Noi întîmplări pe frontul gustativ

M-au ajuns blestemele cîrciumarilor nemulţumiţi de cronicile mele prea puţin elogioase, ale comentatorilor geloşi pe numeroasele mele escapade gastronomice, în fine, ale tuturor celor care măcar o dată au gîndit urît despre hora papilelor mele gustative.

Mi-am pierdut simţul gustului. Nu-i glumă. Ieri dimineaţa am avut primele semne. Mestecam absentă omleta cu brînză de burduf pe care o mănînc dimineaţa, în fiecare dimineaţă în ultimele două luni. Acelaşi ou mare bio, amestecat cu bulgări mari de brînză de burduf napolact, prăjită-n unt şi aşezată pe două felii de pîine prăjită. De obicei, îmi place omleta asta, că doar nu degeaba o mănînc în fiecare zi de 60 de zile. Ieri am înghiţit-o fără să-mi dau seama, fără nicio urmă de sentiment de dragoste pentru ce-mi aluneca pe gît. Apoi am pornit prin oraş cu trebi, două ore mai tîrziu am poposit la spring time pentru un brunch rapid. Am luat o salată cu paste şi sfeclă roşie, mi s-a părut că parcă nu-i aşa gustoasă cum îmi aduc aminte, dar am pus-o pe seama gloatei de copii care orăcăiau pe lîngă noi de nici data propriei naşteri nu mi-o mai aduceam aminte.

La prînz am mers să mîncăm la Bistro Jariştea. Am comandat mai întîi o ciorbă de văcuţă cu smîntînă. După 20 de minute de aşteptare, am primit o farfurie goală adîncă şi o lingură. După alte 10 minute, a sosit un domn cu un castronaş mic şi-un polonic mare cu care a început să mute ciorba în farfuria mea. A mutat cam 80%, de aveam farfuria aproape plină. Vedeam lichidul colorat cum se aşază pe fundul farfuriei, bucăţi generoase de vită de culori diferite, legume multe… Am pus smîntînă fără milă şi-am gustat. Nimic. Niciun gust. Apă caldă. Mi-era foame, aşa că am sorbit toată zeama, după ce m-a asigurat Omul că e bunicică la gust. Am pus sare. Nici o diferenţă. Nimic.

Apoi au venit ardeii umpluţi şi fasolea cu coaste de porc. Ardeii arătau foarte bine, deşi erau cam mici ei aşa. Iată.

Şi m-am pus pe treabă. Am crăpat ardeiul copt, am umplut furculiţa de amestec cărnos, am trecut totul prin smîntîna vîrtoasă, am transportat spre gură şi…. nada. Burete cald fără pic de gust. Omul zice că-s buni, aşa că mestec mecanic unul întreg, ba mai bag şi nişte pîine, să ţină mai bine de foame. Gust şi de la el nişte fasole cu boabe mari. La fel de burete. Deşi coastele celea de porc aveau mai multă slănină pe ele decît carne sau os, dar cine-s eu să judec, că eu nici măcar nu sînt în stare să gust…

Limonada a fost rece, dar c-a fost dulce sau acră, n-o să ştiu niciodată.

Iar seara am mers la o petrecere şi-aveam în plan încă două. Numai că la prima am sorbit o ditamai gura de whiskey cu cola şi-am fost convinsă ca e apă, aşa că m-a apucat groaza şi m-am cerut acasă.

Dap, e clar, mi-a murit simţul gustului. Ceea ce da, e destul de frustrant, după ce 30 de ani am savurat mai tot ce mi-a poposit în farfurie, ba am năvălit şi-n farfuriile altora, am memorat gusturi şi arome, am fotografiat şi-am scris despre atîtea deliciozităţi. Lăsînd la o parte că în ultimele luni mi-a fost atît de rău că toate gusturile care înainte mă entuziasmau mi-au făcut rău unele după altele şi am mîncat numai pîine prăjită cu telemea de vacă. Acum cînd în sfîrşit mi-e ceva mai bine şi pot mînca, nu mai simt nici un soi de gust. Aş putea primi o porţie de pămînt de la bunica din grădină şi-aş putea fi convinsă că e tort de ciocolată. Ce e cel mai neplăcut e că natura a făcut ca gravidele să aibă simţul mirosului şi al gustului mai dezvoltate, ca să poată identifica rapid mîncărurile alterate. Iar eu mi-aş putea mesteca o şosetă purtată fără să observ că nu e alviţă cu nuci.

Pun pe seama răcelii care mi-a făcut o surpriză şi-a revenit peste mine cu un asalt mucos care depăşeşte rezervele de şerveţele din casă. Vorbesc cu musafirii şi-mi curg mucii. Dorm şi-mi curg mucii. Strănut şi tapetez juma de bucătărie.

Şi ca să fie treaba completă, azi vine pe la mine Alba de la Ploieşti cu oalele cu sarmale şi fasole bătută (răsfăţ pentru gravidă, păcat că gravida fix acum are gura oarbă) ca să mergem împreună la restaurantul meu preferat, îl ştiţi, Alioli îl cheamă, unde o să merg şi-o să-mi imaginez numai ce bune-s toate şi-o să mă milogesc de cei de la masă să-mi povestească cum e crevetele, cum e paella, cum e sabagnonul, în timp ce eu o să rod un colţ de pîine adus de-acasă, barem să nu arunc banii pe geam degeaba.

Am pus şi-o poză cu burta, ca să vedeţi că nu mint. De fapt, două. Nu-s pentru ochii lumii, numa pentru voi, bine?

Of doamne, rău e să nu te poţi bucura de mîncare. Ce mă fac?