!
Am tipat, am tunat si am inceput sa plang. In 2 minute era langa mine si ma ti ea in brate strans, ma mangaia pe spate si imi spunea ca totul va fi bine. Atata intelepciune la nici 5 ani! Ma da gata de fiecare data si ma face sa vreau si eu sa fiu la fel de inteleapta si buna ca ea.
Ioana, ma faci sa plang la birou. Sunt atat de dragalasi, cum stiu ei sa aline. Cand ii spun ca ma doare capul, fii-mea zice: „da sa-ti dau o pupa, asa-i ca te simti ma bine?”. Si da, ma simt mai bine, pupicii copiilor, ca si ai mamelor, sunt miraculosi.
Nu stiu de ce,dar ma doare…?
Of, Doamne! Nici al meu pui nu suporta sa ma vada suparata/obosita/bolnava. Vine, ma mangaie pe fata cu manutele mici, ma pupa peeeste tot si ma intreaba: mami, acum esti bine? fa-ti o cafea si hai la joaca, o sa vezi, o sa ne distram! Sunt….INDRAGOSTITA de blandetea lui! Uimita de cat este el de diferit de mine, cat e de bun, iertator, vesel, atent.
Emotionant pana la lacrimi!
Ce frumos. Am plans un pic. O sun pe mama.
Idei de genul asta, precum si al altor articole in care povestesti ce zic ei, copiii, isi au radacinile in mesajele din familia voastra, reiterate in diverse forme si contexte – probabil ca nu in sintaxa de fata, dar „iubirea din celule e un pansament” e amprenta ta 100% (cel mai probabil). Nu neg factorul „talent”.
Doar asa (va) vorbiti voi.
Dragut articol.
ai dreptate! 🙂
Cat de frumos stiu puii nostri sa ne iubeasca si sa ne ierte! Oare cand am pierdut noi asta pe drumul maturitatii?!
Ma intreb si eu la fel de multe ori.
Buna scuze pentru deranj, te ador ca mama si ca femeie minunata ce esti si iti multumesc pentru sfaturi.
Am insa o rugaminte, eu sunt mai sensibila si orice legat de copii ma face sa plang de bucurie sau tristete dar nu inteleg graba mamelor de a-si indeparta pui sunt un miliard de intrebarii pe grupul de pe facebook “cum ar putea sa faca sa doarma copilul de 1 an singur in camera dupa ce a dormit cu ei in pat” imi pare rau chestiile astea ma depasesc.Am parasit grupul chiar sufar pentru acei copii care sunt lasati sa planga pana adorm ca doamna sa isi reia viata de cuplu.
Ps: niste sfaturi din partea ta poate le-ar trezi la realitate!
Succes
Scuze pentru deranj, dar comentariul dvs mi-a adus aminte de o mema: „decat sa-ti bagi nasul in viata altuia, mai bine bagati-l intr-o carte”
alexandra, vorbesti de reluarea vietii de cuplu de parca ar fi un moft sau un detaliu de viata absolut nesemnificativ. o fi trist ca exista copii care dorm singuri la un an sau mai putin (desi mie nu mi se pare), dar si atitudinea ta fata de ideea de viata de cuplu e trista. si de ce sa scrie ioana sau altcineva despre asta? mai bine iti faci tu un grup/blog unde sa-ti promovezi ideile in care crezi si pe care le aplici in viata ta. sa trezesti lumea la realitate, ca sa te citez.
De ce, nu se poate impaca viata de cuplu cu cea de familie(copii)de trebuie „reluata”?(Irina)
Atunci probabil undeva, cineva este egoist.
Bura Alexandra, te inteleg.
Suflete frumoase
Pur și simplu WOwwwww….extrem de sincer și plin de iubire!
Nici un alt leac nu e mai bun. Mangaierea vindeca tot, mai ales a lor. E magica.
Eram insarcinata in 7 luni, cu dureri de spate la fiecare miscare mai ampla. Tocmai coboram din masina, cu durerea parcă mai adanca si mai obositoare decat de obicei. Am inchis ochii, am strâns din dinti si am lăsat toata suferinta sa se vada pe fata. Si atunci am auzit o voce cu toata durerea si alinarea adunate in ea spunand plina de compasiune „Kala…..” Era nepotica mea de un an care cu cateva secunde inainte se juca cu mine plina de veselie. Din bratele mamei ei s a întins înspre mine si mi a dat cea mai buna mangaiere de pe Pamant. Si atunci am invatat ca, in fata lor, trebuie sa avem grija sa nu dam durerilor o importanta mai mare decat o au. Pentru ca sufletelul lor ia durerea, o absoarbe ,o simte deplin si trimite inapoi alinarea pura si desăvârsită. Acum tin puiul meu in brate si deja si el ma invata cum se alina noptile nedormite si spaimele nejusrificate, născute din prea multa iubire
Foarte emoționant…La fel de emotionata m am simțit și eu cand fetița mea de 4 ani s-a oferit sa mă ajute sa merg la baie (ținându -mă de mână )deoarece așa nu mai cad în baie când mi se face rău din nou. M-a lăsat fără cuvinte???
Eu azi, grabita Si serioasa I-am Spus fetitei mele de 3ani 8l ca mai avem 15 minute sa ne imbracam, pieptanam Si sa aj la nursery, iar ea mi-a inconjurat gatul cu manutele ei mici si calde si cu vocea ei dulce mi-a zis “Mami tu esti iubirea mea” . E prima data cand foloseste expresia acesta desi nu se fereste sa-Si exprime iubirea Si dragostea fata de mine, de fratiorul ei totusi m-a surprins foarte placut Si mi-ar place sa aud asta in fiecare zi de la ea☺️☺️☺️
Iar pupici primiti de la copiii mei sunt cei mai sinceri Si plini de o iubire calda Si adevarata???