Cât de mult depinde personalitatea copiilor noștri de cum ne purtăm noi cu ei?

Mereu m-am întrebat dacă și cât din felul în care SUNT copiii mei acum și vor fi peste cinci, zece, treizeci de ani, are de a face cu relația mea cu ei și cât e doar al lor. Mi se spune ocazional că am avut noroc, așa sunt ei, cooperanți și mai liniștiți. Sunt sigură că e și asta. Unii copii sunt mai energici, au nevoie să schimbe lumea încă de mici, nerespectând regulile, alții sunt lipicioși, unii mai independenți și așa mai departe. Observ cu mare interes cum copiii noștri, crescuți tot de noi, sunt diferiți, dar au și multe lucruri în comun. De exemplu, faptul că iubesc regulile și le respectă oriunde ar fi. Acasă le mai dezbatem, dar în spații străine, niciodată. Sofia e foarte independentă de mică, Ivan e încă lipit. Ea e vorbăreață, el e introvert și contemplativ. Au simțul umorului. Sunt curioși. Sunt corecți.

Mi-ar plăcea să știu că am contribuit și eu la felul simpatic în care sunt ei acum. Că au văzut la mine un model bun, că relația noastră deschisă i-a ajutat să se vadă pe ei așa cum sunt, plini de lucruri frumoase, iar pe cele mai puțin frumoase să le poată controla astfel încât să nu încalce reguli legale sau sociale. Mai avem cale lungă de străbătut împreună, dar ce din ce-am făcut bun sau rău a avut impact asupra lor?

Când copilul face ceva neplăcut la 5 ani, cât din actul lui e din vina noastră și cât e responsabilitatea lui? Dar la 10 ani? La 15? Dacă fiul nostru fumează și consumă droguri la 14 ani, dacă lovește și umilește colegi la școală la 12 ani, cine e responsabil?

Eu cred că e imposibil de tras o linie. Și mai cred că nici nu contează. Ce contează este ca noi, părinții, pentru că până una alta, noi suntem cei conștienți și responsabili, decizia de a naște pui și de a-i crește ne aparține în totalitate, așa că este responsabilitatea noastră să facem tot ce ne stă în putere pentru a ghida copilul în valori și principii cât mai sănătoase, să îi ascultăm, să fim atenți la semne, să ne oferim nouă sprijin și înțelegere. Nu să căutăm pe cineva să dăm vina când lucrurile nu ies așa cum ne dorim în copiii noștri.

Dar totuși, cât din ceea ce facem are impact semnificativ în personalitatea copilului nostru?

Am găsit câteva studii pe acest subiect în cartea Nu există părinte perfect, de Isabelle Filliozat, apărută sub  coordonarea mea la Editura Univers. Vi le arăt așa cum apar ele în carte, pe care v-o recomand, o să vă ajute mult să înțelegeți în ce fel propria copilărie vă conduce relația cu propriul copil, de ce ne enervăm pe copii, ce cărăm după noi fără să ne dăm seama, și cum putem scăpa de bagajele acestea care ne împiedică să ne trăim viața.

„Atitudinea afectuoasă și atentă a părinților îi poate ajuta pe puii de animale să depășească diferențele genetice. Niște cercetători de la Universitatea McGill din Montreal au constatat că puii de șobolan pe care mamele lor îi spălau, îi mângâiau și îi lingeau des deveneau mai puțin anxioși decât animalele mai puțin îngrijite. Într-un studiu recent, cercetătorii de la McGill demonstrează că îngrijirile oferite de mamă în primele zile de viață stau la originea unor schimbări durabile ale genelor care îi ajută pe puii de șobolan să înfrunte tensiunile de-a lungul întregii lor vieți. Cercetătorii de la National Institute of Health au constatat fenomene similare la maimuțe. Într-adevăr, părinții iubitori și atenți pun puii de maimuță la adăpost de o variație genetică particulară, care în lipsa acestei afecțiuni i-ar face agresivi și agitați. Iar micile maimuțe dezmierdate au, la rândul lor, tendința de a deveni părinți atenți: atașamentul față de mamă le servește ca model pentru legăturile pe care le stabilesc ulterior cu propria lor progenitură. «Important este că demonstrăm că un anturaj afectuos poate cu adevărat să amelioreze genele copilului», se arată entuziasmat Allan Schore, care studiază legăturile de atașament la Facultatea de Medicină a Universității California. Însăși psihologia copilului poate să se modifice și să compenseze o insuficiență genetică”.

La naștere, copilul este deja diferit de frații săi! Da, la naștere, el are deja nouă luni de viață…

Progresele ecografiei au putut scoate în evidență că fetusul reacționează la vorbele mamei. Pentru a testa reacțiile fetale față de mediu, cercetătorii măsoară mișcările de deglutiție. Acestea se intensifică atunci când mama i se adresează lui și scad când mama vorbește cu o prietenă. Cercetătorii au putut chiar să demonstreze, cu ajutorul filmărilor, că un copil reacționează la gândurile mamei sale. La urma urmelor, nu este atât de ciudat, de vreme ce gândurile noastre au un substrat fiziologic, iar fetusul este branșat la fiziologia mamei.

Vocea mamei este importantă pentru fetus: îl liniștește, îl calmează. Viața nu se desfășoară întotdeauna fără obstacole. Dacă se întâmplă ceva care sperie fetusul (sunt conștientă că acesta este un abuz de limbaj, el încă nu are capacitatea de a-i fi frică, este o proto-frică, stresul este încă destul de puțin diferențiat în organismul său, iar sistemul de procesare a emoțiilor încă nu este pus la punct), dacă nu este liniștit de mamă sau de o altă persoană care-i vorbește despre ceea ce se întâmplă, bebelușul va simți ulterior o lipsă fundamentală de încredere. Chiar dacă nu înțelege vocabularul folosit de mamă, percepe muzica vocii ei și modificările fiziologice prin intermediul cordonului ombilical.

Vocea și mirosul tatălui sunt, de asemenea, foarte importante. Fetusul și-a auzit tatăl vorbindu-i și îi cunoaște moleculele mirosului. Mama le-a inhalat și i le-a transmis. Pe pieptul tatălui, el își regăsește reperele, este în siguranță.

Activitatea motorie fetală pare să fie un indicator al temperamentului pe care îl vom întâlni în copilărie. Potrivit lui DiPietro, comportamentul nu începe la naștere, ci cu mult înainte[1]. Ritmul mamei, producția ei hormonală și mai ales stresul ei au un impact asupra comportamentului fetusului. Mamele cele mai stresate tind să aibă fetuși mai activi și bebeluși mai iritabili.

Numeroși părinți, observând diferențele dintre copiii lor, pun asta pe seama geneticii: „Copiii mei nu seamănă între ei, deși au primit aceeași educație!”. Uită că nu poți să educi la fel doi copii. Nici măcar doi gemeni monozigoți! Trebuie să-i alăptezi pe rând sau, dacă sug împreună, inevitabil unul va fi la sânul stâng, iar celălalt la sânul drept și, este un fapt fiziologic, nu avem aceeași cantitate de lapte în ambii sâni.

Părinții nu pot fi aceiași și cu primul copil, și cu următorii. În cazul primului, se apelează mult mai des la pediatri. Părinții sunt, în mod natural, mai anxioși și mai exigenți. „Cu primul eram mai severi, recunosc, nu avea voie să greșească. Trebuia să reușească. La al doilea, totul părea mai puțin important”, declară o mamă. E celebra glumă: „Când suzeta primului copil cade pe jos, mama o sterilizează. Când cade suzeta celui de-al doilea, o spală. Iar când o scapă cel de-al treilea, ea o șterge puțin de blugi!”. Cum putem spune că le dăm aceeași educație? Ca să nu mai punem la socoteală că, dacă primul copil este singur, cel de-al doilea nu este… și nu e totuna să ai o soră mai mare sau un frate mai mic.

Dată fiind istoria sa specială, primul copil este în general mai sârguincios, mai hotărât și mai puțin sociabil. Mezinul este, statistic, mai sociabil, mai deschis la experiențe noi, jucăuș și nostim. Un studiu efectuat pe 250 de frați și surori de către psihologii Matthew Haley și Bruce Ellis, de la universitățile din Arizona și Christchurch, în Noua Zeelandă, a demonstrat că, într-adevăr, cei mai mari sunt mai concentrați, mai conștiincioși, mai respectuoși față de reguli. Mezinii par mai rebeli și mai deschiși: pentru ei nu există reguli stricte, contează mai mult noutatea și rețelele sociale[2].

De asemenea, primii născuți sunt (statistic) mai inteligenți decât frații lor mai mici. Pur și simplu pentru că, fiind copii unici pentru un timp, se bucură de întreaga atenție și sunt mai stimulați intelectual. Un studiu realizat la universitatea din Oslo[3] a arătat că, atunci când un copil vine pe lume „ca prim născut” deoarece copilul sau copiii născuți înaintea sa au decedat, și beneficiază deci de o atenție exclusivă, IQ-ul său este la nivelul unui prim născut. Așadar, disponibilitatea și atenția părintelui fac diferența. N-are rost să ne învinovățim. Dar nici să-l învinovățim pe copil pentru că nu are rezultate la fel de bune ca ale fratelui său…

Orice explicație am da acestor rezultate, „caracterul” copilului respectiv este determinat mai mult de locul său în familie decât de gene.

Caracterul este rezultatul unei adaptări la un mediu. Pe un teren genetic dat vin o sumă de obișnuințe emoționale, relaționale și comportamentale dobândite. Caracterul este ansamblul reacțiilor afective, al atitudinilor față de sine, de ceilalți și de viață. Aceste atitudini sunt elaborate sub presiunea comună a factorilor înnăscuți și a celor dobândiți. Ele sunt consolidate de reacțiile la mediu și uneori fixate prin punerea unei etichete: „Bernard este neîndemânatic”. Când reacțiile sunt repetate atât de mult, încât devin obișnuințe reacționale, ele creează ceea ce vom numi „personalitatea” noastră, adică masca de teatru – de la cuvântul grec persona – pe care o folosim în societate.

Când nu văd decât această aparență, părinții pot fi enervați de anumite atitudini sau reacții ale copiilor lor. Îndată ce reiau contactul cu Ființa care se ascunde dedesubt, compasiunea și iubirea revin. Această acceptare necondiționată alcătuiește baza încrederii necesare copilului pentru a putea să evolueze, să se schimbe, să se elibereze de comportamentele sale excesive și să devină cu adevărat el însuși.

Nu putem controla totul în mediul unui copil. Fiecare persoană are propriul ei parcurs, se construiește cu specificitățile ei. Fiecare persoană este unică. Un șoc afectiv, decesul unui părinte, un accident de mașină, orice traumatism poate zgudui psihismul sugarului, ba chiar și pe al fetusului. Emoțiile, și mai ales hormonii fricii, trec de bariera placentei. Emoțiile sunt reacții fiziologice: când nu pot fi duse la capăt, exprimate, lasă urme fiziologice în organism. Foarte devreme, copilul poate să încorporeze frici fără a le putea numi. Aceste frici vor reapărea mai târziu sub forma unor simptome pe care părinții nu le vor înțelege neapărat. Un stres in utero, de exemplu, poate să perturbe echilibrul biologic al stomacului, să distrugă enzime. Anumite proteine nu vor putea fi digerate, ca peptidele de gluten, de exemplu, care vor migra până la creier, perturbând schimburile neurotransmițătorilor cărora le vor lua locul[4]. Cauza hiperactivității copilului este atunci deopotrivă fiziologică și psihologică, de vreme ce la origine se află un șoc, o frică. Psihoterapia este insuficientă, fiind necesară o reînsămânțare a stomacului cu enzimele lipsă.

Viața este complexă și nu se poate reduce la o cauză, la o explicație. Viața psihică și viața fiziologică sunt strâns legate. Asta explică de ce nu este atât de simplu să „deprogramezi” un comportament. Creierul nostru de adult este matur și ne permite să ne stăpânim gesturile, atitudinile, gândurile… dar cel al unui copil nu este încă suficient de organizat pentru a exercita acest control. Cunoașterea acestui fapt ne poate ajuta să ne respectăm mai mult îngerașii, fără să închidem totuși ochii. Un copil cu dificultăți are nevoie mai mult de ajutor și susținere decât de ordine de a înceta sau a se schimba, de amenințări sau de constrângeri.

„Caracterul” unui copil are origini multifactoriale. Un comportament are întotdeauna un motiv. Rămâne să-l descoperim, ceea ce nu este lucru ușor. Când avem îndoieli, să ne abținem de la orice judecată și să căutăm împreună…

[1] J.A. DiPietro et al., „Development of fetal movement – fetal heart rate coupling from 20 weeks through term”, în Early Human Development, vol. 44, nr. 2, 1996, pp. 139-151.

[2] Cerveau et Psycho, nr. 17.

[3] P. Kristensen și T. Bjerkedal, „Explaining the relation between birth order and intelligence”, în Science, vol. 316, apud Cerveau et Psycho, nr. 23.

[4] Se pare că peptidele de gluten se instalează în butonii sinaptici, împiedicând recapturarea neurotransmițătorilor.

Photo by Priscilla Du Preez on Unsplash