Foarte multe dintre mame se plâng că tații nu le ajută deloc în îngrijirea copilului și a casei. În același timp, dacă stau și se uită bine în urmă, aceleași mame au smuls de multe ori copilul din brațele tatălui pe motiv că nu face deloc bine ce face.
Lasă că-l spăl eu, că mă pricep mai bine.
Dă-mi-l mie, că la tine plânge.
Dorm eu cu el, că tu ești obosit de la serviciu.
Nu mai ies cu fetele, rămân acasă cu cel mic, ca să nu vă mai găsesc distruși pe amândoi.
Îi dau eu să mănânce, că de la mine parcă primește mai cu spor.
Eu, cu mine, la mine, eu fac totul mai bine. Omul ce să priceapă și el, că te descurci, că el e inutil și incompetent, că nu e nevoie de el și că mai bine își vede de ale lui. Copilul petrece tot mai puțin timp cu tatăl, tatăl e tot mai înstrăinat și capătă tot mai puține șanse să învețe, mama e tot mai obosită și mai frustrată că nu primește ajutor.
Am fost și eu acolo. Pentru că voiam ca toate să fie perfecte pentru copii, și perfect le făceam doar EU! Până când a trebuit să plec o zi și i-am lăsat cu tati. A fost dezastru. Copiii au urlat întruna, tati era neputincios și depășit, nu știa ce să le dea de mâncare, de tuse, nu știa să se joace cu ei, să îi aline. Nu știa, pentru că nu-l lăsasem eu să știe. Iar copiii știau să fie bine doar cu mami prin preajmă, iar când mami nu era, se dezlănțuia dezastrul. Ei plângeau acasă, eu plângeam în deplasare.
Atunci mi-am dat seama că ceva nu fac bine. Că ne sufocăm toți și că am puterea să schimb ceva.
Nu pot avea pretenția ca tatăl lor să fie mama lor. Nici nu trebuie, pe lângă că e imposibil. Copiii au nevoie de un tată, nu de încă o mamă. Iar relația lor cu tata poate și chiar trebuie să fie diferită de relația lor cu mama. Mama face lucrurile perfect, tata le face amuzante sau doar diferit de mama, dar tot bine!
Așa că am început să le creez oportunități de conectare. Am mai ieșit seara, am mai plecat în câte-o zi de weekend la o lansare de carte, i-am lăsat și câte-o noapte doar cu tati.
La a doua plecare, s-a plâns și s-a boscorodit mult mai puțin.
La a treia, deja erau entuziasmați că se vor duce cu tati la nu știu ce expoziție de pești (eu nu i-aș duce la așa ceva în veci).
Au mai urmat și alte plecări ale mele. Mă uitam pe camere (deh, control freak) și-i vedeam făcând tot felul de activități, jocuri, sport, alergau în șir indian, mai mare dragul să mă uit la ei.
Sigur, mâncau și se culcau la alte ore decât aș fi ales eu, dar cui îi pasă de asta, câtă vreme sunt hrăniți, odihniți și se distrează?
Acum e mult mai bine când lipsesc câteva ore sau chiar o zi (nu și dacă sunt bolnavi, cum a fost cazul în timpul plecării mele recente la Timișoara), ei au văzut că e distracyiv cu tati și că el e competent cu ei, el a văzut că se poate descurca foarte bine cu ei și chiar se bucură de timpul lor împreună, eu am văzut că pot lipsi liniștită și-mi pot lua câte-o pauză pentru câte un eveniment în țară care-mi umple inima de bucurie, toată lumea e fericită.
Lăsați copilul pe mâna tatălui din când în când. Nu va face lucrurile perfect, dar le va face cu iubire, se va strădui, va învăța din greșeli, nu va muri nimeni (chiar dacă e posibil ca cineva, posibil chiar mai mulți, să plângă în proces), relația lui cu copilul va fi hrănită și va crește, tu te vei putea bucura de un răgaz și de satisfacția că puiul tău și tatăl lui se înțeleg tot mai bine, e win win win pentru toate părțile.
Ah, și neapărat vă mai zic ceva: înainte de o plecare de-a mea, am făcut curat prin bibliotecă și am donat două cutii cu cărți despre care credeam că nu sunt de folos nimănui din casa noastră. În timp ce eram în tren spre Sibiu, mă sună bărbatul:
– Auzi, ai văzut pe undeva cartea aceea cu activități pentru tați?
– Da, am donat-o, nu o citea nimeni.
Panică și disperare la celălalt capăt al firului conversației noastre.
– Păi de-acolo mă inspiram eu să facem jocuri și activități, aaa, acum ce mă faaaac??
S-a descurcat el, n-aveți grijă.
Cartea e asta: 100 de activități cu tata pentru a crea momente de tandrețe, de Gilles Diederichs, se găsește în librării, online și offline, are multe idei bune și haioase pentru tați și pici.
Curaj, tata nu e mama, tata e tata și asta e chiar mai grozav! Tati poate fi eroul copilului, prietenul lui bun, partenerul lui de expediție și explorare, sport și trăsnai!
Sursa foto: copil jucându-se cu tati via Shutterstock.com
Îmi pare rău ca nu s-au simțit copiii bine cât ai fost la Timișoara. Chiar în timpul lansarii romanului tău eu am primit telefon ca vomită copilul(era subfebril când am plecat de acasă), m-am ridicat și am plecat la el. Cred că nu îți este nici ție ușor.
Si eu am cazut in capcana „eu fac mai bine”. Mai ales ca l-am alaptat 100 de ani, e baietelul mamei dulce, eu stiu sa gatesc mai bine, sa aleg carticelele, sa sa sa. Insa am un sot la fel de incapatanat si hotarat ca mine(multumesc, DOAMNE!) care s-a prins ca-i suflu copilul de sub nas si s-a razvratit rapid. Cu tati se joaca lego, fac constructii uriase, cu tati alearga, joaca fotbal, invata regulile sportului, tati ii gaseste INTOTDEAUNA jucaria pierduta, tati il ia pe sus si-l face elicopter. Este fooooarte adevarat, cand e suferind din orice, totul se rezuma la bratele mele, insa uneori isi gaseste alinare si-n ale tatalui. Mai dificil a fost in perioada alaptarii, cand chiar eram EU centrul universului, insa tati avea alte indeletniciri care ma ajutau enorm: cumparaturile, curatenia, uneori un masaj in talpi. Da, sunt total de acord, mama trebuie sa se mai dea la o parte si sa ii dea incredere tatalui ca se poate descurca, altfel iese cu bocete de toate partile. Iar copiii au nevoie de tata! Pentru ca e distractia mai mare 🙂
Ce descrii tu este normalitatea care ar trebui sa existe in orice cuplu care decide sa aiba copil/ copii. Si in cazul meu este la fel, ba chiar tatal copiilor mei pleaca cu toti singur din oras din cand in cand inclusiv cu trenul.
Realitatea din jurul meu ma inspaimanta insa…am prietene la fel de educate ca si mine, cu soti care la prima vedere si-au dorit o familie mare si care au dat bir cu fugitii si actioneaza exact cum erau tatii lor cand erau ei mici si isi jurau ca nu vor repeta greselile. In secolul in care accesul la informatie este atat de mare, in care orice tatic poate gasi sfaturi in regim de nanosecunde..lipsa de implicare totala sau partiala inca ma lasa complet bulversata.
Pentru ca un copil sa se dezvolte emotional armonios, relatia cu tatal este la fel de importanta ca cea cu a mamei. As fi vrut si generatia parintilor nostri sa fi inteles asta (nu ma refer la toti desigur, doar la cei pe care ii cunosc eu).
Un pic pe langa subiect…ai mentionat in discursul tau TEX ca bebelusii (4 luni/de la 4 luni) resusesc sa distinga daca cineva vorbeste limba lor materna ori ba…sper ca nu am inteles gresit; te rog corecteaza-ma daca da. Poti recomanda sursa acestei infomatii daca iti mai amintesti? Multumesc.
salut, uite aici https://www.livescience.com/4459-infants-amazing-capabilities-adults-lack.html
Sunteți un exemplu
Sotul i-a facut baie decand s-a nascut buburuza. Si acum tot tati este preferatul la baie deoarece tati este amunzant. Intr-o zi mi-a spus ca se simte dat la o parte si ca nu mai este alintat ca altadata si chiar mi-a purtat putina pica. Am avut si noi discutiile noastre deoarece eu doream sa fie totul perfect(menajul in casa) si aveam impresia ca nu ma ajuta(cu toate ca iesea cu gaza la joaca). Ne-am intalnit la mijloc si imi dau seama ca am facut o multime de greseli si ii multumesc(i-am declarat)ca fara el sunt pierduta(si acum daca nu este acasa la cat sunt eu de aiurita intarziem de la scoala). Suntem ca un lant si fiecare are zala lui. Suntem un echilibru,iar cel mai important am invatat sa comunicam. Sa fim o echipa. Multumesc printesa.Superb si plin de inspiratie articolul.
Foarte frumos articol, mi-a placut 🙂
Cu nicio intentie de a fi „Gica contra”, acum cam un an si jumatate, cand intr-un articol tot despre relatia mama/tata copii si cum copiii vor intr-una la mama si numai mama le poate da si face, am comentat ca nu este normal sa il indepartam asa pe tata si ca si el are dreptul sa se bucure de iubirea si „dependenta” copilului in aceeasi masura ca mama, si ar trebui sprijinit. Printesa, mi-ai raspuns atunci intrebandu-ma daca am copii, si ca atunci cand o sa am, voi vedea eu ca nu e asa (simplu). Ma bucur mult ca ai ajuns aici, in momentul in care recunoastem importanta timpului cu tata si ca da, chiar se poate ca ambii sa fie in egala masura responsabili si implicati, desi evident ca nu fac lucrurile la fel. Si da, intre timp am si eu copilul meu, care acum e acasa cu tatal ei, distrandu-se, iar eu va scriu de la servici. Au o relatie speciala, pe care ador sa o observ. Succes, si lasati tatii sa fie si ei parinti nu doar membri ai gospodariei!
Dragi mamici, eu sunt o mama cu copii mari, dar as vrea sa imi exprim aici recunostinta fata de tatal meu si relatia mea cu el. Am invatat de la el sa inot, sa merg cu bicicleta, sa joc tot felul de jocuri cu mingea, sa apreciez activitatile din natura. La fel i-a invatat pe sora mea, pe copiii mei, pe nepotelul meu. La vrema respectiva, m-am distrat grozav. Acum, cu minte de adult, sunt recunoscatoare. In relatia nostra nu am stat de vorba asa cum stau cu mama, de exemplu, dar, ceea ce am primit de la tatal meu e extraordinar. Ii trimit toata dragostea mea. Daca voi, ca mamici, puteti pastra echilibrul in relatia cu tatii copiilor, e extraordinar ?.
Mi-ar fi placut si mie sa fie asa, chiar de la bun inceput am incercat sa-l implic in cresterea copilei. Dar el a refuzat complet, evita chiar si sa stea cu ea si imi spunea ca nu are rost sa o tina el, ca la el urla si sanul e la mine, de parca totul la mine se rezuma la alaptat. Chiar de cateva ori m-a acuzat ca ii aduc copila doar cand e nervoasa, pentru ca dupa ce o suprasolicita si o agita, incepea sa planga.
Cand nu era acasa, mereu ma „ameninta” ca atunci cand vine inapoi va sta numai cu ea. Ca va invata sa schimbe pampersi. Ca o va plimba si hrani. Ca o va adormi el. Etc. Toate astea au ramas doar vorbe.
Nu m-a ajutat niciodata la nimic, dar acum la divort are pretentii la copil. Desi nici nu stie cu ce se mananca….
Dragi mamici cu soti implicati in viata de familie, eu mi-as fi dorit sa am un tatic care ii pune pampersul invers sau ciorapeii peste pantaloni. Dar n-am avut parte. Fiti multumite daca se implica, chiar daca sunt mai neindemanatici. 🙂 Toata lumea are de castigat din asta.
Buna ziua, am citit articolul si imi place mult dar la noi se intampla ca sotul sa fie o fire „panicoasa” si nu doreste sa ramana singur cu cei doi copii (baiat 1 an si fetita 3 ani). Cum as putea sa il conving? ? Mi-as dori din suflet sa il vad ca isi petrece si el macar o ora iesind cu ei amândoi in parc sau sa se joace acasa. De cele mai multe ori si cand ma duc sa imi fac un dus de 10 minute vine cu cel mic in baie si zice ca plange si daia vine , ca vrea la mine ?
daca este doar din cauza de fire panicoasa, atunci cred ca ar merge incercat expunerea graduala, de exemplu cand sunteti amandoi si copiii vor sa ii ajute mama cu ceva, sa raspunda el la apeluri in loc de tine, sa se ocupe de cat mai multe lucruri ca sa prinda incredere in el ca se poate descurca.
dar asta cu „fire panicoasa” fata de copii de 1 sau 3 ani e ciudata, as fi inteles-o daca copiii ar fi avut 1 luna sau 3 luni, nu 1 /3 ani, pentru ca in definitiv care sunt motivele de panica?
mai sunt unii oameni care nu suporta plansul copilului, poate e cazul aici, nu stiu, dar chiar si daca ar fi asa, e o chestie care trebuie rezolvata, nu poti sa traiesti cu frica de plansul copilului.
poate fi altceva:
uneori tatii se comporta asa pentru ca au resentimente fata de mama (un fel de ciuda).
adica de exemplu daca mama l-a facut pe tata sa se simta incompetent cand vine vorba de copii, in general vorbind, se poate crea in capul tatalui un raspuns de genul „pai daca eu sunt prost, ia ocupa-te tu de ei si lasa-ma in pace”
stiu pentru ca am simtit si eu chestia asta la un moment dat
deci trebuie discutat mai intai cu tatal si vazut care e de fapt problema.
Citez din eseul fetei mari(clasa a 4) despre familia ei:
mami e serioasa, tati e mereu amuzant :D.
Eu am fost botoasa vreo 2 zile dupa, apoi m-am gandit: bine ca nu suntem amandoi seriosi, ar avea o viata monotona saracii copii!
Nu te necaji. Ar fi fost rau sa fiti amandoi seriosi sau amandoi amuzanti.
Asa fiecare parinte isi aduce aportul, iar atmosfera in familie e echilibrata. Nici prea sobra, nici prea neserioasa.
Cred ca micutii apeciaza si seriozitatea, si amuzamentul, deopotriva, in functie de situatie.
Prin seriozitatea ta le poti transmite, de exemplu, increderea de care au nevoie in unele situatii, faptul ca se pot baza pe tine.
As vedea seriozitatea ca pe un ceva rau doar daca ar fi echivalenta cu: severitate, respingere, duritate.
Util articol. Imi doresc ca tatal sa desfasoare activitati cu copilul fara sa ii solicit acest lucru.De ce oare tatii stau cu copiii cand mamele sunt ocupate? Nu inteleg cum sotul il poate numi pe copilul nostru ,,ăsta”Il iubeste,se joaca si totusi uneori este ,,asta” si mie nu mi se pare normal si ma infurie acest lucru.