De ce ne despărțim mai repede acum decât o făceau generațiile trecute? De ce, cu toate că știm ce avem de făcut ca să ne fie bine împreună, ne este atât de greu să punem în practică tot ce știm? De ce ne atât de greu să fim blânzi cu partenerul? Cum ar trebui să tratăm infidelitatea? Și de ce atât de puțini dintre noi reușesc să aibă relații de cuplu frumoase cu efort mic?
Am invitat-o pe Domnica Petrovai (psiholog clinician și psihoterapeut cu o experiență de peste 20 de ani în consilierea și psihoterapia familiei și terapia cuplului) să-mi răspundă la câteva întrebări despre cuplu, despre dinamica relației, despre rolurile și nevoile femeii, despre infidelitate, iertare și despre ce putem face pentru a nu ne pierde pe drum.
Divorțăm mai des în zilele noastre? De ce?
Da, pentru că s-au schimbat așteptările și convingerile despre iubire. Oamenii vor să fie fericiți, au și resurse financiare și emoționale pentru a fi singuri și a-și căuta pe îndelete partenerul potrivit. Alternativele par să fie numeroase, însă doar par. Există iluzia acestei abundențe de posibili ideali parteneri alături de care viața va fi mai ușoară și mai frumoasă.
Convingeri cum ar fi Iubirea vindecă! Dacă iubești, atunci totul merge de la sine! Cheia este să găsești omul potrivit! sunt teribil de toxice pentru femeile și bărbații de astăzi. Acestă înțelegere a iubirii, imatură și nesănătoasă, face ca așteptările să fie nerealiste. Există acum o presiune uriașă asupra iubirii. O idealizare a ei.
Pe de altă parte, aceste convingeri și așteptări nerealiste sunt firești, mai ales că provenim dintr-o cultură atât de abuzivă, cu neîncredere în relații, suspiciune, comportamente pasiv-agresive, manipulare, subjugare, dependență, sacrificiu, perfecționism și deprivare de afecțiune fizică și emoțională. Ne-au lipsit experiențele în care să ne găsim propria identitate, nu știm cine suntem noi din cauza controlului prea mare exercitat de părinți asupra noastră, din cauza criticii, a neimplicării și a detașării lor emoționale. Și asta se reflectă în numeroasele relații de cuplu bazate pe dependență și nu pe o alegere conștientă a unui partener alături de care să împarți și binele și greul vieții.
Suntem adulții proveniți din copiii care au trăit în acel mediu abuziv. Cu vulnerabilitățile noastre – perfecționism, criticism sau negativism, îndreptățire și narcisism, sacrificiu sau subjugare, teamă de abandon și dependență. Vulnerabilități care fac dificilă intimitatea și siguranța în relații. Pe de o parte, vrem să fim fericiți, pe de altă parte, ne este greu în relațiile intime și rupturile sunt mult mai frecvente. Avem nevoie să evoluăm ca indivizi ca să fie posibil un cuplu sănătos.
Ce observ că s-a schimbat în ultimii ani este procentul femeilor și bărbaților care solicită divorțul. Dacă acum 15-20 de ani femeile solicitau divorțul în proporție de aproximativ 70-80%, în prezent, balanța s-a echilibrat și bărbații sunt preocupați în egală măsură de fericirea lor în cuplu, asta și pentru că divorțul a devenit acceptat social. Sigur, divorțul nu este o soluție pentru orice relație. În ultimii 5 ani, rata divorțului este într-o ușoară scădere și datorită accesului la serviciile de terapie și destigmatizarea terapiei de cuplu. Terapia de cuplu începe să nu mai fie asociată cu un eșec personal, o neputință, ceva rușinos și jenant. Pentru că nu am fost în stare singur, e nevoie să cer ajutorul unui străin. Ce știe el despre mine și cum mă poate el ajuta?
Dacă inițial preocuparea pentru educația copiilor și tot ce înseamnă parenting a dus și la foarte multe rupturi în cuplu, acum din ce în ce mai multe cupluri care au copii conștientizează că sănătatea emoțională a copiilor lor depinde de siguranța și iubirea exprimată și trăită în cuplu. Pe de altă parte, lipsa unei educații a relației de cuplu și lipsa modelelor nu dă multă speranță cuplurilor, care au sentimentul că nu este nimic de făcut și că singura alternativă sunt divorțul și separarea.
Uneori chiar așa este. Nu aș vrea să ajungem să îi stigmatizăm pe cei care au ales această cale. Un divorț conștient, asumat, este mult mai sănătos pentru copiii decât o relație care aduce multă suferință tuturor. Și asta nu înseamnă că tu nu ai fost suficient de bun sau că ai o problemă pentru că nu ai făcut ca relația să meargă. Nici pe departe. Însă poți învăța din orice relație care s-a încheiat foarte multe despre tine, ce vrei și mai ales ce nu vrei de la o relație, îți înțelegi vulnerabilitățile, lucrurile pe care ai nevoie să le schimbi pentru a avea mult mai multe resurse și disponibilitate pentru o nouă relație.
Observ și o dorință și o nevoie de a avea o relație bună. Oamenii nu mai rămân cu orice preț într-o relație care nu merge. Mai observ și o mai mare asumare a cuplului, ceea ce este încurajator. Din ce în ce mai mulți bărbați solicită terapie de cuplu față de anii anteriori și (aproape la toate programele pe care le-am dezvoltat) bărbații au fost cei care și-au dorit participarea. Cred că depășim încetul cu încetul etapa prea romanțată a relației de cuplu (care a urmat etapei cu mult prea multe divorțuri), etapă romanțată ce a însemnat așteptări nerealiste atât din partea femeilor, cât și din partea bărbaților.
Acum simt că este un moment cu mai mult echilibru, nu mai trag femeile de bărbați să vină la terapie, ci din ce în ce mai multe cupluri vor să primească sprijin ca să le fie bine.
Cât durează dragostea? Trei ani? Zece?
Dragostea durează atât cât ai grijă de relație. Iubirea este în puterea noastră, nu este ceva ce ni se întâmplă pur și simplu, fără atenție și fără gesturi care să mențină iubirea. Îndrăgostirea durează mult mai puțin, este acea etapă în care fără efort simțim fiorii dragostei, care se risipesc după ce începem să ne cunoaștem unul pe celălalt și sunt înlocuiți cu pasiunea frumoasă și matură a cuplului. Așteptarea cuplurilor ca relația să fie ca la început este total nerealistă și nici nu își are sensul. Relația evoluează și iubirea devine din ce în ce mai profundă, bunătatea și înțelepciunea fiecărui partener devin foarte valoroase. Erotismul și viața sexuală se îmbunățățesc.
Din observațiile mele, susținute și de multe studii, cuplurile cu o viață bună pe termen lung sunt cele care au puterea de a depăși cu bine momentele dificile. Ele au o rezistență psihică, mentală și emoțională de a înțelege ce se întâmplă între ei, de a tolera și accepta disconfortul și de a găsi căi de rezolvare. Am o admirație profundă față de cuplurile care caută cu toate resursele să depășească greul pe care, de altfel, îl trăim adesea cu toții. Ei caută soluții, sunt insistenți în a-și programa consultațiile, pun întrebări, caută alternative. Au determinarea și sunt perseverenți în a avea grijă de relația lor de cuplu. Sunt femei și bărbați care își asumă propriile vulnerabilități și, în loc să se afunde în probleme, iau hotărârea de a nu mai repeta ce nu funcționează în cuplu. Ei nu au relații perfecte, ci sunt cupluri conștiente. Iubirea lor durează, prin grija lor, tot restul vieții.
Am întâlnit și cupluri care au cerut ajutor și acum au o relație bună după 30-40 de ani de căsnicie. Niciodată nu este prea târziu pentru a înțelege cum îți poate fi mai bine, cum ne poate fi bine împreună.
Cum putem avea o relație de cuplu sănătoasă dacă am crescut cu modele de relații disfuncționale?
Eu cred cu toată sinceritatea că putem face asta numai cu un ajutor extern, printr-o muncă susținută, alături de un mentor sau terapeut. Mintea nu ne este aliat, iar când nici nu am avut un model de cuplu sănătos, înțelept este să ceri ajutor. Este o povară și o greutate mult prea mare pentru a le duce singur, chiar dacă ai ști cum. Și adesea nu știm. Descoperim alături de terapeut, de partener, copii și prieteni.
E important să ceri ajutor pentru a-ți recunoaște și înțelege vulnerabilitățile și pentru a ști ce ai de făcut pentru ca tu și relația ta să evolueze. Această înțelegere este eliberatoare, poți apoi observa cum funcționezi în toate relațiile, ce te face să-ți pierzi controlul, când devii reactivă, ce îți este greu să spui, când nu te mai simți în siguranță și te retragi din relație. Să știi să primești feedback-urile negative fără să devii mereu defensiv, să te uiți la tine cu onestitate. Să înveți să nu mai eviți conversațiile dificile, să nu mai dai vina pe celălalt sau să devii critic și să reproșezi.
Conversațiile dificile sunt un spațiu extrem de valoros pentru evoluția noastră personală.
Să știu să primesc un feedback negativ este o altă zonă. Ce vede el și eu nu văd? Și să începi să faci lucrurile pe care le-ai evitat sau amânat mult timp. Sigur, fără conștientizarea vulnerabilităților este dificil uneori să faci alegeri bune, și atunci ai nevoie de un sprijin, în partener și/sau mentor/terapeut. Conștientizarea și îmbunățățirea tuturor relațiilor este cheia modificării modului disfuncțional în care ai fost crescut. Și ca să dau un exemplu, dacă cineva a fost crescut cu critică și răceală, fără granițe sănătoase în relații, cu părinți intruzivi sau mult prea permisivi, atunci acestă frică de respingere se va exprima nesănătos într-o mare nevoie de atenție și validare externă, într-o nevoie de confirmare și compețiție, o inabilitate de cooperare, o atenție față de greșeli și o hipervigilență față de ce nu merge în relații, o nevoie de a-l critica, repara, schimba pe partener. Sunt cupluri în care cel puțin unul dintre membri este mereu în competiție, cu nemulțumiri permanente, cu o nevoie mare de a avea dreptate și puțină flexibilitate față de partener și de integrarea perspectivelor diferite. Când suntem încă vulnerabili fără să fim conștienți de mecanismele noastre de protecție, nu vom obține ceea ce ne dorim (mai multă iubire și apreciere), ci dimpotrivă, vom obține mai multă distanță.
Frica de respingere, asociată cu rușinea și perfecționismul este alimentată de nevoia de atenție și admirație care duce la îndreptățire și narcisism. Crezi că ești special și ți se cuvine un tratament special, fără să poți să fii empatic și atent și la nevoile partenerului, cu frecvente momente în care te detașezi și abandonezi emoțional partenerul sau îl critici.
Efortul de a se schimba este de lungă durată, vorbim despre un minimum de 2-3 ani de muncă cu un terapeut priceput și cu experiență personală, capabil de relații sănătoase. Aici nu cred că merge zicala fă ce spune preotul, nu ce face el. Noi, terapeuții, oferim pacientului exact ce și cine suntem noi, nu mai mult de atât. Și de evoluția noastră personală depinde și evoluția celor care vin în cabinet.
Mai poate fi omul modern monogam?
Cred că mai mult ca oricând omul modern are nevoie de monogamie, dacă ne uităm la cât de frecvente sunt singurătatea și dificultățile de sănătate mentală (depresia, anxietatea și tulburările de personalitate cauzate de singurătate și lipsa de iubire). Avem nevoie de siguranța și încrederea pe care ni le dau o relație sigură de iubire pe termen lung.
Este, cred eu, o chestiune de supraviețuire acum. Incertitudinile și schimbările numeroase ne fac viața impredictibilă și dificilă emoțional. Stabilitatea o regăsim în relația de cuplu și în cele de prietenie. Cuplul are nevoie la rândul lui de cupluri sănătoase care să fie un sprijin la nevoie, de o comunitate de cupluri fericite. Singuri este greu. Depindem mult mai mult decât conștientizăm de contextul de viață în care trăim.
Depresia este contagioasă, ca și credința puternică în relații bune de iubire, modele reale alături de care trăim zi de zi. Relațiile scurte ne dau și mai multă nesiguranță și neîncredere și dificultățile noastre emoționale cresc. Frica de intimitate îi face pe mulți să aleagă relațiile scurte sau infidelitatea.
Cum depășim un episod de infidelitate în cuplu?
În primul rând, prin înțelegerea a ceea ce s-a întâmplat în relație, ce înseamnă infidelitatea și asta cu ajutor din afara relației, un mentor sau terapeut. E important să aflăm când și de ce s-a produs ruptura, înainte de infidelitate. Înțelegerea este poate cel mai dureros și necesar lucru. Fără să treci peste pur și simplu, deși sunt unii parteneri care și-ar dori să își ceară iertare și să lase subiectul în trecut. Se poate și ca cel trădat să aibă nevoie de multe discuții, explicații, pentru că are temeri, frici, îndoieli și o stare de disperare și are nevoie să înțeleagă discutând mult prea mult și dintr-o zonă prea tensionată și dureroasă, cu multe reproșuri și critică: Cum mi-ai făcut una ca asta? Am avut încredere în tine!
Infidelitatea este despre vulnerabilitățile personale ale celor doi, despre cuplu și distanțele existente în relație înainte de infidelitate, despre teama de abandon, nesiguranțe personale, frica de respingere, îndreptățirea sau dependența.
Asumarea a ceea ce s-a întâmplat și de ce este primul pas. Din partea ambilor. Nu în termeni de cine este vinovat, ci de contribuție a fiecăruia. Încrederea se reconstruiește în timp, de la câteva luni la un an sau doi, depinde cât de mari sunt vulnerabilitățile celor doi și cât te greu se reconstruiește încrederea.
E important însă ca amândoi să își dorească acest lucru. O condiție a terapiei de cuplu este ca relația extraconjugală să fie întreruptă, dacă acest lucru nu s-a întâmplat, atunci este recomandată terapia individuală.
Din experiența mea, pe o mare parte dintre cei care au venit la terapie, trauma infidelității i-a ajutat să își reconstruiască o relație mai apropiată, mai profundă și, cel mai important, au învățat că atunci când au o problemă în relație soluția nu este ieșirea din relație, detașarea, ci să stai acolo când îți este greu și să rezolvi. Inițial, datorită sentimentului de neîncredere reciprocă, care se manifestă prin control și verificări, reclădirea relației înseamnă o mult mai mare atenție pentru nevoia de siguranță în cuplu. Gesturi care anterior erau nesemnificative, cum ar fi să mergi cu telefonul la baie sau să nu răspunzi la telefon când te sună partenerul, au acum alte semnificații și, într-o primă etapă, ai nevoie să oferi partenerului ceea ce îi dă siguranță. Să îl reasiguri.
Esențial însă în acest proces dureros este asumarea celor doi a contribuției și vindecării cuplului. Poate fi fără sens să te gândești dacă tu ești cel/cea înșelat/ă că ai avea vreo contribuție și îți este ușor să îl vezi doar pe partener vinovat, că doar el te-a înșelat. Însă adesea noi evoluăm ca indivizi și cuplu în momente de criză. Dacă tu ai o vulnerabilitate de deprivare și abandon care se manifestă prin sacrificiu față de partener și ai fost atrasă de un partener nesigur cu un mecanism de îndreptățire, centrat pe nevoia lui de atenție și validare, abia ai născut și atenția și grija ta au fost asupra copilului, iar soțul te-a înșelat, sigur cea mai mare contribuție o are el. Însă înțelept este să te privești și pe tine, ce ai tu de înțeles despre nevoile tale exprimate indirect, cum te-a influențat trecutul tău și ce ai putea face de acum încolo.
Întâlnesc adesea femei și bărbați care au forța de a-și privi durerea, furia și frica, vulnerabilitățile, și de a se regăsi. Un pas este să-și exprime teama și neîncrederea fără critică, reproșuri, răceală, suspiciune sau respingere. Și, cu acest mod de exprimare, un partener motivat și suficient de matur face și el schimbări profunde. Nu mai are nevoie să-și exprime nesiguranțele și nemulțumirile prin atenția acordată unor parteneri de sex opus. Sigur, sunt și situații în care doar cel care a trădat cere ajutor pentru că pare că doar el este vinovatul și celălalt partener, cel trădat, refuză ajutorul. Ceea ce înseamnă că o parte din cauzele problemei rămân nerezolvate.
Care sunt, din ampla ta experiență, principalele motive pentru care cuplul modern se destramă?
Se destramă pentru că suntem cu toții vulnerabili emoțional și în același timp avem așteptări nerealiste, perfecționiste, față de cuplu, partener și fericire.
Depindem însă destul de mult de biologia noastră. Să nu uităm că starea de bine depinde 50% de propria noastră biologie, 40% de relațiile noastre și 10% de factori externi. Este mult mai ușor să ai o căsnicie bună de lungă durată când tu și partenerul aveți o biologie care să vă ajute. Asta se observă și la cuplurile cu o viață satisfăcătoare pe termen lung. Au amândoi acea rezistență psihică care îi ajută să depășească momentele dificile în cuplu. Vestea bună este că putem să exersăm și să dobândim această reziliență care crește probabilitatea să avem forța emoțională de a menține o relație pe termen lung.
O altă cauză este că, din păcate, ne lipsesc modele reale de cupluri sănătoase care să devină un reper pentru majoritate. Contextul social are o influență aproape la fel de puternică ca și biologia. Intimitatea este dificilă și implică recunoașterea și înțelegerea propriilor vulnerabilități, altfel relația devine un spațiu al protecției față de partener, nu al încrederii. Cred că acum suntem într-un moment de conștientizare a nevoii de siguranță și încredere în relații fără să o obținem prin diversele forme de pedeapsă, critică, respingere, retragerea afecțiunii, nevoia de a-l repara sau schimba pe partener.
O acceptăm mai ușor în relația cu copilul, însă avem nevoie de sprijin și în relațiile adulte, unde așteptările sunt diferite. O comunitate care să sprijine cuplul, asta cred că este soluția de care avem nevoie acum. Să existe un discurs realist și optimist în ceea ce privește relația de cuplu. Mulți dintre noi avem vulnerabilități nerecunoscute și o lipsă de educație despre ce înseamnă o relație de iubire sănătoasă. O educație a relațiilor sănătoase care să înceapă în școală, cu o atenție aparte în perioada adolescenței, când tinerii au experiența primelor relații de dragoste ar înseamna foarte mult pentru viitoarele cupluri și relații sănătoase.
Iubim cum s-au iubit părinții, bunicii și străbunicii noștri și, chiar dacă ne dorim un alt fel de relație și iubire, ne este greu emoțional dacă nu ne maturizăm. O relație de iubire este posibilă între doi adulți maturi, autonomi, cu propria lor identitate, cu granițe sănătoase. Noi abia acum în cultura noastră învățăm despre ce înseamnă o relație sănătoasă. Nu am trăit-o mulți dintre noi, nu o trăim la muncă cu colegii sau prietenii. Adesea mulți vin în terapie cu sentimentul de neîncredere și deznădejde, Cum o să fim noi bine, crezi că este posibil când mai toți prietenii noștri sunt praf și doar lasă impresia că sunt bine! S-a pierdut încrederea. Îi vezi pe colegii și prietenii tăi că sunt cu probleme și te întrebi dacă o relație sănătoasă și frumoasă este doar o fantezie. Și mai primești și sfaturi de comunicare mai ales din partea celor care nu sunt într-o relație, pe care nu le poți aplica, iar sentimentul de eșec și neputință se adâncește. Nu cred că ne ajută acest fel de presiune și irealism.
În prezent, vin la terapie cupluri, femei și bărbați care au trecut deja printr-un divorț sau două și devin conștienți de faptul că repetă aceleași greșeli și au aceleași dezamăgiri în relația prezentă și poate ar fi nevoie să ceară ajutor. Din fericire.
Vin în terapie tineri care au modelul nesănătos al părinților lor, și ei conștienți de influența trecutului și modul în care au evoluat relațiile. Cu un istoric de relații scurte, infidelitate, cu o frică de angajamente, cu mult prea mult abuz și cel mai frecvent după o despărțire dureroasă, cer ajutor. Când regretă un partener sau despărțirea a fost mult prea tulburătoare. Sau vin la terapie femei singure de mulți ani, care, deși spun că își doresc o relație de iubire, nu au întâlnit pe nimeni potrivit. Lucrurile însă se schimbă când tu evoluezi și recunoști iubirea cu mai multă ușurință.
O altă cauză pe care o observ este că există și confuzii privind rolurile și responsabilitățile în cuplu. O relație bună poți avea cu un bărbat matur și o femeie matură, ambii implicați emoțional în grija față de relație. Aici din fericire, lucrurile s-au mai schimbat în ultimii ani, din ce în ce mai mulți bărbați vin la terapie cu dorința explicită de a fi bărbați și tați mai buni. Vin și femei care înțeleg că prin control, cicăleală și critică nu obții mai multă afecțiune și iubire. Celor care dau vina pe partener le reamintesc că noi atragem parteneri cu același grad de maturitate, însă în forme diferite. Așa că în loc să încerc să-l schimb pe partener, să-i reproșez, să-i cer ce eu nu-mi pot oferi, mai bine ar fi să fac eu schimbări în mine.
Cuplurile în care femeia a avut înțelepciunea de a da spațiu bărbatului să devină autonom, să evolueze, au devenit mai puternice fără frustrarea că de ea depinde totul în cuplu și familie. Însă cultura noastră, în care femeia a fost mai puțin încurajată să aibă grijă de ea și nevoile ei, ca să se dedice bărbatului și copiilor, ne-a adus multă suferință. Femeia a adunat multă furie pe care o exprimă indirect față de bărbat, prin retragerea afecțiunii, perfecționism, critică sau control. Femeia, ca și bărbatul, are nevoie să se redefinească și să se regăsească. Să nu ne alimentăm unul altuia neputințele și nesiguranțele, ci să ne sprijinim să evoluăm și să ne maturizăm. Cu cât femeia este mai responsabilă, cu atât este încurajată lipsa de implicare și responsabilitate a bărbatului.
Știm, mulți dintre noi, teoria despre ce avem de făcut ca să ne meargă bine în cuplu. Cu toate astea, nu reușim să punem în practică mare lucru. De ce se întâmplă asta?
Pentru că învățarea emoțională este mult mai puternică decât cunoașterea fără experiențe. Experiențele noastre anterioare, relația cu părinții, frații, surorile, rude, relațiile romantice ne-au modelat felul în care gândim și simțim. Și este nevoie să conștientizăm și să schimbăm zi de zi modul în care funcționăm.
Învățarea emoțională și cea cognitivă au ritmuri foarte diferite. Înțelegem, însă ca să și simțim ceea ce am înțeles, e nevoie de timp. Știm de exemplu că, respingerea, critica sunt nepotrivite, rănesc și îndepărtează partenerul, însă până nu ne înțelegem pe noi, cât încă ne simțim în nesiguranță și reacționăm automat prin critică nu vom putea rupe aceast automatism al minții noastre. Mai ales că avem toate argumentele pentru acea critică.
Deprinderea de a-l asculta cu adevărat pe partener este un exercițiu ce implică multă practică. Avem nevoie de multe experiențe emoționale noi pentru a învăța o deprindere nouă, cum este cea de a renunța la critică. Și poți să scapi de critică când tu nu te mai respingi pe tine, atunci mintea ta nu își meține vigilența față de greșeală, când nu mai este nevoie să te conectezi cu partenerul prin criticism, ci prin apreciere și acceptare necondiționată.
Asta este și motivul pentru care așteptarea multora când vin la terapie este ca după 3-4 ședințe, când au înțeles ce ar fi bine să facă, cum să reacționeze, problemele să se rezolve. Și mulți sunt dezamăgiți că nu s-au întâmplat minuni. Însă când ai funcționat 30-40 de ani într-un fel, simpla cunoaștere nu schimbă felul nostru de a simți și gândi. Din fericire, nu avem nevoie de 30 de ani să funcționaăm diferit, însă de câțiva ani buni, cu siguranță.
În plus, un progres al meu înseamnă și o oportunitate de evoluție pentru partener, nu imediat, însă relația este ca și un organism viu care evoluează în ritmurile celor doi. Acesta este și motivul pentru care eu recomand să mergeți la același terapeut cu aceeași perspectivă, altfel există riscul ca terapia în loc să vă apropie să vă îndepărteze și mai mult. Ideal ar fi ca ambii să meargă la terapie individuală și din când în când să aibă câte o sesiune de terapie de cuplu pentru a reașeza cuplul pe drumul pe care și-l doresc.
Și mai este un motiv: contextul ne dictează multe dintre alegerile comportamentale. Când vom avea acea masă critică de cupluri sănătoase cu relații de lungă durată atunci acea comunitate ne va fi un sprijin să facem schimbări. În toate contextele vieții noastre. Însă teoria nu are nici o valoare dacă nu ai devenit conștient de propriile vulnerabilități și zilnic nu faci efortul de a răspunde diferit, adesea contrar a ceea ce simți și gândești. De exemplu, în conversațiile dificile, dacă tendința este să devii defensiv/ă, atunci primul pas este să-ți recunoști defensivitatea și să începi să îți exprimi nevoile fără să judeci sau să ataci. Simplu de spus, dar îți poate lua luni bune să faci acest pas. Merită însă tot efortul. Sau să-ți recunoști momentele de nesiguranță când respingi sau momentele în care te simți vulnerabilă și îți este greu să stai tu cu tine fără să vorbești cu partenerul.
De foarte multe ori, soții comunică, dar nu se aud. Discursurile lor sunt complet paralele, chiar dacă fiecare este autentic și deschis către comunicare. De ce se întâmplă asta și cum putem obține o comunicare eficientă?
Nu se înțeleg unul pe celălalt pentru că încă nu și-au recunoscut, acceptat și înțeles vulnerabilitățile. Ele sunt ca niște filtre prin care interpretăm și judecăm gesturile și cuvintele partenerului. Recomandarea pe care o dau cel mai des, spune ce simți, aduce și mai multă ruptură în cuplu. Emoțiile nostre sunt rezultatul propriilor noastre judecăți. Este atât de important să negociezi cu ele și să exersezi ascultatea autentică.
Pe de altă parte, motivul pentru care nu funcționează efortul de comunicare a partenerilor este că 70-80% dintre adulți au o personalitate dificilă datorită trecutului care ne-a influențat modul în care gândim și simțim. Cele mai frecvente comportamente pe care eu și colegii mei le-am întâlnit sunt comportamentul pasiv-agresiv, criticismul și respingerea, dependența, îndreptățirea și abandonul. A învăța să comunici nu este suficient. A înțelege însă de ce și cum interpretezi gesturile partenerului, asta crează spațiu înțelegerii.
Care sunt, în opinia ta, cele mai importante trei lucruri pe care trebuie să le conștientizăm și practicăm zilnic în viața de cuplu ca să ne fie bine împreună?
Prima recomandare ar fi să practicăm zilnic grija și atenția față de cuplu și nevoile partenerului. Lipsa atenției este unul dintre principalele motive de despărțire. Regretul că nu au știut să pună relația pe primul loc. Atenție care înseamnă gesturi simple, însă foarte valoroase, îmbrățișarea când îl revezi, statul de vorbă 10-15 min, un ceai pe care îl beți împreună. Corpul, toată ființa noastră are nevoie de reapropiere. Este ca și cum reintrăm în acel spațiu al relației. În loc de un serial sau cititul știrilor, vă ajută mai mult să acordați atenție partenerului.
Încrederea se construiește prin aceste gesturi mici zilnice, și se rupe prin ignorarea relației și a partenerului. Justificările sau scuzele nu-și au sensul aici.
Al doilea lucru pe care îl recomand să îl practicați zilnic este să faci tu primul pas: să oferi afecțiune, să-ți ceri iertare, să spui o vorbă bună, să împărtășești bucuriile și îngrijorările din timpul zilei, să apreciezi și să faci complimente, fără să te aștepți să primești și apoi să oferi.
Orgoliul ucide iubirea. Iubirea are nevoie de gesturi concrete, simple. Relația nu trebuie să devină o tranzacție.
Al treilea lucru pe care îl recomand să îl practicați zilnic este să evoluezi pentru tine și pentru omul pe care îl iubești. Și procesul să fie reciproc. Altfel, relația devine un spațiu în care devii din ce în ce mai neputincios și mai nefericit, un egocentrism în doi adesea. Evoluție înseamnă și să ai grijă de propria ta stare de bine și fericire, să nu devină datoria sau obligația partenerului. Să ai grijă de tine cu compasiune și recunoștință. Să îți dorești să fii un om mai bun. Acesta este darul tău pentru cuplu. Starea ta de bine și evoluția ta personală.
Când apar copiii, în cele mai multe familii, cuplul se cutremură atât de tare încât în câțiva ani, cei doi părinți ajung străini și fie se despart, fie rămân colegi de apartament cu multe frustrări. Cum putem face pentru a nu ne pierde relația pe drum?
Copiii au darul de a scoate ce este mai bun din noi, însă și ce mai avem de vindecat, de înțeles, de acceptat. Este o șansă unică să evoluăm alături de copiii noștri, deși este teribil adesea de greu și dureros.
Cuplul trebuie să rămână o prioritate și copiii să nu preia controlul asupra relației. Să nu ne ignorăm nevoile din cauza copiilor. Sacrificiul nostru nu îi învață generozitatea, ci dimpotrivă, îndreptățirea și narcisismul. Pe de altă parte, avem nevoie să fim realiști. Viața se schimbă după ce avem copii, femeile au nevoie de un timp de readaptare cu noul rol și regăsire a feminității care durează cel puțin 2 ani. Depresia post partum este prezentă la 1 din 9 femei și nerecunoașterea ei produce multe rupuri în cuplu. La fel și depresia bărbatului după apariția copilului. Am întâlnit mult prea multe cupluri care se pierd când apare copilul pentru că el le activează toate vulnerabiltiățile, teama de eșec, perfecționismul, controlul, anxietățile, abandonul, nesiguranțele, la care se adaugă și stresul și oboseala, lipsa de somn. Cred că este o perioadă în care cuplul are mare nevoie de sprijinul familiei, prietenilor, vecinilor, al comunității pentru a avea și un timp pentru fiecare și pentru cuplu, nu doar pentru copil și muncă. Multe cupluri îmi spun că aveau o relație bună până la nașterea copilului, apoi însă au apărut probleme. Explicația este simplă: stresul și noile responsabilități au trezit acele vulnerabilități pe care nu știau că le au.
Cum poate o femeie care are oricum atât de multe de gestionat (copiii, casa, serviciul) îngriji relația de cuplu fără a simți asta ca o extra povară care o frustrează și mai mult?
Poate să pară paradoxal, însă reproșul multor bărbați când se ajunge la separare sau divorț este că soția lor și-a ignorat nevoile, a avut mai puțin grijă de ea, a devenit mai nefericită și nemulțumită. Și sigur că pare un reproș nedrept, mai ales pentru o femeie care are grijă de casă, de copii, are un job și mai trebuie și vrea să fie și atragătoare, cochetă, slabă și zâmbitoare.
Însă există un sâmbure de adevăr în reproșurile bărbaților. Femeia adesea adună multă furie pentru că își asumă prea multe responsabilități și pentru ea, dar și în locul bărbatului. Casa trebuie să arate într-un fel, copiii la o școală anume și cu anumite standarde și performanțe. Pentru a avea o viață fără atâtea frustrări, ne ajută să ne asumăm atât cât putem duce fără să ne ignorăm nevoile de bază și fără să ignorăm nevoile familiei. Să ne întrebăm mai des, noi femeile, de ce facem un anumit lucru, ce vrem de fapt, care este intenția noastră. Să nu rămânem în atât de multe automatisme, judecăți și presiune.
Noi, femeile, așa cum suntem construite, avem nevoie de timp de odihnă, somn, reflecție, de răgazul de a simți și de a fi în contact cu nevoile noastre. De timpul cu prietenele, de distracție. Altfel, menținem și ne amplificăm abandonul personal, renunțăm la noi din teamă și frică. Teama de a nu fi suficient de bună mamă sau soție ne face să ne angajăm la prea multe și într-o zonă în care mai mult îndepărtăm decât să apropiem oamenii din viața noastră. Ce înseamnă să nu te mai abandonezi tu pe tine ca femeie? Să îți iei o pauză fără să te mai simți vinovată, să lenevești, să dormi, să te plictisești, să explorezi activități noi. Cu cât tu ești mai în contact cu tine, cu atât și bărbatul se simte mai în siguranță alături de tine și este mai atras de femeie și investește mai mult în ea. El vrea o femeie și tu vrei un bărbat. Însă el este bărbat în măsura în care tu ești femeie și invers. Ne sprijinim reciproc să evoluăm.
Ce vor afla cuplurile la conferința ta din 27 ianuarie? Cum va fi viața lor mai bună după întâlnirea cu tine?
Am ales pentru acestă primă conferință a Școlii pentru Cuplu subiecte comune ale multor cupluri, femei și bărbați dornici să fie iubiți și să iubească. Cum să-și recunoască și să-și înțeleagă propriile vulnerabilități, să învețe acele abilități esențiale pentru o relație de cuplu, gestionarea conversațiilor dificile în cuplu, în loc de reproșuri, critică sau retragere. Să-și înțeleagă diferențele de gen și să facă diferența între interpretare și nevoia partenerului. Să învețe cum să reclădească zi de zi încrederea, atât de valoroasă pentru viața unui cuplu, cum să-și ceară iertare fără să rămână cu resentimente. Despre menținerea pasiunii și regăsirea erotismului în cuplu.
Îmi doresc ca cei care vor veni pe 27 ianuarie la TRAI ÎN DOI să plece cu un sentiment de încredere și speranță în puterea lor de a iubi, fie că acum sunt într-o relație sau sunt în căutarea unui partener și vor să iubească din nou. Îmi doresc să am o contribuție prin Școala pentru Cuplu la construirea unei comunități de cupluri fericite care să devină model și sprijin pentru fiecare dintre noi.
Evenimentul Trai în doi are loc la București pe 27 ianuarie (locul exact urmează să fie anunțat), vă puteți înscrie AICI. Aveți un discount de 25% dacă veți folosi voucherul #partener27 în plus față de reducerea early bird, adică veți plăti 188 lei în loc de 350 de lei pentru o persoană și 300 lei în loc de 550 de lei de cuplu, dacă veți achita până pe 21 ianuarie.
Agenda evenimentului este mai jos, alte detalii găsiți aici:
- 9.30 – 10.00 Înscrierea participanților
- 10.00 – 11.30 Sesiunea 1
- 11.30 – 12.00 Coffee break
- 12.00 – 13.30 Sesiunea 2
- 13.30 – 14.00 Q&A
- 14.00 – 15.00 Pauză de prânz
- 15.00 -17.00 Sesiunea 3
- 17.00 – 18.00 Q & A
Uf, greu interviu. Greu de făcut, greu de citit. Am trecut prin multe stări lucrând acest articol, de la plâns la neputință și furie, frustrare, de ce, de ce e atât de greu totul. 🙁
Sper să vă fie de folos. Și să ne vedem la conferința Domnicăi.
Sursa foto: cuplu fericit via Shutterstock.com
Sa nu uitam si „interventiile” din afara. Nu doar interventiile si parerile necerute despre alaptat si cresterea copiilor exista. Mai exista si altele, legate de cum iti gestionezi casa si finantele, cu partenerul.
Cand ne-am cumparat apartamentul, l-am cumparat pe numele lui, pentru ca nu am vrut sa sacrificam ambele salarii pentru rata, macar sa stam linistiti, in caz ca intampinam dificultati. Adica, ne-am gandit ca daca unul din noi ramane fara job, ne-ar fi mult mai greu sa ne descurcam, daca rata insemna mare parte din ambele salarii.
A trebuit sa imi mint familia ( si sa ne mintim apropiatii, in general), ca e cumparat pe numele amandurora. Maica-mea, dupa ce a divortat de tata, a ramas fara nimic, pentru ca nu a avut nimic pe numele ei. Nici custodia mea nu a putut sa o primeasca, pentru ca era leftera. Si a ramas cu sechele si mereu ma freca la cap sa am grija, sa ma pun la adapost.
Cred ca innebuneste daca afla ca eu platesc la ratele…lui (bine, teoretic ratele se platesc din salariul lui, dar punem deoparte ca sa scapam mai repede de ele, asta incluzand si veniturile mele la economii). Tine la el, il iubeste ca pe ochii din cap, dar ii este frica pentru mine. Doar ca mama nu realizeaza ca eu am altfel de venituri, ma pot sustine singura, nu depind de el financiar. Dar am preferat sa o mint, pentru ca, daca ii spun, stiu ca va sta mereu cu o piatra pe suflet si n-ar intelege, oricat i-as explica.
Ei bine, ce am vrut sa spun cu asta? Multe cupluri sunt influentate de treaba asta. Daca se cumpara ceva pe numele ei: „Pai de ce, tu platesti ca prostul la apartamentul ei, dupa aia isi gaseste pe altul si tu ramai cu nimic, sta ala in casa cumparata de tine”. La fel si daca ia EL pe numele lui. Se comenteaza mult, pe subiect. Si asa ajungi sa iti infierezi sufletul si mintea, din cauza parerilor de genul.
E o boala asta, cu lucrurile materiale. Oamenii au uitat ca o relatie e mai mult decat o cutie de beton si o masina, luate la comun. Pentru mine, astea inseamna nimic. Daca ne despartim, nu raman cu regretul ca am pierdut o casa, ci mai tare m-ar durea ca am pierdut niste ani, ca toata adolescenta si tineretea au fost langa el. Banii se fac la loc, o casa se reconstruieste, o masina o schimbi, dar timpul petrecut/ pierdut cu persoana aia nu ti-l mai da nimeni inapoi.
Multi PIERD, efectiv, ani de zile din viata, in relatii nefericite, doar de dragul unei case. Isi sacrifica anii, fericirea, independenta si libertatea de dragul de a avea un acoperis deasupra capului. Cand ar putea sa isi sacrifice anii aia, muncind si invatand pentru ei, ca sa creasca si sa isi permita singuri acele lucruri, ca mai apoi sa stea linistiti si sa se focuseze pe ce e mai important. Multi nu apreciaza, de fapt, TIMPUL. Timpul este mai pretios decat cea mai scumpa vila si cea mai scumpa masina. Degeaba le ai, daca nu esti fericit laga omul tau.
Si noi am depasit, cu greu, multe momente. Dar am reusit. Vedem ce va fi in viitor.
Inca avem probleme, inca ne certam, inca ne reprosam chestii. Dar asa e in fiecare cuplu. Avem personalitati diferite si impartim acelasi spatiu de locuit, fiecare cu obiceiurile proprii. Nu ai cum sa nu te enervezi, sa nu te frustrezi, oricat de super roz ar fi relatia.
E mare lucru sa stai multi ani langa o persoana, sa inveti sa locuiesti cu ea, sa ajunga sa iti suporte tie defectele, iar tu pe ale ei. Important e sa nu taci din gura, ci sa vorbesti cu cel de langa tine, sa va ascultati ofurile si sa incercat sa ajungeti la o solutie de mijloc.
Cu toate astea, daca e sa se lase cu despartire, o sa se lase. La un moment dat, lucrurile chiar nu mai merg, mai ales daca fiecare vede viitorul diferit si nu mai exista un numitor comun.
Pana la urma, o relatie este ca o echipa. Daca echipa nu are acelasi target si nu munceste cot la cot pentru el, mai bine schimbi tabara.
Total de acord cu tine, bine punctat, Georgi
E o diferenta intre a pune accent pe bunurile materiale si a-ti asigura viitorul. Eu nu sunt de parere ca timpul are tot timpul aceeasi valoare. Sunt perioade in care tragi tare ca esti tanar, ai prins o oportunitate sau ca pur si simplu ca sa ajungi intr-un punct dorit nu se poate altfel. Am pierdut nopti invatand, facand garzi, stagii de pregatire, mi-am sacrificat concedii pentru un ban in plus, dar le-am facut cand eram singura, fara sot, fara copii. Acum am ajuns in punctul in care timpul e pretios si nu sunt dispusa sa mai renunt la el pentru bani, dar am casa mea platita cu banii mei, fara credit, pot sa ma bucur de copil fara stresul zilei de maine. E timp pentru toate in viata.
Cat despre apartament sunt de acord cu mama ta, dar e fix alegerea ta.
Băi frate mai am puțin și explodez de nervi !!! De ce??? De ce????? Nu voi înțelege niciodată de ce un om sănătos psihic trebuie să tragă din greu să meargă relația. WTF?! De ce este singurătatea atât de înfricoșătoare pentru unii? Treziți-vă femei la realitate! O viață, atât aveți, nu 9 , ca nu sunteți pisici.. De ce acceptați umilințe in fiecare zi de la soț, de ce muriți in fiecare zi câte un pic pe dinăuntru, de ce va sacrificați să meargă relația. Toate ca toate dar relația trebuie să meargă. Femei, fiți deștepte. Nu mai acceptați sa fiți cârpă de șters pentru bărbați. Doamna Domnica Petrovai, nu am chef și nu vreau să fac muncă susținută sa meargă relația. Am chef sa mi trăiesc viața așa cum vreau EU. Am un copil minunat, vreau să i dau un bun exemplu. Copilul este minunea și fericirea mea. Nu relația pentru care trebuie sa fac muncă susținută. PUNCT!
perfect de acord! Cate compromisuri sa faci, pana nu mai esti tu???????
cat sa inghiti, cat sa fii umilit?
cand nu se mai poate, ce faci, te anulezi pe tine, te reduce la nimic, cat de scazuta stima de sine si chiar deloc instinct de autoconservare, cat sa mori intr-o relatie toxica, chinuita, cumplita????
Sfaturile de mai sus se pot aplica cand MERITA sa salvezi relatia, nu cand totul e pierdut….nu poti incerca la nesfarsit sa resuscitezi o relatie moarta din fasa! Trebuie sa stii cand sa renunti.
Raisa, sigur ai citit articolul? Mie mi se pare foarte clar ce spune doamna Petrovai si sunt perfect deacord cu aproape tot ce spune. Nu spune nicaieri ca trebuie sa accepti umilinte, sa mori in fiecare zi cate putin si sa te sacrifici pentru relatie. De unde le-ai scos toate astea? Probabil ai multe prejudecati, aici e problema, multe filtre personale prin care ai trecut toata informatia. Doamna vorbeste foarte frumos despre nevoia de a evolua ca persoana, de a te maturiza emotional, de a intelege nevoile celuilalt si de a fi inteles la randul tau, de a crea o relatie armonioasa nu de a trage din greu. Da, uneori procesul e complicat, dureros si neplacut dar merita sa descoperi cu adevarat cine esti si ce probleme ai pentru a putea trece mai departe. Mi se pare un articol valoros, usor de inteles si cat se poate de practic! Daca vrei sa-ti fie bine trebuie sa faci intr-adevar niste eforturi! Nu suntem perfecti de la natura si nici relatiile nu ne pica in brate perfectiunea intreuchipata!
In Anglia exista un Minister al Singuratatii:
https://www.nytimes.com/2018/01/17/world/europe/uk-britain-loneliness.html
Englezii incearca astfel sa diminueze singuratatea, deoarece s-a observat ca este mai periculoasa decat fumatul a 15 tigari pe zi, poate fi asociata cu un risc mare de boli cardiovasculare, dementa, depresie si anxietate.
Excelent!! Multumesc pentru ca nu a trebuit sa ma postez eu un comentariu care ar fi sunat exact la fel!
De acord..:)))) Si cand obosesti sa mai lupti, te trezesti ca ti-ai irosit ani de zile aiurea.
Cred ca a crescut numarul divorturilor pentru ca pur si simplu procedurile sunt mai usoare si societatea nu te mai blameaza pentru asta.Faptul ca un cuplu a fost casatorit 50 ani nu inseamna automat ca asta au vrut partenerii.Poate inseamna si ca ,din perspective care nu au nimic de-a face cu sentimentele,au considerat ca asa e mai bine.
Din alt punct de vedere,vad ca se marjaza mult pe importanta decisiva a copilariei pentru viata viitorului adult(„suntem adulti proveniti din mediu abuziv”,avem probleme etc)Cred ca este gresit.Copilaria este primul pas,si este foarte bine ca el sa fie corect.Incepand cu adolescenta,modelele si sfaturile parintilor sunt trecute insa prin filtrul mintii noastre,si le putem cataloga in modele de urmat sau de „asa nu”.A-ti raporta neimplinirile la faptul ca parintii nu ti-au oferit ceea ce tu acum ca adult crezi ca trebuiau sa iti ofere ,mi se pare o totala lipsa de asumare a propriei responsabilitii la esecurile din viata TA. Asta se reflecta negativ si in relatia cu partenerul,unde evident te victimezezi si dai vina in permananeta pe celalat.
Sunt convinsa ca este foarte important sa realizezi de la inceput ce defecte are cel de langa tine si sa intelegi daca poti sau nu sa traiesti cu ele.Sa cobori din castelul de zana in viata reala,unde vezi ca iubire invinge si alte clisee infantile de acest gen nu functioneza. Sa te vezi realist si prin ochii celuilalt ( par nespalat,manicura praf,mereu obosita si excedata de ceva?!)Sa nu ti se mai para ca daca ai un copil si esti :mama si sotie”nu trebuie sa mai faci nimic (in casa unde e mereu vraiste,in viata unde nu mai ai nici in alt interes).
Luam mult prea in serios niste lucruri absoult banale.A avut sotul o aventura,vaaaai ,repede depresie si terapie.Buna ziua,te insala pentru ca cealalta este ALTA care ii valideaza temporar ideea lui despre cat este de mascul.
Vrei sa iti fie bine? Comportat-te ca o invingatoare,ca una care reuseste sa treaca intreaga si echilibrata de problemele vietii. Gaseste oameni de la care sa te inspiri,insa nu uita ca modelul tau esti tu,in cea mai buna varianta a ta!
Multumesc, Ana. Mi-ai exprimat gandurile, pe care le-am tinut pentru mine, din cauza ca deja scrisesem un comentariu kilometric.
La partea cu inselatul, nici eu n-as putea sa intru in depresie sau sa fac terapie. Daca m-ar insela, l-as baga in pizda ma-sii imediat si nu m-ar mai vedea la fata. Sau, l-as insela si eu, ca sa ma simt si eu „validata”, ca, deh, m-a inselat barbatul, ma simt nasoala, am nevoie sa stiu ca inca mai scol… crengi :))))). Evident, as avrea grija sa afle.
Prefer sa imi spuna ca vrea sa ne despartim, ca simte nevoia de altceva, decat sa ma faca pe la spate, ca ultimul las. Nu m-as supara, nu m-ar durea (adica, as suferi,dar viata merge inainte), decat sa traiesc in minciuna.
Evident, sunt cupluri care au regulile lor, unele femei prefera sa isi lase barbatii la amante/ escorte, ca sa scape ele de o treaba *wink* *wink*. Si n-au nimic impotriva.
Dar, daca eu te respect, te iubesc, iti sunt loiala, pot sa rezist tentatiei de a calari orice morcov care arata mai bine decat tine si care incearca sa ma vrajeasca, iar tu nu poti, inseamna ca esti imatur, deci oricum nu am nevoie de tine.
Sau si mai simplu! Vrei amanta? Bun, imi trag si eu amant si suntem chit, ca doar am si eu nevoi, nu doar tu. Daca nu ma mai fac leoarca atunci cand te vad, nu inseamna ca-s frigida. Aaaah, nu-ti convine? Atunci, asculta melodia aia lu’ Delia: „hai ramai cu maaa-taa! Ia ramai cu maaa-taaa!” :)))).
(Asa, ca sa ai inveselim subiectul si sa dam curaj la doamne).
Cum au zis si alte comentatoare pe aici, daca nu se poate, nu se poate. Relatie exista in doi, nu unul trage si unul sta.
Si aia cu 50 de ani de casnicie, e fix pix. Au mai explicat cel putin 2 persoane care e faza cu anii astia multi de casnicie, ca nu e chiar asa cum se vede din afara. Nu mai zic si eu, desi am 2 exemple mari si late ( ambele perechi de bunici + ca mai banuiesc cel putin 2 cupluri din familie, ca lucrurile nu-s asa roz, precum le afiseaza ei).
Iar asta cu puterea exemplului din copilarie, iarasi e o tampenie. Cum a zis si Ana, fiecare filtreaza lucrurile prin mintea proprie si isi da seama ca asa e ok sau nu, asadar repeta sau evita acel comportament, dupa cum considera.
problema cu mintea e ca
niciodata nufoarte greu poate iesi din ea insasi si de aceea, pentru a se schimba, are nevoie de cineva din exterior care sa-i puna in fata o oglinda (ex. terapeutul).adica, presupunand ca toate probleleme vin intr-adevar din copilarie, adultul afectat de aceste probleme nu prea are cum sa-si dea seama de unul singur ca ele vin din copilarie.
vezi, tu zici ca fiecare filtreaza lucrurile prin mintea proprie si actioneaza „cum considera”, ceea ce e evident corect, dar intrebarea este cum a ajuns adultul sa aiba anumite filtre in loc sa aiba alte filtre si de ce nu toata lumea are acelasi filtre? de ce considera intr-un anumit fel si nu in altul?
eu zic ca e din cauza ca fiecare dintre noi este suma experientelor proprii, inclusv a celor din copilarie.
acuma cat de importante sunt sau nu acestea fata de altele, se poate discuta, desi mai bine am asculta parerea specialistilor, care spun ca sunt foarte importante;
eu personal cred ca suntem in mare masura influentati de experientele din copilarie, nu numai din simplul motiv ca ele sunt primele in ordine cronologica, ci si pentru ca in copilarie creierul uman are cea mai mare plasticitate si are nevoie sa invete cum sa se raporteze la lume (adica e ca un calculator fara software care are nevoie de software si instaleaza primul software care-i iese in cale (ala primit de la parinti, adica), neavand instrumente sa discearna care-i bun si care nu).
chiar discutam recent cu niste prieteni pe tema asta si am incercat sa raspundem impreuna la urmatoarea intrebare: „cat de diferiti suntem noi, ca indivizi de 30-40 de ani, de persoanele care eram la 18 ani, cand consideram ca s-a incheiat copilaria?”
ma refer la felul in care vedem lumea, la naratiunea principala a vietilor noastre.
concluzia a fost ca nu suntem foarte diferiti (ma rog, 3 din 4 au spus asta) si am petrecut urmatoarea ora exemplificand cum anumite experiente si situatii din copilarie continua sa ne defineasca multe din comportamentele si atitudinile pe care le avem acum, in domenii diverse de la abordarea fata de bani pana la ce credem despre relatii si iubire.
e un exercitiu interesant de facut de catre oricine, zic eu.
Robo,ideea mea era ca nu ajungi sa ai probleme atat de grave pentru ca le poti evita tocmai intrucat realizezi ca nu trebuie sa repeti un comportament negativ. Si pana la specialisti,este bine sa incerci sa faci tu ceea ce tine de tine,sa nu te mai lamentezi ca mama si tata…Evident ca sunt abuzuri pe care le poti depasi doar cu ajutor profesionist,insa multe lucurui le putem ameliora noi tocmai pentru ca avem o minte care discerne binele de rau si un comportament adaptativ .Parerea mea este insa ca este mult mai la moda acum sa apelezi la altcineva sa te ajute pentru ceva ce ti-a facut altcineva,in timp ce tu vrei sa cresti un viitor adult responsabil:)) Suna cam disonant,nu crezi?
nu sunt convins ca e suficient sa realizezi ca nu trebuie sa repeti un comportament negativ pentru a nu-l mai repeta.
exista de altfel si in articol o intrebare de genul „de ce nu reusim sa facem bine, desi stim teoria?”
eu de exemplu pot sa spun ca am o rata de succes destul de slaba la a renunta la comportamente negative de care sunt cat se poate de constient.
poate altii or avea succes mai mare, nu stiu.
dar oricum, ideea articolului nu cred ca e ca trebuie sa ne lamentam ca mama si tata, ci sa cerem ajutor daca nu putem singuri – iar faptul ca e o „moda” nu mi se pare ca e un contra-argument, in definitiv toate lucrurile nou adoptate pe scara larga sunt o moda si nu vad nimic rau in asta.
Ana, cand ai putin timp iti recomand acest scurt video despre cat de putin reusim sa ne vedem propriile deficiente si de ce apeleaza la ajutor specializat chiar si cei mai „specialisti” dintre noi https://www.ted.com/talks/atul_gawande_want_to_get_great_at_something_get_a_coach
Pai tocmai asta e,se pare ca nu stim teoria de vreme ce apelam in permanenta la altii sa ne invete. E suficient sa realizezi ca un comportament este negativ ca sa incetezi sa il repeti.Daca insa nu o faci,te complaci in respectiva situatie si esti singurul responsabil pentru asta.Faptul ca ceva este adoptat doar in virtutea ideii ca este la moda poate fi chiar foarte negativ.Inseamna ca preiei ceva de care nu ai nevoie doar pentru ca vrei sa fii perceput de ceilalti intr-un anumit fel.Plastic vorbind,buricul expus este o moda care nu avantajaza pe oricine,ca sa ma exprim elegant.Asa si cu terapia. Oricum,mesajul meu era ca trebuie sa facem noi tot ce ne sta in putinta pentru a ne ajuta si sa nu exageram facand din orice rahat un motiv de terapie.Asta ne face sa credem ca nu putem reusi fara ajutor,ne reproiecteaza la stadiul emotional de copil. Si ar trebuie sa ne cautam exemplele corecte,care exista peste tot insa nu le bagam in seama pentru ca ,de multe ori,ne pun in fata oglinda propriei noastre lipse de vointa.Multora ne place sa ni se spuna cat de indreptatiti suntem sa avem atitudini de viata deficitare pentru ca de fapt suntem victimele cuiva.De cele mai multe ori,suntem doar victimele noastre si ale unora care ne alimenteaza aceste idei pentru a mai castiga ceva.
Ana, nu e vorba de teorie ci de perceptia ta despre tine insuti. N-are legatura cu teoria decat in parte. Unele lucruri le poti realiza dupa ce inveti teoria, altele insa vor ramane ascunse. Nu stiu de ce e asa insa am trait asta pe pielea mea. Am avut o revelatie dupa ore de discutie cu sotul meu. O chestie majora pe care n-o realizasem absolut deloc pana atunci. Omul s-a chinuit sa-mi explice, a avut muuulta rabdare si pana la urma am priceput unde era problema. EI, astfel de revelatii se intampla de cele mai multe ori la psiholog, dupa luni de discutii. Eu am fost mai norocoasa. Insa n-as fi reusit singura.
Ana, fără nicio urmă de ironie sau sarcasm, dacă tu reușești să renunți la un comportament negativ imediat ce îl conștientizezi, te felicit! Sincer, pentru (probabil foarte) mulți dintre noi nu e deloc atât de simplu. Heh, mi-am amintit și de o replică din Matrix: ”there’s a difference between knowing the path and walking the path.” 🙂
Hey Ioana,nu reusesc imediat,dar reusesc singura:)) Cel putin pana acum,asta am facut.Si ca sa parafrazez citatul din Matrix,”you are the only one who can actually walk your own path”….
Evident, sunt perfect de acord cu tine.
Dar, atunci cand m-am referit la „puterea exemplului”, ma refeream doar la copiatul (sau evitarea) acelui comportament vazut in familie, nu la felul in care te simti tu ca adult, influentat fiind de mediul in care ai crescut.
Oricum, sunt multe de explicat.
Pana la urma, totul se reduce la un singur lucru: sa avem grija de noi, sa cunoastem propria valoare, pentru ca, daca noi suntem fericiti cu noi insine, ii vom face fericiti si vom avea grija si de cei din jurul nostru.
Cu drag si fara pic de rautate iti spun ca din comentariul tau chiar nu reiese ca esti fericita cu tine insati. Eu il vad agresiv si foarte inversunat 🙂
Incerc sa iti explic cateva lucruri:
„Iar asta cu puterea exemplului din copilarie, iarasi e o tampenie. Cum a zis si Ana, fiecare filtreaza lucrurile prin mintea proprie si isi da seama ca asa e ok sau nu, asadar repeta sau evita acel comportament, dupa cum considera.” In primul rand, comentam la articolul unei profesioniste cu 20 ani experienta in domeniu. Nici eu nu sunt de acord cu tot ce zice, dar ma gandesc ca totusi chiar tampenie nu putem califica ce sustine, mai ales daca nu avem argumente clare. Ideea este destul de simpla: nu ai cum sa flirtezi tu cu mintea proprie cand esti copil, pentru ca inveti prin imitare. Cand ajungi sa flirtezi cu mintea proprie, obiceiul e deja invatat si nu e asa simplu sa il dai la o parte. Nu esti o persoana slaba daca nu o poti face, pur si simplu ai un creier functional. 🙂 Exemple sunt cate vrei, logice si la indemana, dar multa parte din actiune se intampla in subconstient, putin are de-a face ratiunea cu asta.
„La partea cu inselatul, nici eu n-as putea sa intru in depresie sau sa fac terapie. Daca m-ar insela, l-as baga in pizda ma-sii imediat si nu m-ar mai vedea la fata.” – Toate, dar toate pacientele mele care au avut probleme similare (eu nu sunt psiholog, dar vedem si la psihiatrie situatii similare) gandeau asa inainte sa fie inselate. Si stii ce? Majoritatea au ajuns la terapie si au continuat ulterior relatia. Nu ai cum sa stii cum vei reactiona, ce vei simti, deci momentan doar proiectezi si presupui.
Imi place mult ca pare ca ai multa incredere in tine si in certitudinile tale (desi ele sunt uneori inexacte, poate) si e ceva minunat. Insa cu siguranta ai afla niste lucruri care te-ar surprinde daca ai alege vreodata sa faci terapie. Eu sunt de parere ca toti avem nevoie de terapeut, la fel cum avem nevoie de dentist, deci e clar 🙂
In concluzie, nu exista solutii la fel pentru toti si cred ca e cel mai productiv lucru e sa incercam sa acceptam si adevarul altora, mai ales cand el e demonstrat stiintific 🙂
Felicitari, Ana! Atat spun, niciun cuvant in plus sau in minus!
Ana, o sa iti dau din viata mea: desi am locuit singura si realizat multe singura, am constientizat si am avut ajutor de la psiholog, am ajuns intr-un punct cu stupoare sa imi dau seama ca inconstient faceam aceleasi greseli ca mama.
Ia gandeste-te cate persoane fac la fel si nici macar nu isi dau seama? sau fac de gura lumii si rusine? sau ca asa trebuie? etc. Astea toate vin nu din rational ci din exemplul copilariei timpurii (si unii ii zic inteligenta emotionala).
as vrea sa recomand o carte care am citit-o de curand, mi-a placut si are oarecum legatura cu acest subiect, este Am uitat sa fim fericiti de Liane Moriarty 🙂
[…] Puteți citi întreg articolul aici […]
De ce oamenii divorțau mai rar înainte? Păi pentru că era rușine, te blama societatea, asta pe lângă ideile cu care erau îndoctrinate tinerele soții, gen ” tot acasă vine, dacă îți aduce banii este în regulă, nu mai găsești tată la copii, bărbatul este bărbat, mai calcă strâmb, toți beau, la alții este mai rău „, etc. Așa au ajuns unii să sărbătorească n ani de căsnicie cu schelete în dulap și mizerie sub preş. Vezi Doamne de dragul copiilor care au crescut cu o idee deformată în ceea ce privește noțiunea de familie și fac orice ca să nu repete clişeul genitorilor.
Divorțau mai rar şi pentru că femeile nu lucrau și stăteau acasă cu copiii, unde să se fi dus, din ce să fi trăit?
Părinții prietenei mele au divorțat după mai mult de douăzeci de ani și patru copii mari. I se luase femeii de aventurile lui (le aducea inclusiv acasă), de beții și de bătăi. Din exterior însă nu se vedea. Când şi-a văzut fetele mari a pus punct și a plecat spre stupoarea tuturor. Se potolise omul că nah, orice cal de curse ajunge gloabă dar n-a mai avut cu cine, cale de împăcare n-a mai existat. Îmi aduc aminte cum ne instruia înainte de a ne mărita să nu stăm să luăm bătaie și să răbdăm umilințe cum a stat ea, să dăm cu ce avem în mână, fier de călcat sau polonic cu supă. O priveam perplexă, ne știam de ani de zile, stăteam în weekend-uri la ei dar n-am știut ce a trăit femeia.
Unii se confruntă cu probleme serioase și oamenii nu se schimbă, eu nu cred. Dacă ambii parteneri vor să facă eforturi ca să continue mai departe împreună, bine, dacă nu, efort inutil. Avem copiii de educat, să mai stăm să educăm pe câte unii care refuză să fie adulți asumați, categoric, nu.
Dacă nu merge, încercați cu tot ce vă trece prin cap da’ nu la infinit că nu se merită. O fi la alții mai rău dar la alții este muuult mai bine. Vorbesc din experiența unui divorț și din spusele copilului meu ” vai, mami, ce s-ar fi ales de mine dacă n-am fi plecat…
A, da, și nu uitați de voi, fetelor. Să vă faceți timp și pentru voi între o conferință de parenting și o terapie de cuplu. Dacă mai aveți când, doar trebuie să fiți atente la nevoile tuturor.
Articolul este interesant, desi in opinia mea include prea multe clisee/ stereotipuri si are cateva afirmatii cel putin….discutabile si mai ca nu demonizeaza singuratea, dar inteleg, probabil e un mic defect profesional 🙂 . Una anume m-a zgariat prea tare pe retina ca sa nu imi exprim nemultumirea: „Depresia este contagioasă”. What?!
Nu doamna Petrovai demonizeaza singuratatea. Dumneaei repeta un adevar dovedit clinic de foarte multe studii in ultima vreme. Oamenii singuri, izolati, fara relatii stabile, familie, cerc de prieteni apropiati sufera de mai multe afectiuni, boli cronice, care se agraveaza mai repede si prin urmare mor mai repede. E o relatie stransa intre stabilitatea psihica si confortul dat de relatii stabile si sanatatea fizica. Asta ca sa nu mai vorbim de creativitate, productivitate si alte fatete ale starii de bine afectate serios de singuratate.
Sunt psihiatru, prin urmare cunosc suficiente studii ca sa concluzionez ca afirmatia este absolut ciudata (daca intereseaza pe cineva pot detalia, dar nu stiu daca e cazul). Inteleg ce a vrut sa spuna, cumva, dar mi se pare o afirmatie incompleta, incorecta si neclara, extrem de superficiala venind de la un psiholog. Discutam despre boala depresie, nu simptome depresive. Confuzia continua si in articolul pe care l-ai postat. Inca mai avem mult de invatat cu totii referitor la acest subiect si a acorda suficienta importanta bolii in detrimentul unor simptome sau emotii si a nu mai zice una doua „sunt depresiv astazi”. Mi s-a parut cel putin ciudat ca o psiholoaga sa spuna asta, de asta am si scris. Partea pe care ai citat-o din articol mi se pare o completare foarte corecta si utila, cam asta e ideea.
Nu ea o demonizeaza, desigur. Se refera insa strict la relatia de cuplu, ceea ce mi se pare incorect. Chiar tu amintesti de familie, prieteni etc. Nu putem pune egal intre fericire si obligativitatea de a fi intr-un cuplu. Cum nu putem nici generaliza referitor la stabilitatea psihica a unui om, pentru ca e mult prea variabila si depinde de mult prea multi factori. Parerea mea e ca ideea de demoniza singuratatea este eronata si parti din articol cumva intaresc ideea cu care chiar nu sunt de acord cum ca e ceva nerezolvat sau gresit cu tine daca nu esti intr-o relatie de cuplu. Inteleg ca e un defect profesional, dar mie pur si simplu nu mi se pare o abordare justa. Atat.
Asa este. Poti sa rezisti singura 1 an, 2, 3, 5, dar atunci incepi sa observi ca te-ai schimbat, esti mereu ursuza, te intrebi zilnic ce rost ai tu ca respiri pe pamantul asta, vezi familii cu copii mici zambind si te gandesti ca ai fi putut sa ai si tu asa ceva daca ti-ai fi lasat orgoliul mai moale la timpul cuvenit… Timpul trece si e posibil sa devii batrana cu pisici. O casnicie e o munca continua, evident, dar si rezultatele pot fi pe masura muncii tale (daca ai grija sa te feresti de barbati agresivi si-i recunosti din timp) cand barbatul de langa tine iti dovedeste zilnic ca vrea sa iti fie bine. Incercarile vin in viata indiferent daca esti maritata sau nu. O relatie are suisuri si coborisuri, intervine rutina, nu are cum sa fie dupa 10 ani de cand impartiti aceeasi toaleta si va cunoasteti toate defectele aceleasi emotii din primele zile cand incerca fiecare sa impresioneze cu ce are. Aici intervin si valori morale (care masoara cata dragoste ai TU) gen rabdarea, iertarea… Asa este, cum a zis dna psiholog: trebuie sa daruiesti TU din preaplinul tau mai intai, fara sa ai anumite asteptari
Altfel, esti egoist si devii personajul negativ in toata povestea asta…
Nu sunt deloc de acord cu ce ai scris. Din contra, mi se pare o atitudine complet nesanatoasa si contine o gramada de etichete jignitoare si depasite. Hai sa ne eliberam de clisee si sa intelegem ca altii sunt fericiti cum vor ei, cum simt ei, poate chiar si cu pisici si singuri, poate chiar fara copii (wow, soc!). Tin sa remarc si ca te-ai referit strict la femei, alta dovada de idee preconceputa. Iar partea cu egoismul chiar m-a lasat fara cuvinte. Poate sunt incoerenta, nu stiu sa iti explic asertiv cat de incorect mi se pare ce ai scris. Cand o sa intelegem cat e de gresit sa aplicam tuturor criteriile noastre (pe care nici noi nu stim de unde le-am invatat, dar “asa se face”) tuturor, o sa evoluam mult. Cu totii.
de fapt, da, depresia este contagioasa social, sunt o multime de studii in directia asta, uite aici niste concluszii
It’s not as if you’ll become „infected” when a depressed friend cries on your shoulder. Your susceptibility or immunity depends on a number of things, from your genetics to your history and stress levels. It’s been known for almost a decade that both healthy and unhealthy behaviors are contagious—if your friends quit smoking or become obese, you’re more likely to do so, too. Even suicide can come in clusters.
https://www.psychologytoday.com/blog/how-be-yourself/201606/is-depression-contagious
mi`a placut fraza asta:
„Al doilea lucru pe care îl recomand să îl practicați zilnic este să faci tu primul pas: să oferi afecțiune, să-ți ceri iertare, să spui o vorbă bună, să împărtășești bucuriile și îngrijorările din timpul zilei, să apreciezi și să faci complimente, fără să te aștepți să primești și apoi să oferi.”
si o voi pune mai des in practica. cred ca e utila in relatiile interumane in general, nu numai in cuplu. daca te porti frumos oamenii sunt mai dispusi sa se poarte frumos inapoi si atunci toata starea generala e mai buna.
asa este!
Si eu am ramas cu fraza asta in minte, si meditat.
Astea sunt esenta umanitatii…
Foarte bun articol! multumim Ioana si Dominica!
Parca de prea multe ori se insista in articol pe rezolvarea problemelor „NUMAI cu ajutorul unui terapeut” si pe sfatul ca „TREBUIE sa mergem la terapie”.
Sunt de acord ca exista situatii complicate, unele grave (care implica violenta, infidelitate), pentru care, intr-adevar, un terapeut e absolut necesar.
Dar de foarte multe ori solutiile exista in interior, in cei doi soti, ei numai sa aiba reciproc dorinta de a discuta impreuna, de a afla unde a gresit fiecare, de a-si cere reciproc iertare, de a stabili impreuna niste lucruri, de a nu uita sa se iubeasca si sa faca gesturi marunte de dragoste. De asemenea, cred ca nu e benefic sa ne barfim sotii/sotiile cu rude sau prieteni pentru ca, astfel, nu aflam si unde am gresit noi de s-a ajuns la o anumita situatie. Daca avem nemultumiri, sa ni le spunem reciproc, frumos, nu cu ura, ci cu dragoste. Sa nu asteptam ca grauntele din suflet sa ajunga bolovan si sa ajungem sa nu ne mai iubim. Sa spunem lucrurile pe nume atunci cand se intampla.
Nu sunt de acord cu aceasta afirmatie:
„Cum putem avea o relație de cuplu sănătoasă dacă am crescut cu modele de relații disfuncționale?
Eu cred cu toată sinceritatea că putem face asta numai cu un ajutor extern, printr-o muncă susținută, alături de un mentor sau terapeut.”
Familia in care am crescut a fost mult departe de ideal (din fericire n-au fost si violente), cu toate acestea in familia mea nu s-a repetat povestea trista, desi n-am fost la terapeut. Cred ca o anume situatie pe care am trait-o ne poate ajuta sa ne straduim si mai mult sa nu repetam greselile parintilor nostri. E acelasi lucru cu afirmatia: „Children see, children do” referitoare la faptul ca un copil se comporta exact la fel ca si parintele. Dar nu e asa, unii copii sunt atat de jenati sau marcati de ceea ce vad la parintii lor incat se vor stradui si lupta sa faca exact opusul.
Si inca o mentiune un lucru foarte important care sa se afle la baza unei familii este credinta in Dumnezeu care ne da aripi atunci cand noi nu le mai avem.
Credinta in Dumnezeu, sinceritatea, dragostea, sa ne cerem iertare, sa acceptam cand gresim, sa renuntam la egoism, sa fim atenti mereu la celalalt daca e mahnit sau trist … acestea sunt fundamentele unei familii care va trece prin greutati fara sa ajunga la divort.
Eu am venit doar sa spun ca apreciez mult dezbaterea civilizata! Inseamna ca e un interviu bun, si ca voua va pasa suficient cat sa discutati despre asta!
Asa este, culturii noastre chiar ii lipseste inteligenta emotionala, chiar nu avem modele de cupluri sanatoase, chiar nu prea stim sa iubim. Parintii nostri, a celor care avem acum 30-40 de ani, functionau in mare majoritate pe principiul: mama are grija de casa, are grija de copii, merge si la serviciu, tatal merge doar la serviciu, sa multumim Domnului ca vine acasa si ca nu ne bate…sa mor daca am inteles vreodata bancurile cu sotia care cheltuieste banii sotului, ca 90% din femei lucrau…Nu zic ca nu le aveau si mamele pe ale lor, cicaleala sotilor care nu folosea la nimic, lipsa de afectivitate catre copii (se si mandreau cu asta: „va pupam doar in somn”) etc.
Fac o erata la text: parintii nostri, AI CELOR care…
Discuția pe marginea mitologiei din relațiile de familie e mai interesantă decât pare – complexul acesta de convingeri, zicale, bancuri și „situații auzite” e parte integrantă din structura socială în care ne-am format noi ca indivizi dar și părinții, bunicii și restul de strămoși. Mitologia asta are o proprietate extrem de interesantă, poate fi pliată după interesele de moment – oferă permanent argumente pentru ce face sau vrea să facă șeful de trib (sau cine e în control). Gen părintele are o izbucnire emoțională necontrolată iar mitologia vine imediat cu pansamentul „unde dă mama, crește” – sau în cazuri de violență între soți mitologia punctează că „femeii nu trebuie să îi spui de ce o bați, știe ea singură de ce” – doar 2 exemple. Mitologia asta este o reflexie a familiei (societății în general) în același mod în care familia este o reflexie a ei.
Problema pe care mi-o pun eu e cum de a trebuit să ajungem noi să concluzionăm că ne-am format în medii atât de toxice; oare ce i-a ținut pe părinții noștri în astfel de cercuri vicioase? Sigur, e retoric.
[…] că mai mult ca oricând omul modern are nevoie de monogamie, ai spus într-un interviu acordat Prințesei Urbane. Această nevoie să fie, oare, nevoia de iubirea pasională de lungă durată, aceea în care […]