De cele mai multe ori, tactica mea de adormit copiii (și pe mine alături de ei) funcționează de minune. Citim, ne iubim, eu încep să caaaasc de-mi trosnesc fălcile, fac întuneric, plescăi mulțumită, mă cuibăresc acolo lângă ei și în 15 minute, hai să zic 20, toată lumea sforăie. Detalii am pus mai de mult aici.
Uneori însă, Ivan e agitat. Nu se poate liniști, se foiește, nu-și găsește locul. Știți genul. Mâini în sus, voci șoptite, picioare elicopter pe pereți. Sofia își ia perna și se duce în camera ei, lăsându-mă pe mine cu micul viermișor agitat și gălăgios (mă rog, nu mai e chiar mic, are deja un metru, dar știți cum e, pentru mine, încă e diminutiv).
Ei, și când se întâmplă asta și răbdarea mea se subțiază de stă să plesnească precum o gumă de mestecat pe care-am făcut-o balon, mă apuc să-i șoptesc la ureche.
Încep așa: Mămica aceasta nu mai poate de somn. Dar ce să vezi, băiețelul ei are chef de joacă…
Îl simt cum zâmbește. Îl invit mai aproape, se cuibărește în brațele mele.
Băiețelul acesta atât de călduț și isteț, care se joacă așa frumos pe întuneric… Știi cât de mult te iubesc, băiețel?
Aha, i-am captat atenția. Discursul meu e mai interesant pentru el decât propriul lui joc de-a personajele imaginare.
Știi cât de mult te-am vrut și te-am așteptat? Cât stăteai tu acolo în burta mea, în tăcere, aproape nemișcat, tare mult așteptam să te cunosc…
S-a înmuiat tot. Nu se mai foiește. Mă strânge tare de mână.
Și acum, mă minunez cât ești de bun și de deștept și de iubitor, ești tot ce-am visat că o să fii și încă multe lucruri… Sunt tare bucuroasă că suntem împreună, micuțule!
A închis ochii, se simte în siguranță, e pregătit să se predea. Dar nu, deschide ochii iar, să se asigure că sunt acolo. Îi zâmbesc pe întuneric, și știu că el simte, chiar dacă nu-mi vede chipul. Se relaxează din nou.
O să adormim amândoi curând, iar eu o să dorm aici lângă tine, și când o să te trezești, o să mă găsești tot aici, inimă lângă inima ta, bine?
Bine. Nu zice, dar știu că simte că așa e bine. Că asta își dorește. Să nu ne despărțim, să nu piardă ceva din timpul nostru împreună.
A adormit acum. Ar trebui să mă ridic, să mă întorc la scris, să strâng prin casă, să verific dacă a adormit și Sofi, dar… promisiunea e promisiune. Plus că mi-e atât de somn… O oră n-o fi bai. Las’ că termin la noapte.
Adorm și eu. Mă trezesc chiar înaintea lui. Îl aștept în tăcere. Peste câteva secunde, deschide ochii direct către mine. Știu că zâmbește, chiar dacă nu-l văd.
Sursa foto: copil dormind lânga mama lui via Shutterstock.com
Ah da, Doamne, ce o sa ne facem cand crec? Cu ce ne mai hranim sufeletele? La fel e si la noi, declaratii de iubire seara pe intuneric, asigurari, reasigurari, imbratisari, caldut…mmmm…iar dimineata ma trezeste ea intotdeauna (e o super matinala) si ma pupa pe obraji, pe manute, ma miroase. Nu am gasit inca sentiment mai minunat in lume, nu cred ca voi gasi vreodata.
M-am topit de drag! Ivan e foarte norocos sa te aiba! ?
Ce frumos!!! Cat de mult au nevoie copiii de acest fel de iubire si asigurarea ca parintii sunt acolo langa ei si ca nu li se va intampla nimic rau… si cat de putini parinti inteleg asta! Ce norocos e Ivan!
Cat de dulce e piticul tau! Al meu pici doarme si adoarme singur, insa dupa cateva portii de „mangaiala” si vorbe dulci…de multe ori imi tine mana la piept putin si apoi imi spune „gata mami” si adoarme.
Sunt niste ingerasi mici plini de dragoste.
Off mi-a intrat ceva in ochi … un litru de lacrimi de drag, asta mi-a intrat <3
Cat mi-as dori si eu sa gasesc mereu rabdarea asta, sa am mereu cuvintele de drag si dor la mine, si nu alea de nerabdare si frustrare … Tot ce pot sa sper e ca invat, ca e mai bine azi decat ieri, sau ca maine o sa fie mai bine ca azi.
Multumim ca ne inspiri si ne amintesti ce e important! <3
Da’ ce facem când sunt 2 care dorm separat și au nevoie de aceeași mama lângă ei?