Când am făcut grupul de facebook de educație cu blândețe, speranța mea a fost că acolo o să schimbăm lumea (măcar puțin). Că o să sprijinim, multe sute de părinți și psihologi care pot împărtăși din ce-au aflat ei deja, pe alți zeci de mii de părinți care își doresc să-și crească și ei copiii cu respect și răbdare. Se întâmplă și asta, dar of, 95% dintre subiectele de interes sunt cum să-mi conving copilul să facă la oală, de ce nu doarme, mă enervează soacră-mea, cum să-l fac să mănânce.
Pe blogul ăsta pe care de aproape 12 ani scriu despre curățenia pe care o fac în mine și de șase ani despre noi, despre cum ne străduim cu toate ca să ne depășim noi limitările de adulți pentru a-i ajuta pe copiii noștri să crească în siguranță, frumos, alături de noi, știți care e cel mai citit articol al tuturor timpurilor? Nu e despre palme la fund și cât de rău dor ele, nu e despre cum să ne potolim furia, nici despre mâncare sănătoasă, școli sau grădinițe, ci despre… n-o să ghiciți nici într-o mie de ani. Despre diareea la copii. Dap, ăsta e. Cu de zece ori mai mult trafic decât majoritatea textelor care poate, dacă ar ajunge unde trebuie, ar face cu adevărat o diferență în viețile noastre, ale copiilor copiilor noștri și așa mai departe.
Știu perfect de ce. Înțeleg și simt, pentru că și eu am făcut exact același lucru multă vreme.
Bolile trecătoare ale copilului au fost, multă vreme, tot ce mă preocupa, iar când erau sănătoși simțeam că totu-i bine. Deși nu era, pentru că eu ridicam vocea la ei și mă simțeam epuizată, frustrată, orbecăiam aiurea căutând soluții doar la medic, când apărea febra sau vreo durere.
Târziu (nu prea târziu, sper) am înțeles că mai important pentru copil sunt alte lucruri și că pentru urgențele medicale e suficient să apelez la un medic competent.
Cu ce umplem zilele acelea când totul e bine și eu nu aștept nimic de la el, de la copil, aceea e ce va avea copilul cu el toată viața.
Nu va reține că a fost un copil premiant că a făcut la oală de la un an (dau doar un exemplu, ai mei început să renunțe la scutec mult după doi ani), nici că atunci când a avut diaree mama lui a știut ce să-i facă după protocoalele americane.
Va reține însă ce află despre el de la părinții lui în primii ani.
Încrederea că e iubit și protejat, că are pe cine se baza.
Că poate să simtă orice, mereu vor fi brațe acolo pentru el și cineva să-i șteargă lacrimile.
Cum îi privim noi acum, indiferent dacă fac la oală conform orarului nostru sau nu, așa se vor privi toată viața.
Sentimentul că sunt valoroși și în siguranță.
Că ne pot spune orice.
Că noi putem primi orice ar avea de spus, fără să ne luăm iubirea și s-o trimitem departe.
Că apreciem frumusețea sufletului lor, a iubirii lor pentru ei.
Că nu-i mințim și nu-i păcălim cu pretextul că e spre binele lor.
Că îi ajutăm să fie mai deștepți ca noi.
Mai curajoși, mai liberi, mai utili lumii ca noi. Pentru că ei pot, nu pentru că noi vrem.
Iar ca să facem asta, să reușim să facem toate astea, nu despre oală trebuie să vorbim. Ci despre noi. Despre ce ne doare. Ce ne înfurie și de ce. Să ne întoarcem către mama și către tatăl nostru ca să facem pace. Să ne căutăm durerile și să le vindecăm, nu să le ascundem sub lasă că sunt bine, mulțumesc. Mănânc, mă duc la serviciu, seara beau o bere, ia uite ce bine sunt. Să găsim un om, măcar unul, care să ne asculte, să ne dea timp și iubire cu care să ne umplem golurile. Care nu se umplu nici cu bani, nici cu vacanțe, nici cu cafele sau ciocolată. Se umplu cu ce le-a făcut pe ele, găurile, să apară: unde n-a fost siguranță, acceptare, iubire, unde au fost palme și umilințe acasă sau la școală sau la job, unde a fost frică și rușine, acolo trebuie puse iubire, acceptare, iertare, vulnerabilitate.
Copiii ne pot da toate astea, doar că noi nu-i lăsăm. Noi suntem atenți la altele. Și pentru că avem puțin timp și multe altele pe cap, nu ne mai rămâne atenție și pentru ce contează cel mai mult.
Aici poate merită să ne uităm puțin. Ce mi-a lipsit mie când am crescut? Ce-aș fi vrut să primesc mai mult? Cum m-a transformat asta? De ce am nevoie să nu mai doară?
E greu, e foarte greu, e mult mai greu decât să înveți copilul să facă la oală sau să faci pace cu soacra. Dar e tot ce contează, dacă reușești să faci asta or să se așeze și celelalte, sau o să te așezi tu față de ele într-o poziție mult mai confortabilă și atunci cred că o să vă fie bine, ție cu copiii, cu omul, cu toate neamurile și acareturile din casă, pe care copilul le va folosi cum vrei tu sau cum și când vrea el, iar tu te vei putea bucura de asta, pentru că miracolul nu e cât de devreme face pișu la oală, ci că existați, tu și omul tău și copiii voștri, că tu, sub pielea ta, ai crescut o ființă nouă, care-și dorește cu disperare să fie iubit.
Tot așteptăm lucruri de la ei. Căutăm să-i reparăm. Dar și ei vor ceva de la noi? Știți ce? Să fie mami fericită.
Sursa foto: mamă fericită copil fericit via Shutterstock.com
Nu inteleg ce e gresit la asta. Pana la urma blândețea asta nu e ceva abstract, e ceva ce trebui sa caracterizeze comportamentul nostru fata de copil, adica inclusiv cum il invatam sa faca chestii, de exemplu sa foloseasca olita. E exact ceea ce ma astept sa se intrebe pe un grup de asta, cum anume se fac chestii punctuale, blândețe.
nu e nimic gresit la asta, problema e ca ne preocupa foarte mult chestiile astea marunte si le ignoram pe cele importante, nu vedem elefantul de floricele, stii ce zic?
Ce este important pentru un copil, eu am inteles si cu ajutorul blogului tau. Unele din textele pe care le-ai scris m-au determinat sa fac lucruri, sa actionez, sa schimb. Ne este mai usor sa scriem cand avem probleme urgente si imediate. Sunt convinsa ca procentul celor care gasesc de interes subiectele importante, este mai mare, dar nu e atat de vocal 🙂
Oh, ce bine ar fi sa fie cum spui…
Si eu zic la fel…
N-am inteles si nu voi intelege niciodata disperarea legata de: facut la oala, mers singur inainte de 1 an, vorbit fluent si recitat poezii de Eminescu pana la x ani. Pana la urma, ati vazut vreodata un copil tipic care sa mearga in carut, cu scutec la fund, pana pe la 15 ani???
Fiecare copil are ritmul lui de dezvoltare si asimilare si nu exista competitii. Iar pe soacra, da-o-n durerea ei. Oricum, nimic din ce faci tu ca mama, nu-i niciodata suficient, bine, acceptabil, pentru ceilalti. Dar in matematica vietii, cat conteaza lucrurile astea cand copilul tau va avea 30 de ani??? Absolut deloc
Bine zici. Avea fata vreo 2 ani si ceva si o tuta in parc ii zice – vai, ce rusine, inca ai scutec. Pupilica al meu (sau cum l-o chema), face la olita de la 9 luni. Pustiul in cauza era ‘clientul’, ca doamna binevoitoare era de fapt bona.
Am lasat-o in ale ei, spunandu-i ca probabil nu o marit cu scutece. Si, daca e cazul, ne-om decurca.
S-a lasat singura de ele peste cateva luni, cand s-a simtit ea gata, nu cand au decis altii ca e cazul.
Asa cum spui, nu ii pasa nimanui cand au vorbit sau au facut caca la veceu, conteaza sa le fim alaturi si sa ii iubim, pentru ca sunt niste minunatii fiecare. Eu sunt in fiecare zi uimita de cat poate sa fie de misto copilul asta, cata dragoste pura se ascunde intr-un metru si ceva de omulet si ce ii fata mintea, cand se simte relaxata si in siguranta 😀
Pentru copil necesitatile fizice, de dezvoltare, fiziologice precum si cele afective sunt la fel de importante, insa pe cele de natura fizica le constientizeaza parintele mai mult pentru ca sunt aici, acum, cer rezolvare imediata, pe cele emotionale le satisface, cel putin in primii ani de viata, involuntar. Chiar daca un copil are nevoie de atentie si iubire si peste 30 de ani isi va aminti mai mult de cele bune si frumoase, parintele stie ca acest copil, in momentul de fata, are nevoie in egala masura si de un tratament adecvat chiar si pentru o raceala, ca are nevoie de o monitorizare a cresterii lui pentru a interveni in caz ca lucrurile nu urmeaza un traseu firesc si tot asa. Bineinteles, nu trebuie sa cada in extrema si in panica graficelor, dar nici nu poti cere unui parinte ingrijorat ca un copil nu merge bine la 2 ani sau nu renunta la scutec pana la 5 ani sa nu mai fie asa.
La fel si in relatiile cu ceilalti, in special cand stai cu ei sub acelasi acoperis, pentru o mama relatia cu soacra poate fi presanta si epuizanta, poate genera conflicte pe care mama nu vrea sa le expuna copiilor si tot asa.
Ceea ce vreau sa spun este ca pe grup nevoile expuse sunt de toate felurile dar pentru ca mai degraba unele trebuie sa fie rezolvate acum, aici, apar cu predilectie.
Nevoile profunde ale mamelor la nivel indiviual (ele sa fie bine pentru ca puii lor sa fie bine) nu pot face subiectul unui singur post pe grup, este mai greu sa expui in cateva randuri probleme ce abia pot fi expuse, nu mai zic si rezolvate, in zeci de ore de terapie.
Da si nu. De foarte multe ori, in aceste mii de postari legate de oala (dar si in celelalte), in comentarii se ajunge, cu ajutorul specialistilor de pe grup si al parintilor, la discutii despre De ce e important pentru tine sa faca asa devreme la olita etc etc De ce te enervezi cand copilul vrea sa faca si el treaba la bucatarie, si dupa sute de comentarii despre cum ar putea face lucrurile, chestii care au functionat la unii si la altii, ca sa mai elibereze din presiune etc, din care reiese cat de mult mai simplu ar fi totul daca mama ar reusi sa lucreze putin cu sine, autoarea se enerveaza, nu asta dorea, ci variante rapide sa repare copilul.
Si revine cu o alta postare despre un subiect similar, care ar avea o rezolvare similara prin lucru personal, specialistii si alti parinti zic acelasi lucru, concluzia celui care posteaza problema e, cel mai adesea, neschimbata: eu sunt perfect in regula, copilul are o problema, ajutati-ma sa o rezolv pe aceea. Despre asta zic.
Absolut. Astea sunt niște tâmpenii. Oală, soacra, vorbitul, mersul de la 6 luni, statisticile idioate. După ani, nimănui nu îi mai pasă. Eu nu am rămas marcata de făcutul la oală, ci am rămas marcata de altele: bătăi, pedepse, obligații, o lipsă acută de blândețe, o căutare continuă a confirmării, greșeli care mi-au adus foarte multe probleme în viața de adult. Nu înțeleg de ce suntem atât de mulți în situația asta. Să fii părinte e un test de anduranță. Un test de rezistență la hărțuire pe care nepermis de mulți părinți actualmente bunici l-au picat. Eu una nu vreau decât ca peste vreo 20 de ani, fiică-mea să se uite cu drag la mine, să știe clar că atât mama cât și tata o iubesc și îi sunt alături indiferent de câte eșecuri sau reușite contabilizează. Să fim un model de blândețe pentru ea, într-o lume care a uitat de mult semnificația cuvântului ăstuia…
Prințesă, este vorba de valori, niveluri de educație și conștientizare diferite. Dacă pentru o mămică valoarea suprema ca părinte este să aibă copilul mereu curat, va pune întrebări în zona asta, mai degrabă decât să se autoanalizeze să vadă de unde vine compulsia pentru curățenie. Grupul ar trebui să ajute să punem lucrurile în perspectiva, să vedem dincolo de grijile mărunte, să putem relativiza mai usor ce ni se pare stringent. You’re doing a great job, but it takes time to change mindsets.
Cred ca principala nevoie a copilului e ca mami și tati sa fie bine (adică nu doar mami, nu doar tati, ci mami+tati). Evident ca ei trebuie sa fie bine și separat, ca sa poată fi bine împreuna. Iar apropos de găuri neumplute… îmi place sa ma uit la copilul nostru cum se joaca in nisip și sa îmi imaginez ca găletusa aia in care pune cu sârg e sufletul meu… ca sa se mai acopere un pic golurile, măcar pana la prima ploaie ?
ce metafora frumoasa ai gasit! Super!
Mie mi se pare groaznic cum toate femeile care fac un pic de terapie capata o atitudine superior-iluminata, au inoculata aceeasi ACEEASI poezie cu ranile din copilarie si vindecatul si bla bla bla, toate discutiile incepute cu ele vor ajunge in final in acelasi punct, rani si iar rani.
Sunt doar la un pas distanta de a-ti bate la usa cu carticele sa intrebe daca ai un moment sa discutati despre terapie.
Astea sunt chestiuni intime care tu ai vrea sa se discute pe un grup de fb. Modul, timpul si motivele pentru care fiecare persoana face introspectie si evolueaza pot fi multe si variate iar santajul asta emotional ca ar trebui sa o faci pentru copil ma scoate din minti.
eu nu am facut un pic de terapie, am facut mai multa. asta unu la mana.
mai, pe grupuri se pun poze cu organele intime ale copiilor, se discuta tot ce vrei, de la felul in care trebuie sa stea penisul in scutecel la cum miroase transpiratia fetitei preadolescente, dar brusc avem pudori in a discuta despre cum ne simtim?
exact asta e problema de fapt si da, e important sa o rezolvi la specialist, ca altfel uite, ai impresia ca a fi bine cu tine e un cacat, o forma fara fond si subiect de santaj.
nu zic pentru tine asta, ca mi-e clar (din toate comentariile tale pe-aici) ca nu te intereseaza o dezbatere, ci doar sa dai cu rosii, nu prea pricep de ce insisti sa mai citesti, in fine, cum ziceam, zic pentru cei care citesc pe-aici si care ar putea ramane cu impresia gresita ca doar pentru ca se scrie mult despre asta (desi mie mi se pare ca e nevoie sa se scrie de o mie de ori mai mult, la in ce hal suntem), e ceva in neregula cu a te vindeca la suflet.
E cam asa: am o prietena care are probleme cu tiroida. De fiecare data cand cineva se plange de ceva ea ii spune du-te la un endocrinolog ca probabil e de la tiroida. Alta prietena a renuntat la gluten si acum sustine ca nasul meu infundat tot de la gluten e. Acuma tu ai mers la psiholog si ne trimiti pe toti sa ne cautam.
Nu am zis ca sa fii bine cu tine e un cacat, e cel mai important, DAR terapia nu este pentru toata lumea, maturizarea e ceva organic, nu trebuie neaparat sa platesc un „specialist” pentru asta, asta ma deranjeaza, ca sustii ca e singura optiune. Iar in al doilea rand gandeste-te cum se simte cineva cand el spune ca se simte perfect si tu ii spui a, ba nu, habar n-ai cum te simti, esti bolnav, asculta-ma pe mine.
P.S. si eu ma intreb de ce dracu tot intru pe un blog de mamici, am intrat pt o reteta si am fost absorbita intr-o gaura neagra de perănting dement, cred ca am vrut sa vad cat e de adanca, dar vad acum ca merge la infinit. Multumesc, m-am vindecat
Nici eu nu prea inteleg chestia asta cu traumele, ca dc ceva nu merge bine cu copilul sau daca parintele mai ridica vocea la copil, e stresat etc, sigur e o problema cu parintele, are traume din copilarie si nevoie de psiholog. Poate asa e in unele cazuri, dar nu in toate, mai sunt si alti factori, stresul, lipsa de ajutor din partea familiei, vreo boala cronica, etc etc, nu se reduce totul la rani nevindecate din trecut.
Probabil Cris deja nu va mai citi, dar o scriu si pentru alți oameni. Eu nu cred ca Ioana spune vreo clipa ca terapia ar fi singura soluție, din contră, cel puțin pe blogul ei a spus de mai multe ori ca poți vorbi cu o prietenă bună, cu mamă, cu soț, etc. Cred ca recomandă terapia pt simplul fapt ca asta a incercat ea, prin urmare asta poate recomanda sincer. Nu cred ca ne spune tuturor ca suntem stricați si ca trebuie sa ne facem bine, ci că merită sa ne punem niște întrebări, sa facem introspecție.
Mai doresc sa spun așa: dacă vreodată cineva simte ca ceea ce spune Ioana îi vizează in mod personal (sau ii atinge in mod personal) și mai apoi au un sentiment agresiv catre ce a foat scris sau direct către Ioana, acesta este un semn clar ca au nevoie să își puna niște intrebari. Nu ot ca asa zic eu sau pt ca așa zice Ioana, ci pt ca mi se pare normal sa identifici motivul disconfortului. Un fel de ‘hai sa tratăm cauza, nu efefctul’.
Ioana, eu din contra, am observat ca pe grup exista intradevar, blandete si empatie pt copil, dar numai pt copil. Pt mama, deloc. Ea tre sa suporte orice tortura de dragul copilului, sa aiba superputeri, sa fie zen mereu,sa nu o doara nimic, sa reziste fara somn etc. Ce sa mai discutam despre cum se simte mama? Ca e si ea o fiinta umana, are si emotii negative (care nu-i obligatoriu sase datoreze unor traume din copilarie), are si nevoie de somn,poate si un pic de intelegere din partea altor mame „mai bune”, poate are si mult stres la serviciu etc. Eu asta am observat ca lipseste grupului, empatia fata de mama. Si atunci, cum sa vorbim despre ce simtim fiecare, cand suntem judecate de mamele „perfecte” pt care nu exista decat nevoile copilului?
Multumesc! Exact la asta ma gandeam si eu. Asta si faptul ca a intreba pe un grup nu inseamna 1. ca te preocupa subiectul foarte mult, poate postezi si doar de curiozitate sa vezi ce raspunsuri obtii. 2. ca nu lucrezi si la alte aspecte ale vietii pe care, la o adica, nu iti da mana sa le expui unor straini.
Asa cum ziceai, daca ar indrazni vreo mamica sa isi recunoasca emotiile negative pe grup ar fi, in cel mai bun caz, indrumata spre specialisti (impreuna cu mesaje gen nu mai sta asa ca faci rau copilului – iar invinovatirea mamei). In cel mai rau caz, intalnit des, ar fi judecata pana la cer de nu i-ar mai trebui nimic. Mesaje de tipul vai dar cum poti gandi asa, nu ai inima de mama, esti mama denaturata, nu te gandesti la binele copilului, doamne fereste cu asa gandire si etc etc. Am tot citit astfel de raspunsuri si de aceea am si iesit din acest grup care este, din punctul meu de vedere, toxic pentru orice mama nesigura. Pana nu se schimba atitudinea fata de mame degeaba militam pentru empatie fata de copil. si da, a spune ca mergi la terapie pentru binele copilului (interpretare – nu te duci la terapie si faci intentionat rau copilului) este o forma de invinovatire tot a mamelor care au deja multe in carca. Sa nu uitam si ca mesajele de pe bloguri circula in aceeasi bula online, nu ajung deloc acolo unde e mare mare nevoie. Pace!
Daca e o ‘moda’ acum sa te psihanalizezi, o moda era in generatia trecuta sa ai copii cuminti, ascultatori, fara drept de replica in fata parintilor.
Din pacate foarte multi oameni nu sunt obisnuiti sa isi puna la indoiala propriile idei intiparite, propriile moduri de viata, modul cum intamplarile din viata lor i-a marcat. Cei mai multi doar supravietuiesc, exista. Apoi asta este si un mecanism de aparare. Pentru ca s-ar speria de ceea ce ar gasi acolo, in sufletul lor, in amintirile lor. Prefera sa innabuse aceste lucruri. Acest mecanism de aparare de multe ori nici nu e constient. Iar acest lucru nu il vedem numai cu copiii, ci si cu oameni care stau sau vrand, nevrand ajung mereu in situatii nefericite, dar similare intre ele legat de job, relatii amoroase, etc.
In cele zise de tine eu vad ceva mai grav: parinte vesnic nemultumit. De copil ca nu face kk. Ca face pea mult kk. Ca nu zice. Ca zice prea mult. Ca nu mananca. Ca mananca prea mult.
Etc.
Nemultumire.
Nefericire.
Poate ai avut noroc de o soacra buna. Sunt multe cazuri in care soacra se baga, face scandal din orice, pune presiune.
E o chestie de mentalitate, de foarte multe ori inconstienta.
Femeia trebuie sa fie recunoascatoare sotului (si indirect neamurilor lui) ca „a fost luata” si ca i s-a oferit ocazia de a-si îndeplini menirea pe pamant si anume aceea de a avea copii.
Dada, m-a luat de pe drumuri altfel muream de foame si dormeam in shantz :)))
F la obiect articol (desi eu nu sunt nici in grupul tau si nici in altul).
Asteptarile tale sunt f rezonabile dat fiind motivul pt care ai creat acest grup. Realitatea e insa ca grupurile pe fb raman, in esenta, o metoda de socializare. Unde circula tot felul de informatii, unde nestiinta trece la acelasi rang cu stiinta, unde oameni intra sa le treaca timpul, sa aiba ce discuta si uneori, sa vada „dar oare altii cum fac?”
Am facut si eu parte din niste grupuri la prima nastere si am cedat dupa cateva luni. Am aflat si cateva lucruri interesante,dar cata informatie redundanta, inexacta sau dubiosica de a dreptul. De ce am stat? Pt ca nevoia mea era de socializare atunci:) si empatizare in greu chiar si cu strainii. Dar you don ‘t fix things on fb, really?.
Subscriu.
Grupurile de mamici rar vor rezolva altceva in afara de caca, pipi, papa.
Eu am fost intr-un grup de-al tau si, desi intentia grupului fusese una de blandete si respect, realitatea era ca mamele reactionau ca niste sectante indoctrinate si aveau cate o problema pentru orice solutie. Mi s-a facut efectiv sila atunci cand, la o intrebare banala, am primit noste comentarii de toata jena, in care, niste „neica nimeni” aveau niste concluzii halucinante despre niste lucruri pe care nu le cunosteau, dar le „stiau”. Asa ca am parasit grupul de femei duse cu pluta si mi-am vazut de viata.
Ideea e ca, la intrebari despre caca, pipi, papa, raspunsurile sunt destul de clare, atacurile personale sunt mai putine, desi prezente si acolo.
Evident ca n-as putea in veci sa pun vreo intrebare de suflet intr-un loc in care iti iei palme virtuale din nimic.
E ok sa faci introspectie, sa-ti pui intrebari despre tine, sa mergi mai in profunzimea lucrurilor, dar asta se face la terapeut sau cu un prieten bun (din viata reala), nu pe un grup de fb unde mai degraba celelalte mame te judeca, nu cauta sa te inteleaga sau sa iti ofere solutii care sa iti usureze si tie viata. Nu, femeia trebuie sa sacrifice tot pe altarul maternitatii. Pe scurt, despre asta e vorba.
Buna seara,
Va citesc articolul, ” impartasit” de o prietena, pe profilul ei de Facebook, acum putine minute.
Articolul „pica” la o saptamana de cand am lansat o cerere de aderare la grupul de „educatie cu blandete” – la fix, pentru ca urmaresc zilnic raspunsul la aceasta cerere.
Am o fetita de 1 an si aproape 4 luni pe care imi doresc foarte mult sa o ajut sa creasca om fericit si imi doresc sa o fac cu blandete. Cum am crescut batuta si abuzata verbal, nu ma pricep la „blandete”.
Bineinteles, caut sa fac pe dos decat mi s-a facut mie in copilarie, dar simt ca nu e suficient.
Inteleg ca un grup nu ma poate „repara” pe mine (pentru asta am luat masuri de cativa ani), dar imi imaginez ca as gasi raspunsuri sau idei sa ma ajute cu pitica, acum, in prezent, pana ma „repar”.
Promit sa nu intreb de diaree.
Va rog, aruncati o privire pe cererea mea.
Va multumesc
Nu am cum sa citesc tot articolul ca sunt la munca. Dar am apucat sa citesc primele randuri. Tocmai am cumparat o carte despre copii bolnavi de parintii lor. Si stii ca e o imensa spaima a mamelor cand apare diareea la copii? A mamelor cu probleme emotionale dobandite in copilarie? Aceste mame au frica de defecatie. Nici cartea nu am citit-o ca abia am cumparat-o dar deja e un fapt stiintific care a devenit deja destul de cunoscut ca exista legatura intre sistemul nostru digestiv si creier, ca provin din aceleasi celule stem si flora bacteriana intestinala are legaturi intime bidirectionale cu neurotransmitatorii si neuronii. Asa ca traficul pe acel articol e de inteles. Are tot legatura cu iubirea si modul in care am primit-o cand eram copii.
Buna, imi poti spune te rog ce carte este? Multumesc.
Sunt perfect de acord!Daca toti am fi mai atenti la profunzimea lucrurilor si la cat de importanta e fiecare zi din primii ani din viata micutului ,am reusi sa crestem niste viitori adulti fara frustrari si experiente neplacute care ies la iveala in momentul in care se vor confrunta cu anumite situatii in decursul vietii si le vor produce suferinte,sau vor evita diverse evenimente pt ca le starnesc sentimente sau amintiri neplacute.Spun asta din experienta mea….stiu f bine cu ce bagaj mai putin placut vin din copilarie si sunt foarte atenta ca fetita mea de 2 ani si 7 luni sa aiba amintiri frumoase cand va fi adult.
Depinde si cat ajutor ai in primii ani ,iar daca nu ai deloc…toate maruntisurile te storc de energie.Sunt tot felul de motive pt care multi nu pot considera un ajutor de undeva. Asa apare necesitatea de a rezolva urgent chestiile presante si pus pe locul doi educatia .
2 copii la 3 ani diferenta , cam dupa 5 ani am inceput sa am timp sa imi aud gandurile si sa consider mai atent partea asta de blandete. Nu ca nu m-as fi straduit si pana atunci dar epuizarea continua a scos multe rele din mine si tot ce imi doream e sa scap intreaga la cap in primul rand . E greu sa fii bland tot timpul , sa nu ridici vocea , cand tu nu ai mai dormit 8 ore de ani de zile . Lipsa de somn e pana la urma o forma de tortura .Apoi copiii mici au triplu mai multe nevoi fizice asistate de un parinte fata de unul peste 3 ani. Dar dupa ce am vazut un pic luminita de la capatul tunelului , tunelul asta in care macar unul avea sub 3 ani , parca s-au schimbat lucrurile . Am energie sa repar chestii si in relatia de cuplu , sa imi ajut partenerul sa vada ce vad si eu ca el nu e prea preocupat de educatia cu blandete, am timp si limpezire sa privesc din mai multe unghiuri sa gasesc solutia cea mai buna pt noi la diverse situatii.