M-au ajuns blestemele anonime… :)

Cînd sînt răcită, nimic nu-mi priește. Pisicile fac prea multă gălăgie și cînd respiră cuminți, fiecare pe perna ei. Soarele răsare prea devreme și-mi intră în ochi printre draperiile verzi pe care-am uitat să le trag una lîngă alta. Mîncarea n-are niciun gust, ceaiurile nenumărate și nesfîrșite se răcesc prea repede în cană. Pastilele sunt prea mari și prea amare. Lumea e prea veselă și prea sănătoasă în jur, muncă e prea multă și prea grea pentru creierul meu încetinit de bacili și streptococi. Nu pot sa ascult muzică, fiindcă mă doare capul. Nu pot să scriu, fiindcă sunt incoerentă. Nu pot vorbi, fiindcă sunt răgușită și oricum nu mă înțelege mai nimeni. De dormit dorm prost, fiindcă transpir și mă sufoc și mă dor mușchii și oasele și ochii și urechile.
N-am mai fost răcită de vreun an, am uitat cît e de enervant. Ce e mai nasol e că probabil o să vină weekendul peste mine și tot n-o să-mi treacă. Dar nu-i nimic, am planuri mari, chiar dacă va trebui să mă lupt cu zeci de șervețele, strănuturi, pastile și frecții. Și pînă atunci promit să pun și pozele din telegondolă, și pe cele cu magiunul de prune, să mă văd și cu mamele mele preferate, să mi se deslușească și privirea suficient cît să văd cît am de plată la întreținere și să mă și bucur de vremea asta caldă pe care-aș putea să-mi scot la plimbare tenișii, numai că mi-e atît de frig tot timpul că nu ies deloc din cizme.
În ultimele trei zile am citit trei posturi la adresa mea. Scrise de persoane diferite. Cu mai multe sau mai putine greseli de logica si/sau exprimare. Concluzia e clara totusi: autorii lor nu ma iubesc prea tare. Cred ca de-acolo m-a tras curentul de-am răcit așa rău. There you go, my friends, I hope you’re happy! Sufăr, deci sunteți răzbunați.