Ce faci atunci când copiii râd cu poftă de propriul tău copil?

64 comentarii

1. Se află la butoane un fost copil căruia i-au căzut ultimii dinți prin clasa a V-a. Ohooo, să vezi miștouri.
   Ori că nu am dinții albi, minunaţi, ci gălbui si puțin triști (așa credeam atunci, până să descopăr că am fix nuanţa A2 și că doar niște norocoși au de la natură A1).
   Ori că am avut o problemă gravă cu polipii și până să fiu operată nu pronunțam bine consoanele. Astfel, eu, care eram cea mai bună la engleză, putând scrie eseuri în clasa a IV-a, când am fost pusă să citesc o frază clasică ce incepea cu „mom”, s-a auzit în clasă „bnobn” sau o curcitură de cuvânt. Toți râdeau, iar învățătorul îmi făcea spelling pe cuvântul mom și mother, neînțelegând ce se petrece în sinusurile mele.
   Se presupune că sunt cele mai mici probleme ale omenirii. Dar de ce ni le amintim peste 20 de ani dacă sunt așa inofensive?

2. Cat de cruzi pot fi uneori copiii! Si eu m-am bagat odata in treburile lor cand radeau cativa mai mari de o fetita. Mamele lor erau de fata, putin mai incolo, stateau de vorba. Stiti cate au venit sa le spuna ca nu e frumos ce fac? Zero. Zero mame din cinci. Doua chiar ma priveau urat, iar apoi le-am auzit comentand: „Ce vina au copiii nostri ca ea e „speciala?” (Dar nu asta a fost cuvantul folosit, ci unul foarte dur)
   Am simtit ca mi se misca pamantul sub mine. Am intrebat-o doar atat: „Credeti ca mama ei are vreo vina? Daca si copilul Dumneavoastra ar fi fost special?”
   Oare la ce ii ajuta rautatea asta gratuita?

3. Copiii sunt lipsiți de empatie adica nu au capacitatea de a se pune in locul altuia si de a-si da seama ca cuvintele lor produc suferința. Asta se invata in timp si tine si de inteligenta copilului respectiv.
   Mie mi s-a intamplat sa fiu cu mătușa mea care avea cancer si nu avea par si un copil sa rada de ea. Nu i s-a intamplat niciodata sa auda vreun comentariu din partea unui adult.

   • aveam deschisa poza pe desktop cu un copil cu cancer, fara par, fara gene, etc. Si o ruda in vizita a exclamat si comentat la adresa urateniei copilului, stiind ca imi dedic timpul cazurilor umanitare … pasiunea pentru perfectiune se invata de acasa.

     Empatia se invata de la altii dar si de la noi singuri.

4. Din pacate copiii învață de la părinții lir sa eticheteze, sa râdă de cei care par altfel, prejudecățile nu sunt ale lor sunt ale celir care i-au învățat prin puterea exemplului. Din pacate, acei copii au fost si ei etichetați de parinti, educatori, poate, si au convingerea „ca numai bebelusii greșesc”, vai! Nu am ajuns acolo, sper ca voi avea resursele sa il invat pe copilul meu ca nimeni nu trebuie luat in râs, ca toti greșim… sper.

5. Draga mamica, m a durut sufletul pt povestea voastra!
   Spune i adevarul fetitei tale. Un adevar este mai usor de dus decat poate ceea ce e in mintea ei, de proportii, in spatele lui „de ce? Ce au cu mine?!” Faptul ca e „speciala”exista deja in mintea ei, chiar daca tu eviti sa numesti cuvantul.
   Eu cred ca toti suntem copiii lui Dumnezeu si suntem speciali fiecare pt ceva anume, chiar daca ne lipsesc altele. Si ea trebuie sa stie ambele parti, sa inteleaga ce vad copiii altfel si de ce o resping, dar si ce nu vad copiii, dar exista in fiinta ei. Si ca e nevoie timp, incredere si apropiere pt ca ceilalti sa cunoasca specialul nostru, al fiecaruia dintre noi.

6. Un articol mult prea dramatic si lacrimogen, n-am avut rabdare sa citesc pana la sfarsit. Viata e dura, copiii sunt oglinda adultilor, daca ne ocrotim copilul de fiecare data pana la sufocare, nu va reusi sa dea piept cu viata si sa iasa castigtor mai tarziu. E simplu, fie ca va place sau nu: in casa noastra crestem viitoarele animale de prada (prin „animal”, ma refer la cel din jungla urbana), iar selectia naturala isi spune cuvantul in societatea noastra: esti capabil sa dai din coate, sa cazi si sa te ridici, sa cazi iar si sa te ridici iar, pana ai pielea tabacita (la propriu si la figurat) si sa razbesti in viata? Daca nu, va fi vai si amar de tine, pentru ca societatea nu are nicio datorie fata de tine sa te menajeze si sa iti faca viata mai usoara. Oamenii slabi, in general, sunt cei care au avut parinti exagerat de protectori. Cand parintii au disparut din peisaj, au fost ceea ce numim „inadaptati sociali”. Cum zice americanul, Stop whining and start winning! Se vor gasi mereu copii care sa rada de copilul tau, asa cum se vor gasi mereu adulti care sa te calce in picioare, daca li se ofera ocazia. Invata-l sa se apere, invata-l sa le raspunda, sa reactioneze, nu sa ramana pasiv si sa fuga repede sub fusta mamei. Il loveste un copil? Sa loveasca si el! Da, nu-i „frumos” conform normelor sociale bine inradacinate in mentalul colectiv, dar e sanatos, pe termen lung.

   • Mi-am adus aminte de ceea ce spunea Jillian Michaels, una din femeile puternice pe care le admir: https://www.youtube.com/watch?v=I6mq9X5-iJw
     Cu alte cuvinte, Jillian spune sa nu incepi o lupta, dar sa o termini. Un copil slab, care nu stie sa reactioneze si sa se apere, e un copil vulnerabil. Nu pledez pentru agresivitate, ci pentru capacitatea copilului de a reactiona si de a se apara, in ultima instanta.

   • Scuza-Ma, dar video-ul e absolut penibil. „Next time someone whacks you in the head you have my permission to whack them back”!!! Tu chiar crezi ca mesajul asta e ok pentru copilașul ăla care se uita ca la poarta noua? Zaaaau. Mișcă-ți fundul Jillian la școala și vezi ce se întâmpla. Vorbește cu părinții copilului dacă trebuie, etc.

   • Jillian chiar e misto, te invata sa ai incredere in tine si sa iti aperi singur fundul. Sincer, sunt de acord cu Deea. Nu poti sa fugi la nesfarsit la mamica.
     Cand eram mica, am invatat sa ma apar. Si de mine radeau copiii si pe mine ma cresteau bunicii, nu puteau sa ma apere ei. Dar m-au invatat sa ma apar singura. Asa, am ajuns sa nu mai fiu bullied.
     Tin minte si acum, cum radeau copiii de mine, ca ma cresc bunicii, ca sunt slaba, imi spuneau tot felul de porecle. Printre ei, era un baiat pe care il uram din suflet. Foarte, foarte rau, era copilul ala. Ocazional ma mai si lovea, imi punea piedici, iarna arunca cu bulgari in mine. La un moment dat, am aflat care era porecla lui, pe care o ura din suflet. I se zicea broscoiul. Ei bine, urmatoarea data cand s-a luat de mine, l-am jignit si eu. Tremuram toata de frica, dar l-am facut de cacat in gura mare, am strigat la el ca e urat ca o broasca si ca maica-sa a baut apa din balta, de-aia a iesit asa urat. Ce s-a intamplat? Copiii din jur au inceput sa rada de EL. Evident ca a inceput sa planga, el, baiatul mare si tare.
     Un lucru e sigur. De atunci nu s-a mai luat de mine. Aveam vreo 12 ani cand s-a intamplat faza asta.
     La 14 ani am luat bataie de la niste tiganci. Ele erau vreo 6, eu eram singura. Ca nu le placea fata mea (plus raca bagata de o fosta colega. Le-a mintit ca am zis eu nu stiu ce despre ele, desi nu le cunosteam). In ziua aia am venit plangand acasa si bunica-mea l-a sunat pe tata. Atunci s-a dus tata la scoala si le-a paruit pe alea de le-a luat dracii. De atunci nu s-au mai atins de mine.
     Cel putin, la scoala, copiii daca vad ca stai ca prostul, te agreseaza si mai tare.

     In liceu, la fel, aveam o colega mai plinuta, in clasa. Genul clasic, tocilara, etc. Era super de treaba, dar era tinta mistourilor. Pana intr-o zi cand s-a enervat pe tipa care ii provoca pe toti, sa rada de ea. Si s-a infipt in parul ei,sa vada „Ce stie grasa sa faca”. Am crezut ca ii rupe tot parul din cap.
     Ce s-a intamplat de atunci? Nu s-a mai intamplat nimic. N-a mai indraznit sa se ia de ea.

     In viata de adult e altfel, discuti altfel, dar chiar si asa, ai o anumita incredere in tine si nu lasi pe nimeni sa te calce in picioare.
     Sa fii in stare sa iti aperi fundul si demnitatea si sa il bagi nitel in pizda ma-sii, pe ala care se ia de tine, nu inseamna ca esti un salbatic.

   • Bravo, Georgi! Sa vezi ce discutii de cacat sunt pe Fb. Plin de mamici care ti-ar sari in ochi ca le sfatuiesti sa-si ajute copiii agresati :)))

   • Oh, foarte inteligent. Zic să facem mişto de oricine avem chef, dacă ei sunt slabi şi nu stiu să se apere…să dăm în ei fără milă, zic. Şi când or face şi alții mişto de noi, răspundem cu aceeaşi monedă şi am rezolvat problema. Deea, ai lipsit când s-a predat cursul de empatie…
     Sper că nu ai copii sau că, cel puțin, nu le predai aceleaşi lecții. Nu de alta, dar vor deveni nişte adulți tare dezechilibrați.
     Be kind.

   • Ok, daca tu ai impresia ca rezolvi totul cu empatia si „sa fim mai buni, mai blanzi, mai iubitori, eventual sa intoarcem si celalalt obraz” in lumea in care traim…mult succes! N-am spus nicaieri sa facem misto de cineva (de unde oi fi dedus tu asta?!), ci sa stim sa ne aparam si, la randul nostru, sa ne invatam copiii sa se apere, chiar cand nu suntem in preajma. Un copil dezechilibrat e un copil mult prea protejat de parinti, care va suferi de complexul Peter Pan si va deveni un viitor inadaptat social. Empatia si capacitatea de a te apara pot coexista fara nicio problema in aceeasi persoana. Cat despre comentariul tau deplasat: „Sper că nu ai copii sau că, cel puțin, nu le predai aceleaşi lecții. Nu de alta, dar vor deveni nişte adulți tare dezechilibrați.”… no comment. Atat ai inteles, atat declari.

   • Pacat ca nu mai exista buton de like,Deea. Imi place f mult realismul tau.

   • Cam dur comentariul tau, insa din pacate ai dreptate. Exact asa este, traim intr-o jungla umana….

   • Hai mai Deea, dacă e lovit sa lovească și el? Deci răspundem violentei cu violenta?? Unde ajungem așa?

   • Daca e lovit, trebuie sa stie sa ii spuna celuilalt copil sa inceteze, pentru ca nu e frumos, pentru ca il doare, pentru ca nici lui nu i-ar placea sa fie lovit. Daca celalalt continua sa loveasca…da, atunci sa riposteze! Ne sensibilizam atat pentru niste chestii extrem de banale! Copiii se lovesc si se lupta intre ei de cand lumea, e ceva ancestral, instinctual, adanc intiparit in ADN-ul nostru. Daca copilul vede ca adultul va face o intreaga tragedie din asta (a se citi din text: „În mintea mea se desfășoară scene cumplite. Tai în carne vie. Dau de pereți cu toți. Numai ca să îmi apar puiul.”), cum va reactiona? Ce ii vei transmite? Ce vrei sa ajunga copilul tau, un viitor pampalau care asteapta ciorbica de la mamica, sau un viitor adult care e capabil sa infrunte viata si sa stie cum si cand sa se apere? Hai sa mai iesim si noi din globul de cristal, zic, si sa nu mai dramatizam atat.

   • Deea, păcat că nu ai și tu un blog:)! Ești o gura de aer proaspăt într-o bula roz de net. Într-adevăr trebuie să ne învățăm copiii să se apere și să riposteze când sunt hărțuiți sau ridiculizați de alți copii. Copiii nu sunt ideali,inocenți și nevinovați. Sunt oglinda părinților care îi cresc și vor fi adulții de mâine care vor reacționa la fel ridiculizând și hărțuind. Din cinci mame nici una nu reacționează, ba chiar se uita urat? Pardon! Trebuie sa fii naiv ca sa crezi că o să -i familiarizezi tu cu empatia și respectul pentru cei „speciali” sau „diferiți”. Nu sunt pentru impunerea empatiei sau respectului „cu pumnul”.Dar dacă ești agresat verbal sau fizic trebuie sa ripostezi…în cele din urmă! Cine nu ripostează și nu știe să se apere e bătaia de joc a tuturor – și în lumea copiilor și în cea a adulților

   • Concret, ce ai fi facut tu daca ai fi fost in locul mamei din articol? Cum l-ai fi invatat sa riposteze si sa se apere?

     Adrsez intrebarea si celorlalte persoane care nu sunt de acord cu felul in care a reactionat mama din articol. Cat mai concret daca se poate.

     Multumesc

   • Un articol atat de emotionant !!! Sunt foarte multe de spus, multe deja citite in unele comentarii (f interesant al Florentinei). Eu una cred ca as fi intervenit la fel ca si Cristina. Dupa parerea mea un copil la varsta asta are nevoie sa fie acompaniat in a gera ce i se intampla, nu ar fi ajutat la nimic sa i se spuna „lasa, ei sunt rai, nu trebuie sa iti pese”. In schimb intr-adevar cred ca fetita va avea nevoie sa invete sa gereze singura la un moment dat problema. Greu de dat un sfat. In primul rand ia-si spune despre ce e vorba, in ce consta „diferenta” ei. Iar apoi as cauta ajutor: specialisti, oameni care au trecut prin asta, as vorbi, as cauta sa ii arat ca nu e singura in suferinta ei, ca nu e usor, dar ca se poate trece peste.
     Una din fetitele mele (2 ani jumate) e si ea „diferita”. S-a nascut cu un hemangiom pe frunte care a crescut vazand cu ochii (s-a stabilizat la 3 cm,e bombat, rosu, deasupra sprancenii). Cu toate ca stiam despre ce e vorba, am consultat specialisti care ne-au confirmat ca nu e grav, doar estetic. Bineinteles eram super debusolati cum o va afecta pe ea, cum v-a supoarta privirile celor din jur etc. Doua din cele mai bune sfaturi care le-am primit si care m-au ajutat f mult sunt:
     1) de la doctorita care o urmareste: sa-i vorbesc despre asta, sa pun cuvinte pe ce are, mai ales sa nu ii spun ca „nu e nimic”. Ea stie acum ca e hemangiomul ei, ma intreaba „de ce” cateodata si incerc sa ii explic ca s-a produs cand era la mine in burtica, zona nu era suficient de oxigenata si nu respira bine etc… Nu intelege mare lucru la varsta asta dar o simt imediat mai linistita si impacata
     2) de la o prietena „ai grija ce simti tu in adancul sufletului despre hemangiomul ei, pentru ca in cele din urma, asa va resimti si ea despre el”… M-a ajutat mult sa gerez privirile strainilor. Sincer cu copiii la varsta asta nu am avut experiente negative, e mai mult curiozitate pura. Am invatat sa le spunem cand intreaba „stii, se numeste un hemangiom, s-a nascut cu el, nu o doare, etc”, acum pentru noi nici nu mai observam ca e ceva diferit. Muult mai dificil cu privirile / comentariile adultilor !
     Fetita mea merge la cresa, va intra la gradinita in toamna. Pediatra ne-a sfatuit sa vb cu educatoarea sa le spuna de la inceput copiilor despre hemangiomul ei, asa vor stii despre ce e vorba si vor evita sa ii puna prea multe intrebari. Ce pot sa spun? Vazand si facand, dar sunt increzatoare ca totul va fi bine (pentru ca noi suntem impacati cu „diferenta” ei).
     Cristina, iti doresc multa incredere, intelepciune, curaj si sa gasesti oamenii de care ai nevoie sa va acompanieze in a gera situatia (atat pentru fetita ta cat si pentru tine)

   • Sunt si eu de acord cu Deea.Pentru mine,empatia nu inseamna sa intelegi ca cei ce te abuzeaza au probleme,ce probleme au etc.Am o fetita destul de sensibila.Desi ii place la gradinita si are prieteni,a mai fost impinsa uneori, s-a ras de ea pentru ca nu a pronuntat bine un cuvant.I-am spus sa impinga si ea inapoi,sa ii jigneasca pe cei care au ras de ea si sa nu planga in fata lor pentru ca e puternica precum un leu.Cred ca sunt lectii de viata care se invata in diferite etape,iar in etapa copilariei cand ai de-a face cu copiii care nu pot fi empatici cred ca trebuie sa inveti sa te aperi si chiar sa fii invingator.De fapt,nici nu ma intereseaza daca ii intelege pe ceilalti,ma intereseaza sa nu se inteleaga pe ea si sa se accepte ca victima

   • Concret, conform celor intelese de mine din cartile lui Francoise Dolto, o psihanalista franceza specializata in psihologia copiilor:
     1. tinut copilul in brate, daca vrea, ca sa se simta sustinut, iubit, bagat in seama
     2. in niciun caz dramatizat prea mult, pentru ca as da prea mare importanta spuselor copiilor
     3. invatat copilul o fraza „haioasa”, „smechera”, „desteapta” de dat partenerii de joaca pe spate, cum ar fi „vorbesc asa pentru ca fac parte dintr-o gasca de supereroine care au un cod secret „etc – deci invatat copilul sa se descurce singur, dar fara violenta
     4. ideal fara interventie directa, intervenit doar daca cei mici sar calul (sunt violenti, o jignesc exagerat)
     Sincer, din articol n-am inteles (si l-am citit de 3 ori) daca fetita are un mic defect de vorbire sau chiar I-au cazut dintii. Daca exista o mica problema de dictie, se impune si
     5. mers cu copilul la logoped.
     Uite, raspunsuri concrete, ca pentru un tatic 🙂
     Sunt de acord cu cei care au spus ca empatia nu este o caracteristica a copiilor mici, e chiar ceva necesar, care ii ajuta sa supravietuiasca si sa se dezvolte (de pilda, pe copilul mic nu il intereseaza ca vii terminat de la serviciu, el vrea sa manance/sa se joace etc, de aceea nu trebuie dramatizata povestea cu „au ras copiii de mine” .
     De aceea nu e nici de dorit o interventie a adultului intre copii, pentru ca din articol rezulta ca au mai ras si alta data, si alti copii, si in alte locuri, si atunci ce face mamica fetitei, o urmeaza si o protejeaza peste tot…?

   • Un copil de 6 ani nu o sa știe când sa riposteze cu lovitul înapoi. Când enough is enough. Cand e „bine” sa faci asta. In momentul in care tu ii spui sa riposteze la violenta cu violenta ai greșit, îmi pare rău. Nu e nici o dramatizare și nici un glob de cristal. Dacă vorbești ca e bine ca un copil sa fie introdus unui sport ce implica lupta „corp la corp”, dacă asta lui ii face plăcere e bine pentru dezvoltarea lui. Dar nu îmi spune ca unui copil preșcolar sau școlar mic la care ii spui sa lovească dacă e lovit ii faci bine. Ca nu ii faci pe termen lung și un copil așa mic nu e in stare sa facă diferența între anumite situații și mesajul perceput poate fi ca la violenta răspunzi cu violenta. Și atunci copilul pierde. Nu văd „pampalau” un copil de 6 ani care nu lovește înapoi. De acord ca adultul nu trebuie sa facă situația tragica cu sentimentele lui. E greu când ești părinte dar încerci sa te stăpânești.

   • Cel mai bun comentariu. Ma bucur ca mai putem face diferența între ce inseamna sa fi empatic si ce inseamna pampalau.

   • Sa nu uitam și ca dacă lupta e disproporționată in defavoarea copilului tău ( cum se întâmpla de multe ori, fie copii mai mari, mai puternici sau mai mulți) și copilul tău lovește înapoi șansele sunt mai mari sa fie lovit mai rău după.

   • Stai nitel sa inteleg, acuma ii sariti in cap Ioanei, tu si cele ce-s de acord cu tine, ca are un copil over-protected si neajutorat, care va ajunge un adult neajutorat, si fuga sub fusta mamei e de condamnat la 5-6 ani? Pe bune?????

   • @irina, nimeni nu-i sare in cap ioanei. articolul nu ii apartine, e un guest post.

7. Cand vreo 7 ani,pt ca eram cea mai slaba(atat la propriu cat si la figurat) din gasca de copii,tot timpul eram ciuca bataii.
   Si imi amintesc ca intr-o zi o fetita mi-a turnat o galetusa cu nisip in cap si apoi au ras toti de mine. Bineinteles ca am inceput sa plang si sa ma duc la mama. Si ea ce-a facut?mi-a zis sa vin in casa intrebandu-ma daca le-am facut ceva de s-au comportat asa..as fi vrut sa dea cu ei de pamant,sa ma apere,sa faca ceva.. nu,tot ce-a putut sa faca a fost sa-mi zica „lasa-i si tu,ca sunt rai,nu te mai juca cu ei”.. Am urat-o mult timp pt asta. M-a traumatizat rau aceasta intamplare,rau de tot. M-a transformat intr-un adult cu zero respect de sine,zero tupeu si indrazneala,un adult care a pierdut multe in viata din cauza lipsei de tupeu si a unui bun simt iesit din comun,genul care nu ridica.ochii din pamant,mai intr-un limbaj colorat ” cel mai prost din curtea scolii”
   Si acum ma lupt cu mine sa nu mai fiu asa vulnerabila,ma fortez sa „musc” si eu cand cineva ma calca in picioare,dar de cele mai multe ori nu reusesc,pt ca la naiba,asa am fost educata si asa mi-e croiala. Deci,ca o concluzie:prea multa empatie strica.

   • Asta nu a fost empatie, asta a fost frica de a intra in conflicte. Eu asa vad lucrurile din micul text pe care l-ai scris aici.

     Nici eu nu sunt mai breaza in a ma apara, dar lucrul asta se poate invata. De multe ori, este suficient sa spunem: Nu/Stop/Inceteaza si agresorul se opreste. Numai ca eu multa vreme, pur si simplu, m-am temut sa recunosc ca sunt ranita. A recunoaste ca te doare este egal cu a fi vulnerabil, iar a fi vulnerabil este egal cu a fi de rasul gainilor, in societatea asta a noastra caraghioasa.

     Si pentru ca nu am recunoscut ca ma doare, nu am spus nici NU.

     In plus, m-am temut sa nu pierd prietenii daca cer raspicat sa fiu lasata in pace. M-am temut sa nu raman singura in povestea asta.

     Acum vad altfel lucrurile, acum pentru mine a-ti arata vulnerabilitstea inseamna a fi curajos, dar am invata lucrurile astea abia acum 2-3 ani. Si totusi, partea buna e ca niciodata nu e prea tarziu.

   • S-o crezi tu că a spune Stop/Încetează/etc înseamnă că agresorul se va opri.
     Crezi că agresorii răspund la comenzi? Ai două opțiuni, ca și copil: Ori o iei la sănătoasa și nu te mai întorci niciodată în grupul acela de copii (da, fuga e sănătoasă), ori stai și ”lupți”. Asta e crunta realitate. Te face de rahat cu jigniri legate de aspectul fizic? Dă-i replici fabuloase ”Da, eu sunt mică/grasă/etc. Dar ce să facem, nu toate suntem rupte din povești, ca tine. Și când spun ”povești”, mă refer la alea cu monștri!”.
     E și dacă violența devine, în mod repetat, fizică, atunci este foarte ok să anunți adulții din jur. Nu de alta dar nu cred că agresorul se stresează prea mult dacă-ți sparge capul și tu-l tratezi cu empatie.
     E mai bine să ripostăm deștept și pe măsura gradului de agresiune. După ce am pățit în copilăria mea, am decis să-mi învăț copilul mai degrabă să fie isteț decât empatic. Asta e.

   • Pai o cred – pentru ca am testat-o pe mine. Nu am spus ca agresorul se va opri intotdeauna cand spunem Nu. Spun doar ca asta e primul pas. Si sa fie un Nu asumat, impacat. De multe ori, cei care ranesc nu isi dau seama cat de grav e ceea ce fac, de aceea zi ca in prima faza e sa spuna stop. Apoi fuga si anuntat adultii, daca Nu-ul nu ajuta.

     Dar stiu sigur ca replicile acelea pregatite in genul exemplului pe care il dai tu Nu merg daca nu iti vin firesc. Daca ai tu mereu vorbele la tine, e ok si te ajuta. Dar nu faci nimic cu ele daca stai sa le pregatesti din timp. Am trecut si prin asta.

8. Si eu cred ca are nevoie de adevar, chiar daca e un copil. Cred ca e mult mai frustrant sa se rada si ea sa nu stie de ce, decat sa plece de acasa pregatita. Daca ea accepta ideea ( mai ales daca parintii o accepta), poate fi putin mai usor. Imbratisari si curaj! Si scoateti in evidenta o calitate a ei, ceva ce face ea frumos, poate o trasatura deosebita….

9. Sunt de acord cu cele spuse de Deea, cel putin pentru copii mici, pana in 6-8 ani, care nu au inca dezvoltata atat de mult capacitatea de a comunica si de a rezolva verbal un conflict. Si mie mi-a fost greu sa ma obisnuiesc atat cu bataile intre copii, cat si cu momentele in care rad unii de altii. Fiul meu are acum 7 ani este foarte sociabil, carismatic are multi prieteni si la fel ca toti copiii de la gradi/ scoala a fost atat „victima” cat si „agresor” in multe situatii. Astfel de situatii apar aproape zilnic si cred ca trebuie ajutat copilul „victima” de catre parinti sa isi rezolve singur conflictul oferindu-i-se mai multe optiuni de raspuns, facand scenarii etc, nu intervenind adultii care sa certe copiii altcuiva sau oferind lectii de buna purtare, nu cred ca este in avantajul propriului copil. Ei fac glume unii pe seama altora, se necajesc, se bat, dar dupa 1 min se joaca si sunt foarte buni prieteni.

10. Cum sa reactionezi la bullying
    https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=1955831988016519&id=100007692097708

11. Si eu am fost toata copilaria mea „victima” altor copii, motivele fiind diverse: eram uratica, grasa, aveam cosuri pe fata, un par foare des care parea expandat si, pe deasupra, eram si foarte, foarte timida. Nu m-a aparat nimeni, parintii si profesorii spuneau ca nu e mare lucru, ca e normal, asa-s copii, prieteni nu prea aveam in afara celor care imi erau asemanatori, deci eram luati la pachet, iar singura nu stiam sa fac fata acestor situatii. Ripostam de prea putine ori pentru ca ori nu ma simteam bine sa-i lovesc sau sa-i jignesc pe ceilalti inapoi, ori mi-era frica sa nu inrautatesc si mai tare lucrurile. Incercam pe cat posibil sa evit situatiile astea, fie stand in toaleta tot timpul pauzei la scoala, fie cautand compania unui adult.
    Lucrurile acestea au incetat cand am intrat la liceu, dat fiind faptul ca era un liceu bun, iar colegii isi vedeau de treaba lor, nu pentru ca m-as fi schimbat eu intre timp.
    Acum sunt un adult nesigur, anxios, retras, care nu are curajul de a spune „nu” sau de a interveni in situatii in care ar trebui sa intervina, care nu se iubeste pe sine si care nu crede ca valoreaza mare lucru nici pentru cei apropiati. Nu am curaj nici macar sa vorbesc despre asta cu cineva, ma doare de fiecare data cand imi amintesc, si acum plang desi nu am descris amanuntit cele intamplate.

    Agresiunea intre copii este foarte dureroasa si raspandita, din pacate. Anul trecut am facut practica la o scoala generala, am predat pentru o luna la o clasa de a VII-a. Nu pot sa va povestesc ce era acolo in pauze, cum zbierau, se jigneau si se impingeau copiii aia, iar profesorii doar grabeau pasul sa ajunga mai repede in cancelarie. Imi amintesc cu rusine o scena in care 3 copii radeau de un altul pentru ca avea probleme foarte mari cu greutatea si nu am putut interveni pentru ca aveam un nod in gat si abia imi tineam lacrimile, retraind si eu momentele alea. Si mai mult decat atat, in timpul unei ore de educatie civica la care doar asistam, profesoara lor a umilit acelasi copil spunandu-i in fata clasei ca i se vede jumatate de fund. Bineinteles ca toti au ras, mistourile continuand tot timpul orei si dupa. La fel, am inghetat in momentul ala.
    Stiu ca nu sunt in masura, dar as vrea ca toti parintii sa-si urmareasca copiii, sa vada in ce categorie se afla, daca sunt victime sau agresori, si sa-i invete sa se apere sau sa-i accepte si respecte pe toti cei din jur asa cum sunt ei. Nu stiu cum, din pacate, nu cunosc metode, ma tot intreb si acum cum anume i-as fi putut face pe ceilalti copii sa inceteze si cum m-as fi putut apara la momentul acela. N-am gasit inca raspunsul, dar sper din inima ca ceilalti sa il gaseasca atunci cand au nevoie de el.

    • E foarte trist ca ai trecut prin asa ceva, imi pare rau. Raspunderea a fost atunci, ca si acum, a adultilor. Copiii raspund asa cum le transmitem. Bullying-ul, de cele mai multe ori, e un strigat de ajutor. Si adultii trebuie sa fie alaturi atat de cei agresati cat si de agresori. E calea mai lunga si mai grea, e mai usor sa etichetam in copii rai si pampalai, cu mentiunea ca nu raman copii pentru totdeauna, ci se vor transforma in adulti agresivi si adulti nesiguri pe ei.

12. Am vazut la un moment dat un film pe youtube despre cele 4 tipuri de temperament: coleric, flegmatic, sangvinic si melancolic. Au fost descrise pe rand fiecare. Cand s’a ajuns la melancolic, s’a mentionat ca sunt unele dintre cele mai perfectioniste, mai ambitioase si mai muncitoare persoane, dar in acelasi timp cele mai vulnerabile. Si spune ceva de genul:

    „Daca ai un copil cu temperament melancolic… trebuie sa ai multa grija cu el. Daca ii faci ceva rau unui copil coleric, va raspunde agresiv si va trece peste; un copil sangvinic va rade si el si va face haz de necaz; copilul flegmatic va fi impacat cu ideea si nu il va afecta in niciun fel; insa daca ranesti un copil melancolic va purta suferinta multa vreme, unii toata viata, va avea un impact mare asupra lui.”

    Acela a fost un moment de declic in care mi’am dat seama ca da, eu am temperament melancolic. Asa am fost si eu, ca fetita descrisa in articol. Am suferit mult fiindca primul lucru pe care il faceam a fost sa ma retrageam sa plang. Iar parintii mei nu au stiut sa se poarte delicat cu mine, au mers pe principiul: „lasa de la tine; esti fata/mai mare/mai mica/mai intelegatoare/a noastra”. Sau imi ignorau plansul. Asta ma facea sa sufar si mai rau, sa stiu ca nu e cineva care sa imi ia apararea.

    Concluziile sunt doua:
    1. Da, e foarte important sa ii arati copilului ca esti alaturi de el, ca il iubesti, il sustii, il incurajezi, are nevoie sa auda asta. Tind sa cred ca acei copii „speciali” sunt de un asemenea temperament care necesita o atentie deosebita. Asta nu inseamna ca sunt mai slabi. Din contra. Simt si gandesc mult mai mult si mai profund decat restul.

    2. Ai grija cum il ajuti totusi sa devina independent si sa se descurce singur, tinand in acelasi timp cont de punctul 1. Pentru ca desi tin in mine multe suparari si amintiri neplacute din copilarie, faptul ca ai mei nu mi’au fost alaturi m’a determinat sa devin mai agresiva, sa imi iau apararea, sa iau apararea cuiva cand simt ca este atacat pe nedrept, fie ca imi e apropiat sau nu, sa fiu mai puternica.

    Bineinteles, inca ma retrag sa plang cand patesc cate una, alta, but that’s just the way I’m wired 🙂 and that’s completely fine.

    • Puteti da link, va rog?

    • https://youtu.be/MlXcLU8xEJQ

      Tipul este pastor, iar filmul face parte dintr’o discutie de 4 ore despre barbati si femei, de ce functioneaza asa de diferit si cum pot sa ae inteleaga mai bine. (Tale of Two Brains, recomand pentru cupluri in dificultate, totul este tratat cu umor si solutii practice). M’am ferit sa arat sursa pentru ca multi daca aud vreo tangenta cu religia, o iau la fuga. Insa tipul nu e fanatic si nu face abuz de acest subiect, iar modul lui foarte amuzant in care prezinta totul te face sa urmaresti atent pana in ultima clipa.

13. Recomand cartile lui Brene Brown despre vulnerabilitate si asumarea ei in mod corect. Ea pune problema foarte frumos si in acelasi timp corect, in stabilirea raporturilor cu ceilalți.O găsiți si pe Ted.

14. Un articol atat de emotionant, Cristina! Te imbratisez si iti doresc putere, rabdare si intelepciune! Nu ma aventurez sa vin cu sfaturi, pentru ca nu imi pot imagina cum e sa fiu in pielea ta fara sa nu plang. Iti multumesc ca ai adus in prim plan un subiect atat de sensibil. Sper ca apelul tau la empatie sa ajunga la cat mai multi parinti (din nefericire, in zille noastre unii o confunda cu un semn de slabiciune, dar adevarul e ca ai nevoie de o mare tarie sufleteasca si emotionala pentru a putea empatiza cu celalalt)

15. Ciudat. Parca am citit un articol scris de Printesa Urbana. Vad tot mai des tendinta mamelor sa o copieze pana chiar si in scris.

    Sincer, mie nu mi se pare o drama ce s a intamplat. De cabd lumea si pamantul rad copiii unii de altii. Pe termen lung vorba multor comentatoare de mai sus, atat empatie strica. Copilul trebuie invatat sa se apere, altfel va ajunge un adult care la o prima critica, va pune capul in pamant si se va simti de tot rahatul. Eu imi voi invata copiii sa riposteze, sa zica inapoi, pt ca guess what, lumea e a celor puternici, nu a celor care stau si inghit totul si pe.urma la 30 de ani auzi ca fac terapie ca sa stearga traumele cu care au ramas din copilarie.

    • Monica, nu cred ca intelegi ce înseamnă copil „special”. Crede-ma, este o drama!

    • Andreea, vorbesti in necunostinta de cauza.
      Mamele au tendinta de a face din tantar armasar, cel putin unele paragrafe din text asa mi s au parut.
      E urat sa se rada de tine, indiferent de varsta care o ai, mie imi vine totusi sa „rad” pt ca vad acest stil de a povesti mai nou la peste 90 % din mamele cu bloguri :-).

      Mi se pare banal textul, oarecum de umplutura.

    • Baiatul meu are 6 ani si de fel este mai retras, nu genul f sociabil si cu multi prieteni. Am trecut si noi prin situatii de genul asta in care un cop il i a pus o porecla si apoi alti 2-3 s au luat dupa el, razand si repetand acelasi lucru. I am repetat si eu acasa sa spuna f clar si raspicat ca nu i place si sa nu i se mai spuna asa. Surpriza, in majoritatea cazurilor chiar functioneaza. Daca se enerveaza o spune pe un ton mai ridicat si copilul/copiii se opresc imediat si apoi se joaca de parca nu s a intamplat nimic. Spune de ex: nu mi place sa mi zici asa, nu mai zice! I a luat totusi ceva timp pana a prins curajul sa spuna dar este atat de sigur pe el si convingator cand o spune incat de mai bine de 1 an nu au mai fost situatii sa vina la mine plangand sa chestii de genul.

    • Mie unele comentarii mi se par o continuare a articolului precedent.

    • @ Andreea, eu nu am înțeles de ce e ”special” un copil căruia i-au căzut câțiva dinți – etapă absolut normală și firească si mai ales temporară în viața oricărui om.
      Mi s-a părut că mama a dramatizat un lucru banal (schimbarea dinților); citind de câteva ori că fetița e „specială”, mi-am imaginat tot felul de probleme grave, ireparabile, nu schimbarea dinților. (sunt perfect de acord că e foarte urât să râzi de alții indiferent ce au – grav sau nu).

    • Exact. Am recitit textul de 2 ori sa vad care e situatia speciala in cazul de fata.

16. „Crestem viitoarele animale de prada in jungla urbana”..mno, ce sa zic, mi se pare a educatie „romaneasca” in care a fi puternic = trebuie sa te bagi in fata, sa ridici vocea, sa insulti, sa fii agresiv verbal si fizic, sa calci in picioare. Deea, te rog sa ma contrazici daca nu traiesti in Romania…
    Cristina a avut un comportament de „specie evoluata”, daca e sa folosesc acelasi vocabular, si sunt sigura ca fetita ei este deja si va deveni si mai puternica!

    • Nu, Cristina a intervenit in numele copilului si i-a admonestat pe ceilalti copiii. Nu a fost nicidecum o „specie evoluata”. Daca o sa te consulti cu orice psiholog, o sa-ti explice de ce adultul trebuie sa intervina cat mai putin in jocurile copiilor, inclusiv in jocurile de putere si conflicte. Cristina le-a facut morala unor copii care oricum nu dau doi bani pe chestiile etice si morale venite din partea unui strain, si oricum nu era responsabilitatea ei sa faca asta. Cu ce e mai puternic copilul, te rog sa-mi explici?

    • E mai puternică prin faptul că are un părinte care îi explica situațiile dificile prin care trece, care o ajuta sa inteleaga cauza conflictelor, care prin intervenția lui îi arată că exista cineva care o susține.
      Nu o „abandonează” cu o frază simplistă de genul „fa si tu la fel”.

      Da, a intervenit adultul, dar într-o zi nu va mai fie nevoie de intervenția lui.
      Asa cum fizic a crescut in autonomie (merge, mănâncă, se îmbracă singura), într-o zi fetita va reuși singura sa argumenteze, sa-si controleze emoțiile, sa întoarcă replicile in favoare ei sau pur si simplu sa evite relatiile toxice.

      Iar un părinte care își încurajează copilul sa raspunda cu violență, tot un părinte „inteventionist” este.

    • Un argument foarte pertinent, Elsa, perfect de acord.

17. am citit tot textul si toate comentariile si sunt de acord cu deea care a comentat mai sus.

    copilul trebuie invatat sa nu rada de defectele fizice ale altora, sa fie prietenos, sa accepte si copii diferiti („speciali”) in cercul lui de prieteni, ca toti suntem oameni, dar cand alt copil il agreseaza fizic sau verbal sa stie sa se apere atat prin vorbe cat si prin fapte, altfel ajunge un adult frustrat si bantuit de amintiri, isi face filme cum era batjocorit de altii in copilarie si nu a facut nimic in privinta asta.

    • Exact! Nu trebuie sa rada de altii insa daca altii rad de ea sau o lovesc, trebuie sa riposteze fie verbal, fie fizic, daca situatia o cere!

18. citesc si nu imi vine sa cred cati parinti isi indeamna copiii la bataie. pai de asta sunt atatia batausi in tara asta, ca violenta o sa indemne la violenta. si verbala si fizica. si daca vezi 10 copii dandu-si palme si pumni asa iti vin idei si incepi sa crezi ca asta e solutia.

    nu, cand cineva te agreseaza, cand esti bullied, nu te transformi in agresor. da, lumea asta e o jungla, dar nu trebuie sa te lasi atras in razboaie si certuri. „mai bine sa planga mama ta decat mama mea” e gresita.

    PLECI. iesi din mediul ala toxic.

    daca vrei sa iti sprinjini copilul, ajuta-l sa-si gaseasca identitatea. sa aiba prieteni, sa isi faca prieteni. sa incerce sport, arte, literatura, stiinte, sa gaseasca cine e el. sa comunice, sa cunoasca cat mai multi oameni, sa plece in tabere, sa aiba experiente.

    cand cunosti doar cativa colegi de clasa, parerea lor devine lumea ta. dar cand cunosti sute de copii, ai de unde gasi copii cu preocupari la fel ca ale tale, si oricum parerea lor conteaza mai putin.

    nu incurajati violenta. aici nu vorbim de autoaparare in caz de atac, vorbim de copii imbranciti prin holurile scolii si parcuri.

19. Nu sunt pro-violență, dar sunt un om de care s-a râs când era mic și pot spune pe propria-mi piele că a educa un copil sensibil să tacă și să înghită în numele „empatiei” nu e decât o soluție care-l va handicapa sufletește. Nu știu ce spun cărțile, experții, teoriile de parenting, dar eu știu ce a făcut din mine experiența bullying-ului. De mine s-a râs mult, des, ani întregi aproape zilnic. Nu doar colegii, ci și unii profesori le țineau isonul. Eram grăsuță, purtam ochelari, eram timidă, tot tacâmul. Mă plângeam la mama și-mi spunea mereu că așa sunt copiii, că nu e mare lucru, că nu trebuie s-o iau în tragic, clasicul și stupidul „Poate X te place, de aia se poartă așa” și altele. Țin minte și acum acel moment, clar, ca fiind primul moment din viața mea în care am înțeles, cu disperare, că sunt singură. Că nu mă pot baza pe nimeni să mă ajute, să mă apere, că nimănui nu-i pasă și că suferința mea psihică, care era enormă pentru vârsta fragedă pe care o aveam, nu contează, e neglijabilă. Știi senzația de a urla fără să te audă nimeni? Așa se simte un copil sensibil de care se râde frecvent și care este învățat să întoarcă și celălalt obraz ca să fie el cel bun. Sincer, aș fi preferat să nu fiu eu aia bună, să învăț să mă apăr, să-mi spună mama să am tupeu să răspund și să mă apăr. Nu să mă bat, dar nici să las pe oricine să mă calce în picioare. Să-mi spună că nu e ok și că nu sunt datoare să accept asta. Aș fi vrut. Poate aș fi fost un om cu totul diferit azi, cu mult mai puține temeri, frici și complexe de inferioritate pe care cu greu am reușit să le clintesc cât de cât din loc.

    • Așa mă simt și eu. Been there, done that.
      La fel, am rămas cu complexe de inferioritate. Încă am momente în care am nevoie de validare, pentru acțiunile pe care le fac. Îmi plac foarte mult oamenii, sunt sociabilă, dar îmi este foarte frică să inițiez eu prima discuție. Iar dacă cineva îmi vorbește pe un ton mai ridicat și știu că nu are dreptate, nu-l contrazic, doar ca să nu se cascadeze discuția.
      Dacă cineva mă laudă am impresia că o face ca să obțină ceva de la mine.
      La un moment dat, m-a lăudat șefa pentru ceva…i-am spus că nu înțeleg de ce mă laudă, pentru că eu simt că am făcut lucrul acela prost :)))
      Am fost și la psiholog pentru complexele de inferioritate și frica aceasta constantă de nou.
      Degeaba.
      Eu îmi voi învăța fata să fie tupeistă. O voi învăța că numai un om LIMITAT poate jigni un alt om pe criterii fizice, criterii asupra cărora el nu are nicio putere.
      Și mai mult decât atât, o voi învăța să ceară ajutorul ori de câte ori simte că nu poate gestiona singură situația.

    • Eu am avut ochelari de la 3 ani, probabil singurul copil din gradinită cu așa ceva. Nu mi-a zis mama ca as fi specială. Au râs copiii de mine, cică mi-ar fi spus și aragaz cu patru ochi, eu nu-mi amintesc. Uneori mi-i luau și mai fugeau cu ei (pobabil cedeau ca-s complet chioară fără ei și se așteptau să mă împiedic fugind după ei. Nu s-a întâmplat – vedeam bine și fără ei, și nici nu fugeam după ei ca să nu le dau satisfacție. Așa m-a învățat mama – nu lovești, nu jignești, îi ignori și se vor plictisi când vor vedea că nu te afectează. Plus alte texte ca să cooperez la purtatul ochelarilor.
      În pre-adolescență m-am umplut de coșuri. Ba ca să vezi tragedie – încă mai purtam ochelarii. Sursă dublă de miștouri. Ce NU a făcut mama? Nu s-a văicărit, nu a făcut o tragedie din asta, nu mi-a dat de înțeles că ar fi ceva în neregulă cu mine, că aș fi specială / diferită că am coșuri și ochelari. Nu s-a pus să-i educe pe copiii altora, ci m-a educat pe mine să am pielea groasă și o replică la îndemână. M-a dus la cosmetică, m-a învățat să am grijă de ten, mi-a cumpărat ce rame de ochelari am vrut de câte ori a fost cazul, m-a învățat să nu-mi pese de părerile altora despre mine.
      La cum eram eu de „moale” atunci, ultimul lucru de care mai aveam nevoie era o mamă prăpăstioasă și slabă de înger care-mi plânge de milă pentru schimbările NORMALE din copilărie.

    • Iti trimit imbratisare virtuala – de drag, pentru fetita care ai fost, si ca multumire, pentru femeia care mi-a a spus prin povestea ei, ca procedez corect cu beietelul meu.

20. Eu nu am avut parte de mișto-uri cu dinții. Dar am avut din plin pe criterii de miopie. În clasa a 4-a am fost mutată de la o clasă de germană și madam învățătoare a început toată pleiada de răutăți, pe care copiii au continuat-o. ÎEa avea, oricum, obiceiul să jignească și să lovească toți copiii ai căror părinți nu o cadoriseau. M-a tras de păr pentru că eram creață și în opinia ei, părul meu era nepieptănat. Apoi, atât le-a trebuit colegilor s-o audă pe ea ”gratulându-mă” cu apelativul OCHELARISTĂ. Au început și ei.
    Din ”ochelaristă” nu mă scoteau. Apoi, mișto-urile au degenerat și se luau de mine din orice, până la sfârșitul clasei a 8-a, chiar și pentru lucruri banale. Problema cea mai mare a fost că îmi era atât de rușine, încât nici mamei nu-i spuneam. Mă simțeam mică proastă, urâtă și aveam senzația că nu voi reuși nimic mai departe de clasa a 8-a.
    La 14 ani mi-am pus lentile de contact și la 19 ani mi-am făcut operație de corectare a miopiei. Voiam efectiv să scap de acest defect, care pentru mine era frustrant.
    Abia pe la 25 de ani i-am povestit mamei ce mi s-a întâmplat. Mi-a spus că dacă îi spuneam din timp avea o discuție cu învățătoarea și mă muta de îndată din acea clasă.
    Deci…este important să le spunem copiilor să treacă peste bariere și să comunice ORICE cu noi! Sper să pot reuși să-i transmit asta fetiței mele (acum de 2 ani)

21. Multi comentatori fac confuzie intre a fi empatic si a te apara de un atac. Mihaela, mai sus, a sintetizat foarte bine, cand esti atacat de alti copii, verbal sau fizic, nu e ok sa ripostezi violent la randul tau. Atitudinea asta te transforma si pe tine in atacator. A pleca din acel mediu tensionant, toxic, e solutia optima. Cand insa situatia se transforma in atac fizic care te pune in pericol, atunci te aperi. NU iei la bataie un atacator verbal, ci pleci. Te aperi de un atac fizic, pana cand acela inceteaza.
    Eu discut cu copiii mei diferenta asta si am placuta surpriza sa vad ca aici, in scoli, etapele in situatii de bulling sunt bine delimitate, predate din gradinita si bine asimilate de catre copii. Spui ferm STOP. Ceri ajutorul unui adult. Pleci.
    Pentru cazuri extreme, copiii mei fac cursuri de arte martiale. Dar ei inteleg ce inseamna un bully si ca in marea majoritate a cazurilor, e vorba despre problemele acelui copil si educatia lui, nu despre ei, cei atacati. Cand copiii au incredere in ei ca urmare a educatiei in familie, pot sa infrunte cu calm o situatie tensionata. Sunt insa si copii mai sensibili si aceia vor simti trauma mai acut. Educatia in familie ramane de baza, apoi in scoala.

    • exact asa simt si eu!

22. Mie nu mi se pare gresit sa-ti aperi copilul intr-o situatie asemanatoare (mergand si discutand cu ceilalti copii), mai ales daca el ti-o cere. Baietelul meu a fost dintotdeauna foarte calm, retras, a ocolit conflictele, niciodata nu a protestat daca cineva i-a luat din mana jucaria (chiar si proprie, cu care tocmai se juca), pur si simplu se uita la mine mirat, si nu intelegea acest tip de comportament, apoi venea si-mi spunea trist ce s-a intamplat. I-am explicat de nenumarate ori ca asa ceva nu e frumos, cum nici el nu smulge lucruri din mana altora, nici ceilalti nu au voie – dar una e ragula mea logica si alta e experienta lui cu cei mici. I-am spus sa nu lase jucaria, sa o tina tare in mana, sa spuna cu voce tare, ca nu o da, e a lui sau se joaca el acum, dar nu are nici o farama de asertivitate mai agresiva in el, asa ca am fost nevoita sa ma bag eu. Daca nu-i luam niciodata apararea, cuvintele mele mi se pareau goale: dragul meu, sunt reguli in lumea asta, dar le respecti doar tu, celorlalti nu le pasa, so get used to being a pushover.
    Dai, ii spun mereu ca ideal ar fi sa se apere el, dar daca simte ca nu reuseste, sa-mi spuna mie (sau la gradinita educatoarei) – si cand imi spune, incerc sa rezolv, pentru ca nu vreau sa simta ca imi cere ajutorul si eu il sfatuiesc sa astepte mai bine o minune, sau sa se schimbe la randul lui intr-un agresor (in ochii lui asta fac ceilalti copii, agreseaza). Si functioneaza: acum are 4 ani, si in sfírsit apar situatii in care vad ca isi apara jucariile, spune nu, si are curajul chiar sa strige la cei care in nedreptatesc. Daca nu-i luam apararea si nu as fi fost vocea lui un timp, ar fi simtit ca nu are rost sa mi se planga sau sa-mi ceara ajutor, pentru ca nu-mi pasa.

23. Cand eram in generala aveam o colega a carei mama era foarte implicata in viata ei. O aducea si lua de la scoala, o imbraca, o tinea mereu cu ea ( inclusiv mergea ambii parinti cu ea in toate taberele scolare) , se implica in orice aspect al vietii ei, inclusiv in potentiale conflicte. Timpul a trecut, fata a crescut, maica-sa venea sa o aduca si ia de la liceu, a mers si la toate intalnirile pe care fata le avea cu diversi, si cand era mare, majora o imbraca ( adica ii alegea hainele) . Fata a facut facultate si cand a terminat-o nu si-a gasit un job pe masura pregatirii ( cel putin teoretice) pentru ca era obisnuita sa vorbeasca altul pentru ea, ea nu stia decat sa raspunda monosilabic, sa faca glume de copil, era incapabila sa aiba o discutie normala cu alt adult si sa se descurce singura in viata de adult, iar parintii ei aveau o educatie modesta si nu era capabili sa o sfatuiasca in ceea ce priveste cariera, asa ca acum sta tot cu parintii si lucreaza la o firma ca vanzatoare, unde lucreaza si mama ei.
    Nu zic ca trebuie sa ne paruim din copilarie cu alti copii, dar e important sa fim independenti, sa ne descurcam singuri in orice situatie, sa nu depindem de altii ( bineinteles in limitele varstei) . E bine ca parintii sa ii invete pe copii sa nu se lase bullied de alti copii, dar copilul trebuie sa se descurce singur. Mama nu o sa fie acolo vesnic si daca o sa fie s-ar putea sa fie un deserviciu in the long run.