Am pus mai jos un capitol despre epuizarea maternă, care duce în majoritatea cazurilor la episoade agresive împotriva copiilor. Textul e extras din cartea Nu există părinte perfect, de Isabelle Filliozat, în curs de editare la Editura Univers. O carte pe care trebuie s-o citească toți părinții, bunicii și bonele din țara asta. Dacă ai fost copil și acum interacționezi cu copiii, cartea asta e despre tine. Citiți.
O autoare franceză, Violaine Guéritault lucrează la o teză de doctorat despre burnout-ul mamelor. Fiecare proaspăt părinte poate să-i cadă victimă. Toate mamele, chiar și cele care par să se descurce, duc o viață de zi cu zi foarte stresantă. O mulțime de sarcini repetitive, prea puțină recunoaștere, constrângeri orare nebunești, numeroase situații asupra cărora nu au nici un control, imposibilitatea de a se concentra asupra unei sarcini fără a fi întrerupte de zece ori, și asta… 24 de ore din 24 și 365 de zile pe an, pentru o durată nedeterminată. Fiindcă e cu neputință să demisionezi din postul de mamă!
Un bebeluș este absolut minunat! Ce le epuizează atât de mult pe mame? Tocmai această imposibilitate de a se plânge, pentru că situația lor este atât de „minunată”.
Violaine Guéritault stabilește lista agenților de stres din viața unei mame:
– Munca de mamă este o eternă luare de la capăt a fiecărei sarcini. Ea spală, șterge. Totul este murdărit din nou peste câteva minute, privând-o pe femeie de sentimentul de împlinire care dă sens muncii și oferă energie.
– Mama trăiește numeroase situații asupra cărora nu are nici un control. Ar vrea să-și poată proteja copilul de orice, dar adesea se descoperă neputincioasă. Accidente, spitalizări, dar și viața de zi cu zi: colicile sugarului, apariția dinților sau o înțepătură de viespe.
– Ceea ce îi caracterizează pe copiii foarte mici este imprevizibilitatea. Mama își planifică ziua… care cu siguranță va fi dată peste cap. Pleci să te întâlnești cu o prietenă și, când să-l așezi pe bebeluș în mașină, trebuie să-i schimbi scutecul. Chiar dacă ești foarte organizată, sugarul va reuși să-ți destabilizeze orarul. Seara, mama are adesea acest sentiment foarte neplăcut: „N-am făcut nimic toată ziua”.
– Orice muncă merită răsplătită… S-ar părea ca asta nu se aplică și muncii de mamă. Ea este idealizată și onorată cum se cuvine în ziua de sărbătoare care-i este consacrată, dar în viața cotidiană primește prea puțină recunoștință. Tot ceea ce face este considerat o datorie.
– La toate acestea se adaugă faptul că nu are dreptul să greșească. Fixează ea însăși ștacheta foarte sus și cade ușor pradă disperării când constată o diferență între modelul a ceea ce ar vrea să fie și situațiile pe care le trăiește zi de zi.
– Cine se ocupă de susținerea mamelor? Din punct de vedere psihologic, ele sunt singure cu micuțul în cea mai mare parte a timpului. Uneori pot merge undeva unde sunt primite mamele împreună cu bebelușii pentru câteva ore, dar există puține locuri unde pot găsi fie și numai pe cineva care să le asculte. Majoritatea oamenilor vor să audă că mama este fericită și împlinită cu niște micuți așa de drăgălași și de scumpi. Nu vor să audă că uneori îi vine să-i strângă de gât. Soțul? Când se întoarce de la serviciu, mama fie nu îndrăznește să-i ceară nimic de teamă să nu plece iar, fie îl potopește cu o avalanșă de plângeri pe care el nu a învățat să le admită. Îi răspunde că nu are decât să se întoarcă la muncă sau că, iată, Martine ori, mai rău, mama lui se descurcă bine… Pe scurt, foarte puțină susținere din partea asta.
În general, o mamă care stă acasă face toate treburile menajere. În loc să-i ofere un ajutor material care i-ar limita oboseala, se întâmplă ca soțul chiar să aștepte ca ea să se ocupe și de el! O menajeră? Nici nu se pune problema, își spun, mai mult sau mai puțin conștient, femeile: „Mama se descurca, eu de ce n-aș putea?”. În plus, mulți soți nu văd necesitatea unei asemenea cheltuieli „de vreme ce altă treabă n-ai toată ziua”.
Poate dezechilibrul din repartizarea sarcinilor să afecteze dragostea unei mame pentru copilul ei? Da!
Trivializez? Exagerez? Credeți oare că dragostea unei mame nu poate depinde de spălatul vaselor sau de aspirator? Ei bine, poate!
Prea multe rufe de spălat, prea multe podele de frecat, prea multe mâncare de gătit și vase de curățat, toate acestea pot altera capacitatea de a iubi.
De fapt, nu sarcina însăși îndepărtează dragostea, ci sentimentul de nedreptate. O nedreptate rareori recunoscută ca atare. O nedreptate rezumată în această constatare cotidiană: dacă el schimbă un scutec, tuturor li se pare că e minunat; dacă ea schimbă un scutec, nu o admiră nimeni. E ceva „normal”. Un bărbat, tată casnic, mi-a mărturisit într-o zi: „Constat în fiecare zi cât de nedrept e pentru o femeie. Eu ridic zece grame și sunt felicitat, adulat. Ea ridică zece tone și nimeni n-o bagă în seamă”. O conștientizare rară, atât la bărbați, cât și la femei. Și, chiar când aceasta există, nedreptatea persistă, atât este de adânc înscrisă social. Alți soți, mai puțin sensibili, nici măcar nu văd problema și pot să-și devalorizeze, să-și umilească, să-și învinovățească soția când ea se plânge că nu reușește să-și îndeplinească obiectivele.
Femeia casnică trebuie să reprime multă furie: cea legată de frustrare ori de nedreptate, la care se adaugă uneori cea a suferinței provocate de un soț inconștient, dacă nu lipsit de delicatețe.
Femeile care locuiesc singure nu au mai multe greutăți decât celelalte. Nu lipsa bărbatului, ci resentimentul inexprimabil împiedică dragostea să înflorească.
Societatea noastră așteaptă din partea femeilor să știe cum se procedează, de parcă la ele ar fi ceva înnăscut. Au reputație de profesioniste, în timp ce puținii bărbați care se aventurează pe acest teren sunt considerați amatori. Realitatea este că ele nu știu nimic în plus față de un bărbat. Desigur, secretă hormonii atașamentului și au laptele la purtător, dar nimic nu este înscris în genele lor cu privire la cea mai bună marcă de scutece, la vaccinuri sau la relațiile cu profesorii. Ca să nu mai punem la socoteală că trebuie să se adapteze mereu. Nimic nu e învățat pentru totdeauna cu un copil, el crește, se schimbă. Și nici un copil nu seamănă cu altul.
După un anumit timp, mama nu mai poate.
Prima fază a burnout-ului este foarte bine descrisă de Violaine Guéritault[2]: rezervorul de energie e gol. Ea este în plină epuizare emoțională și fizică din cauza acestei necesități de adaptare permanentă.
Dacă nu primește ajutor și susținere, dacă nu poate elimina preaplinul de stres, mama riscă să atingă foarte repede al doilea stadiu, cel al depersonalizării, al distanțării.
Mama știe că trebuie să continue să funcționeze, dar nu mai știe cum! Singura ei soluție este să se rupă, inconștient, de sursa de stres, pentru a minimiza pierderile de energie și a continua să îndeplinească, asemenea unui automat, sarcinile de care nu poate scăpa. Mama epuizată se ocupă de copil, dar fără afecțiune. Nu mai este prezentă. Am trecut toate prin aceste momente de completă epuizare. Facem ce trebuie făcut, umplem cada cu apă, strângem masa, culcăm copiii, dar totul se întâmplă în mod automat. Când se instalează epuizarea, acest mod automat devine permanent. Mama se îndepărtează tot mai mult de copiii ei. Nu mai este prezentă afectiv.
Mama care nu este sprijinită se cufundă în depresie. Este din ce în ce mai puțin eficientă, totul îi cere un efort uriaș, se îndoiește de capacitățile ei. Unele sarcini pe care le îndeplinea înainte – să vorbească la telefon, să completeze dosare… – i se par insurmontabile. Încetul cu încetul, alunecă în cea de-a treia și ultima fază a burnout-ului. Urlete, lovituri, pedepse, mama face tot ce nu voia să le facă propriilor ei copii și, bineînțeles, lucrurile se înrăutățesc, creând un cerc vicios. Mama care se vede ea a fi, în care crede că s-a transformat este atât de departe de cea care visa să fie, încât poate ajunge chiar să renunțe cu totul la acel plan. Pierzându-și motivația și stima de sine, reneagă tot ce a făcut, toate realizările ei din trecut, prezent și viitor.
Chiar dacă nu toate mamele se scufundă în depresie, o imensă majoritate – ca să nu spunem toate – trec printr-o fază scurtă, recurentă sau prelungită de epuizare.
Burnout-ul nu este cauzat de vreo fragilitate a femeii, nici de faptul că ea ar avea un trecut mai dureros decât al altora, ci rezultă din interacțiunea cu anturajul ei. Este inutil să-i dai medicamente: nu ea are nevoie de tratament, ci mediul ei trebuie regândit. De asemenea, nu este o patologie rezervată femeilor. Un pediatru elvețian a demonstrat că tații trec prin exact aceleași stări când rămân acasă să se ocupe de bebeluș.
În aceste condiții dificile, înțelegem că uneori paharul se umple și copiii îl ciocnesc. O mamă epuizată, afectată de burnout, se detașează de copilul ei. Se percepe drept prizonieră, exploatată de copil. Poate să se revolte împotriva exigențelor acestuia, să-l considere un tiran… și să-l urască pentru asta. Uneori cu o asemenea intensitate, încât ura aceasta poate să șteargă orice sentiment matern din ea. „Mă sleiește”, spunea Camille. „Nu-l mai suport. E groaznic ce spun, dar nu simt nimic pentru copilul meu. Uneori mă ocup de el ca un automat. Mă scoate din sărite foarte repede. Dacă nu face imediat ce-i cer, o iau razna.”
Este Camille o mamă rea? „Nu e maternă”, o judecă soacra ei. La sfatul meu, Camille a reînceput serviciul… și, puțin câte puțin, și-a regăsit afecțiunea față de copilul ei! Acum îi face plăcere să se joace cu el. Pur și simplu, era în faza extremă de burnout!
Emoții reprimate, devalorizare de sine, îndepărtare emoțională, distanță afectivă, neputință, frustrare… Cocktailul este exploziv! Când o mamă cedează nervos și își maltratează copilul, întreaga societate trebuie să poarte responsabilitatea, nu numai ea.
Ca să râdem puțin…
Într-o seară, un bărbat se întoarce de la serviciu. Copiii lui, încă în pijama, se joacă în noroiul din grădină. Pe gazon, de jur-împrejurul casei, cutii goale de mâncare congelată și de suc. Intră în casă, iar acolo e și mai rău. Vasele murdare sunt împrăștiate în toată bucătăria, mâncarea câinelui e vărsată pe podea, un geam e spart și sunt cioburi peste tot.
În living, găsește jucării, haine, o pată pe covor și o lampă răsturnată. Bărbatul se sperie că soției sale i s-a întâmplat o nenorocire. Se repede la etaj și acolo, uluit, o găsește încă în pijama, stând în pat și citind liniștită. Ea se întoarce zâmbind și îl întreabă:
– Cum a fost ziua ta?
– Ce… ce s-a întâmplat azi aici?
Ea, zâmbitoare…
– Știi, în fiecare zi, când te întorci, mă întrebi ce-am făcut toată ziua, iar când îți spun că m-am ocupat de casă și de copii… îmi spui: „Atâta tot?”. Ei bine, azi n-am făcut nimic!
Și o completare de la mine: dacă te regăsești în cele de mai sus, soluția nu este să te complaci în situația asta, să te bucuri că ai găsit motivul agresivității tale față de copil și să te mulțumești cu asta, dimpotrivă. Acum că știi care e problema, trebuie să găsești rapid soluții împreună cu familia ta. Ai nevoie de pauze mici, ai nevoie de câteva ore doar pentru tine, ai nevoie de timp, de aer. Faceți astfel încât să te poți relaxa, altfel relația ta cu copilul și cu tine însăți se va altera tot mai mult, va crește sentimentul de vină, pierzi timp prețios. Nu e prea târziu!
Sursa foto: mamă epuizată via Shutterstock.com
La noi este si presiunea uriasa din partea familiei extinse – parinti si rude apropiate. Si ideea aia ca tre’ sa fie casa luna, nu doar copilul fericit. Acum 2 seri am avut iar o discutie cu maica-sa, ca erau niste vase nespalate (inca). Si ca stau si pierd timpul pe calculator.
Apuca-te si explica-i omului ca respectivul calculator plateste facturile, ca asta este munca mea. Apoi s-a apucat barbata-miu sa puna niste intrebari:
‘Cat te-ai jucat tu efectiv cu noi’. Ca nu isi aminteste sa fi stat vreunul din parinti, asa, ca noi, sa se joace cu ei.
‘Cine a avut grija de mine?’
‘Sora-ta’
‘Si de ea un mos din batrani’, concluzioneaza sotul.
Ca parintii erau ocupati cu ‘cariera’ si ma-sa cu scrobitul hainelor. Aia conta, nu copilul, care crestea cu cine apuca si de obicei singur, cu cheia la gat.
Noi avem noroc ca am rabdare serioasa si nu ma razbun pe copil, cand simt ca imi vine sa arunc ceva de la etajul 4. Si fata este super-relaxata, in 99.9% din timp, asa ca e o placere sa ii fii alaturi.
Dar usor nu este sa lucrezi de acasa (adica sa stai cu nasul in calculator, dupa ideea unora), si sa te si ocupi de aproape tot ce tine de casa in acelasi timp.
Cea mai buna chestie pentru o mama este un sot intelegator, care sa puna si el mana pe una-alta si sa nu aiba pretentii de print. Daca ai cu cine sa faci echipa, treci usor peste toate.
Mama, ce bine ai vorbit! Cum ii facem pe sotii de mame lucratoare de acasa sa fie intelegatori si sa mai puna si ei mana pe cate ceva?
Imi vine sa plang citind. E rezumatul vietii mele din ultimii 8 ani. Am regrete serioase in legatura cu faptul ca am acceptat sa fiu mama de 3. Nu pot sa imi dau demisia, nu pot sa fug, nu pot sa mor. Tot ce pot face e sa fiu sincera cu cei din jur si sa ii avertizez ce inseamna sa ai copii.
Imi pare rau ca simti asta. Cred ca daca ai suficient ajutor si cineva te ajuta sa iti „umpli rezervorul”, te poti descurca si cu cei 3 copii si sa ai chestiile tale. Poate ca momentan nu ai de la cine sa ceri ajutor, dar sper ca in timp sa se mai echilibreze lucrurile si sa fie mai bine. Eu cred si ca e destul de greu cu doi (trei) copii de varste apropiate, in cazul meu de ex, diferenta de varsta e de 10 ani (poate putin cam mult, dar se inteleg si asa) si mi se pare foarte bine. Apropo de avertizarea celor din jur, cred ca nimeni nu intelege ce si cum pana nu trece prin experienta respectiva. 🙂
Sanatate multa si succes pe viitor, sper sa fie mai bine!
Multumesc, Iulia! Te imbratisez.
si eu planuiesc al treilea, am doi micuti adorabili, cu dferenta de 2a10l intre ei si de epuizare imi e cel mai frica. Stiu ca nu ma asteapta usor, dar stiu ca as regreta mai tarziu daca nu incerc sa avem inca un copil, cel putin. Ne dorim mult sa avem al treile copil desi stim ca e foarte greu, dar vom trece peste toate, impreuna.
Sotul e fara frati, eu am o sora cu diferenta de 5 ani si nu avem niciun fel de relatie…e greu sa fii singur in lume.
Locuim in strainatate si aici ma deprima cateodata sa vad cum bunicii si familia extinsa se implica in cresterea copiilor, noi nu avem pe nimeni. Nu stiu in ce Vest a vazut o citititoare ca bunicii nu isi ajuta nepotii/copiii, ca aici sunt peste tot inconjurata de astfel de exemple.
De la gatit, curatenie si dus-adus copiii la scoala/gradi, stat cu ei in weekend. Chestii simple care se aduna.
Cred ca rolul bunicilor e important, ei pot ajuta la cresterea copiilor daca si ei au fost ajutati la randul lor. Sigur ca nu te poti astepta sa iti creasca nimeni copiii in afara de tine si poti angaja bona…desi pe mine ma trimitea mereu cu lunile in toate vacantele la bunica…ne crestea practic…in lunile cand nu era scoala, pe toti verii. La fel si sotul. Ce ma uimeste e ca parintii nostri desi au fost ajutati si material si cu cresterea copiilor de parintii lor, ei nu se implica deloc in cresterea nepotilor. Ciudat.
Nu este asa ciudat. Moravurile au evoluat, bunicii nostri stiau doar sa munceasca, pe cand parintii nostri au prins si o viata mai buna si poate au si ei dreptul la o batranete linistita. Bunicii nu au nicio obligatie, este alegerea fiecarui adult sa faca 1-2-3… copii.
nu stiu ce sa zic despre evolutie, asa o fi in cazul dvs., la noi in familie nu e asa deloc. Nu pot spune ca au muncit asa mult, parintii sotului au fost tot in somaj d cand avea el 8 ani, si el muncea pentru ei de la 18 ani…i-a intretinut si inca ii. Va imaginati in ce certuri a crescut…La fel si la mine, dupa moartea tatalui, a trebuit sa o ajut pe mama si sora. E greu sa lupti pentru a iti intemeia o familie si pe de alta parte sa iti intretii si parintii…care oricum ei au fost ajutati de proprii lor parinti ( nu au platit chirii, rate ff putin, parintii lor ii ajutatu cu mancarea saptamanal si cu avansul la prima lor locuinta). Iar ei acumla batraneti vor doar sa i ajutam si ne spun ca suntem egoisiti…egoisti ca am ales sa ne intemeiem o familie, cred. Nu stiu sincer cat au evoluat si cata intelepciune au, eu cred ca omul e tot la fel mereu, cum au fost tineri asa sunt si la batraneti.
Asa ca da…ma intreb , de ce? De ce o generatie trebuie sa traga cat trei din urma? Ma bucur ca nu e asa in majoritatea cazurilor de bunici, si multumim bunului D-zeu ca putem sa ne crestem copiii decent, in armonie, fara certuri, crize din lipsa banilor, boala cauzata de stres. Si da, ne dorim foarte mult al treilea copil pentru ca asa simtim, pur si simplu ei sunt bucuriile noastre mai mari lumea asta. Iar bunicilor le spunem ca acum e randul nostru sa traim, au avut si ei partea lor si copiii ne sunt prioritatea. La noi nici macar nu e vorba de un mic ajutor din oartea parintilor, e vorba de a ne lasa sa traim si sa ne crestem copiii. Egoism, cum se va numi
Dar de ce ai repetat experienta?
Imi pare tare rau, sper sa gasesti resursele necesare sa continui lupta.
Eu, una, n-as putea, si datorita oamenilor ca tine, care recunosc cat de greu e, am putut judeca si lua decizia de a nu face copii.
Best decision ever, desi adesea contestata de cei din jur. Asa ca ultumesc pentru sinceritate si… mult succes!
A. si eu sunt tot mama de 3 si am suportul intregii familii dar am multe momente in care consider ca am gresit – vorba vine, nu imi imaginez viata fara vreunul dintre ei – in care ma gandesc ce usor ar fi fost daca aveam un singur copil, parfum de viorele comparativ cu…stii prea bine, 3.
Asta in conditiile in care am bunici – ambele perechi – care ne ajuta cat de mult pot si ne intelegem bine, copiii mei au un tata implicat 100% ca si mine…E GREU oameni buni! Chiar stateam intr-o zi si ma gandeam ca atunci cand fiica mea va creste mare ii voi spune sa se gandeasca de 2000000 de ori inainte de a decide cati copii isi doreste si de la ce varsta.
Nu ca mama nu mi-ar fi dat acelasi sfat la un moment dat cand eram in incercari pentru numarul 2, moment in care m-am suparat foarte rau pe ea. Ma intreba la modul franc de ce nu vreau sa ramanem doar cu un copil, ca e mult mai usor din toate punctele de vedere…
Am zile in care regret alegerea facuta dar astea sunt clar MULT mai putine si mai putin intense decat toate ZILELE in care sunt foarte fericita cu cei 3 iezi cucuieti.
Iar povestea se va repeta pentru ca, nu-i asa, pana nu testam pe propria piele, de la o anumita varsta, ignoram sfaturile parintilor cu succes.
Eu am crescut singura trei copii,fara nici un ajutor.Sotul incepea munca la 5 dimineata si termina seara. A fost extrem de greu,uneori imi venea sa ma dau cu capul de pereti. Cand eram insarcinata cu al treilea copil si ceilalti doi aveau patru,respectiv doi ani,uneori trebuia sa-i urc in masina si sa plec sa fac cateva ture doar ca sa pot sta jos un timp.Cand mergeam la medic cu un copil ii luam cu mine si pe ceilalti doi.Eram tot timpul extrem,extrem de obosita.Uneori ma gandeam ca pe un pat de spital m-as odihni putin. Din fericire perioda cea mai grea a trecut cu bine si nu am ajuns niciodata la depresie.Dar ma gandesc ca nu toate femeile reusesc sa reziste si se ajunge la tragedii. O mama de copii mici mai ales are nevoie de ajutor.
Unde a fost postarea asta acum 10 ani, unde … dar ce bine prinde şi acum, mereu, mereu actuală.
Vă îmbrățişez pe toate, sănătate şi răbdare!
Eu tot cu trei, toti sub 5 ani. In majoritatea timpului sunt singura cu ei pt ca sotul lucreaza foarte mult iar cand e acasa e f obosit. Cand ma mai ajuta si el simt ca sunt in concediu. Avantajul e ca am ajuns sa ma bucur chiar si cand ies o ora pana la supermarket. Partea trista e ca, desi ar fi cine sa ne ajute – mama sotului locuieste in apropiere si e pensionara – prefera sa se odihneasca, iar cand o face, o face cu masura, ca sa nu ne invatam, probabil. De multe ori ma gandesc cat de bine mi-ar fi daca as primi un ajutor mic din partea ei – o mancare gatita, spre exemplu – pentru ca as fi mult mai odihnita si disponibila – pt copii si sot, desigur. 🙂 Totusi rezist, nu am facut depresie, desi am avut perioade in care eram f trista si plangeam zilnic, simtindu-ma sfarsita. Stiu ca sunt si cazuri triste, de mame care au facut depresie si de acolo au ajuns la gesturi nebunesti. E f trist. Ma bucura acest articol si aceasta schimbare de optica si sper ca atunci cand veti vedea o mamica nervoasa sau care adreseaza cuvinte nepotrivite copilului, sa nu va grabiti sa o judecati ci sa va ganditi ca poate e nedormita si nu are niciun ajutor in cresterea celui mic. E bine sa intelegem ca nu suntem perfecte si avem limite. Greseli facem si vom face in continuare iar pe unele nici nu le constientizam. Important e sa ne straduim si sa ne dorim sa facem bine. Copiii nostri vor trebui sa invete sa ne ierte, asa cum si noi incercam sa ne intelegem si sa ne iertam parintii. Lectia iertarii si a acceptarii propriilor limite e la fel de importanta ca toate celelalte.
Well, ai facut 3 copii, iti asumi, e simplu. Mama ta soacra nu are nicio datorie fata de tine sa-ti gateasca si sa te ajute. E pensionara, iar dupa o viata de munca, are tot dreptul sa se relaxeze si sa aleaga sa-si vada de ale ei. Doar in Balcani e traditia asta din mosi-stramosi ca bunicii sa fie datori sa ajute la cresterea nepotilor. Peste tot pe unde am fost, in Vest, in SUA, fiecare familie e pe cont propriu, se viziteaza de sarbatori si aia e. Bunicii pensionari se relaxeaza, calatoresc, merg in centre de recreere specifice varstei lor, ceea ce e absolut normal. Nu inteleg ce anume trebuie sa „ierti”, ca statutul de bunica nu vine la pachet cu cel de bona fara plata si bucatareasa.
Perfect adevarat Deea. A fi bunic nu inseamna a creste nepoti sau a face treburi gospodaresti pt alta familie. Da, copiii lor au o alta familie creata fata de care au responsabilitati. Bunicii sunt responsabili doar pt viata lor si e normal sa faca ce vor cu timpul lor liber fara sa fie judecati. Eu au crescut deja un copil, doi, au muncit zeci de ani, au gatit, calcat, spalat tot zeci de ani, acum cand sunt liberi sa se bucure de pensie si o viata usoara, sunt obligati sa o ia de la capat cu nepotii. Nu dragilor, lasa-ti-i sa-si traiasca linistiti batranetea asa cum isi doresc. Cine are nevoie de ajutor plateste pe cineva dispus sa presteze respectivele servicii. La cat de greu ne este acum sa facem fata vietii de familie, imi doresc ca la pensie sa fiu suficient de ssnatoasa sa ma bucur de libertatea dobandita, nu sa cresc nepoti. Daca vreau, ii cresc, daca nu, nu. Iar fi-miu nu va avea niciun drept sa-mi ceara ceva ce nu doresc
Doamne, nimeni nu cere ca bunicii sa CREASCA nepoții, aici e vorba de familie, de petrecut cateva ore din cand in cand cu nepotii tai. Sa-i scoți la un film, sa-i răsfeți cu cartofi prăjiți sau ce nu primesc acasa, sa-i lași sa se culce mai târziu.
Sau la o saptamana-doua sa chemi familia la tine la masa. I don’t know, family stuff.
Ai mei își vad de viata lor dar vor sa ne vadă, ne vizitează și ne primesc cu drag la ei acasă iar când avem o problema familia e cea la care apelam prima data (valabil și pentru ei)
Chiar te aștepți ca atunci când copilul s-a mutat de acasă sa nu mai aveți nici o treaba unul cu celalalt, decât mese stresante de sărbători?
Nu știu în ce vest ați văzut asta, poate în vestul salbatic.
Distracție plăcută la pensie când o sa va plângeți ca nu va suna nimeni.
Asa este cum spui, dar comentariul initial s-a referit la faptul ca soacra ajuta „cu masura”. Poate nu asta fost intentia, dar suna ca si cum bunica ar trebui sa-si puna viata in slujba nepotilor fara masura.
De acord cu tine Cris, insa majoritatea mamicilor asta asteapta de la mame/soacre. Nu relatia de care vorbesti tu si care este cel normal intr-o familie. Toate colegele mele isi barfesc soacrele/mamele ca nu vor sa creasca nepotii si sunt nevoite sa plateasca bone, ca nu vor sa le gateasca, sa le spele, ca nu vor sa-i ia in fiecare we la ele ca ei sa se plimbe….cam asta isi doresc parintii de la bunici din pacate. Eu la asta m-am referit.
Prietena mea isi paseaza baiatul la bunica aproape zilnic si in fiecare sfarsit de saptamana, mama ei a cedat dupa 4 ani si acum se viziteaza, o ajuta in situatii la nevoie, il mai plimba, il rasfata si cam atat. Evident ca ea este profund nemultumita si se plange peste tot ca nu primeste ajutor. Eu despre astfel de cazuri vorbesc, care din nefericire sunt multe la noi in tara. Pt ca asta este mentalitatea multora, bunicii trebuie sa creasca nepoti ca doar sunt pensionari si n-au ce face.
Daca voi fi o bunica sanatoasa imi voi ajuta noua familie cu drag, dar nu voi deveni niciodata mama surogat a nepotului si gospodina lor pentru ca ei sunt tineri si ocupati.
Criss , unii bunici nu doar ca-si cresc nepotii, dar si ies la pensie mai devreme special pt asta, de bunavoie si nesiliti de nimeni si poate chiar li se pare ceva firesc. Sunt foarte mari diferentele intre oameni.
Dar de ce nu ți-ai dori sa ajuți la creșterea propriilor nepoți? Eu ma gândesc ca asta este o mare bucurie pt orice bunic. Dincolo de egocentrismul propriu eu ca bunic tocmai, știind cât de greu este în ziua de azi sa crești copii, cu programul de munca 10 ore pe zi, cu atât mai mult as ajuta.. Este ceva ce oricum te menține fizic și psihic activ
Daca vorbim despre “datoria” de a ajuta, desigur suna ca o corvoada. Eu ma gandeam mai mult la bucuria de a sta cu nepotii, 2-3h, o zi, doua pe saptamana. Eu mereu am crezut ca oamenii de varsta a 3-a asteapta cu nerabdare sa devina bunici, sa mearga cu ei in parc, sa le spuna povesti, sa le pregateasca ceva bun la cuptor. Pentru mine asta e normalitatea.
Corina, unii bunici simt aceasta bucurie de a se ocupa de nepoti, in ciuda varstei si bolilor gasesc o mare placere in a sta cu ei, in a se juca, in a-i plimba si o fac cu inima deschisa. Parintii care au parte de astfel de bunici sunt foarte norocosi si ar trebui sa fie si recunoscatori.
Insa alti bunici nu gasesc placere in a sta in compania unui copil mic, in a-l ingriji si a avea rabdare cu el. Unii sunt bolnavi, altii prefera sa se plimbe si sa faca lucruri pe care nu le-au facut in tinerete pentru ca n-au avut timp, bani, au crescut si ei la randul lor copii, au avut greutati si acum tot ce isi doresc e sa se gandeasca doar la ei si nevoile lor. Si este ok si asa, daca cineva are astfel de bunici e mai putin norocos decat ceallata categorie, dar nu are dreptul sa judece.
Asa este Mona, nu toti bunicii sunt la fel. Bunicii fetitei noastre fac parte din cea de-a doua categorie mentionata de tine, cei care nu gasesc placere in a sta de drag cu nepotii. Nu sunt bolnavi, nu se plimba, stau in casa, pe net mai nou:) Ce sa zic, asta e, fiecare cu ce are:) Sa stii ca nici mie nu mi se pare ca “ e de datoria” lor sa ajute, in naivitatea mea credeam ca o vor face de placere. N-a fost sa fie.
Bunicii de acum, ai nostri nu cei din afara, isi ofera relaxare, desi atunci cand erau parinti isi trimiteau copiii la bunici ca sa aiba si ei parte de relaxare. Haideti sa fim seriosi, bunicii de acum sunt mult mai egoisti decat bunicii pe care i-am avut noi cand am fost copii.
Spot on!
Tare bine zis!
Mama soacra s-a pensionat la 50 de ani si freaca probabil duda la Antena 3 de 20-30 de ani deja. Asta in conditiile in care noi deja ne apropiem de varsta in cauza si ne vom pensiona probabil in mormant, la cat de mult s-a impins varsta de pensionare. Aceleasi persoane stim si noi cum voteaza si, cand le spui ca ti-au crescut taxele cu x sute de lei (in cazul micului nostru SRL cu 1000 de lei pe luna), iti replica senin ‘nu-mi pasa, mie mi-au dat 50 de lei in plus la pensie’.
Nu spune nimeni sa creasca nepoti (desi sunt atatia bunici care asta au facut si inca fac), dar 1-2 ore de ajutor din cand in cand sunt incredibile. Apuca femeia asta sa respire si eventual, doamne fereste, sa se odihneasca.
Cunosc bunici pe care nu-i poti lasa 5 minute cu copiii, ca nu stii ce se intampla si bunici care se cara zilnic cu pruncul la terapii, care stau garbovi sa poata merge copilul mai repede, care cresc 2 nepoti, pentru ca parintii copiiilor sa poata merge la serviciu sau, zic iar, fereasca al de sus, sa se odihneasca 1 ora.
Eu ma gandesc ca este o bucurie si un privilegiu sa poti petrece timp cu nepotii tai, nu inteleg de ce unii considera asta o corvoada si o jignire. La noi nu se pune problema de nepoti, ca juna n-are nici 5 ani, dar, daca is capabila sa o ajut, abia astept sa ii fiu alaturi in viata ei de parinte. Sa ii gatesc, daca asta ii ajuta, sa le fac menajul, eventual sa stau cu pruncii. Orice stiu ca i-ar ajuta pe tineri. E timp si de televizor, e timp si de calatorii, dar e frumos sa fii prezent si pentru familia ta.
Deea, „toata societatea” din titlul articolului cred ca include si soacrele, chiar daca sunt pensionare. Sau dupa ce iesi la pensie ai parasit si societatea? Tocmai despre asta era vorba in articol, despre ajutorul pe care trebuie sa ni-l oferim unii altora. As putea si eu sa zic in caz ca se imbolnaveste soacra sau mama sau vreo ruda ca nu ma intereseaza, eu am familia mea acum, am destule responsabilitati si nu am timp de altele. Dar nu mi s-ar parea nici uman, nici corect. E bine sa ne straduim sa ne implicam. Si daca, Doamne fereste, o mama intr-o situatie grea face vreun gest necugetat, ea e vinovata ca a facut prea multi copii, prea multa mancare, n-a stiut sa se organizeze mai bine, nu s-a dus la doctor etc? Iar restul erau bine mersi in timpul asta, stateau pe fb sau la telenovele. Nu au ce sa isi reproseze pt ca si-au crescut copiii la timpul lor… mi se pare ca e vorba de o raceala si o indiferenta nasoale tare.
Una e sa te ajute in caz de urgenta medicala, alta este sa „stea cu nepotii cateva ore pe saptamana”.
Si da, cand faci copii fara numar… esti reponsabil. Nu ai tu dreptul sa judeci pe nimeni ca nu isi indeplineste obligatia imaginara de a sta cu nepotii. Ajutorul asta ori se da de bunavoie, ori nu se pretinde. Eu imi ajut prietenele cu copii in caz de urgente medicale. Nu am dat insa curs niciodata cererii fratelui meu de a sta cu cel mic ca sa iasa parintii in oras. Si n-am nicio remuscare ?
Iar in cazul mamei/soacrei operate, poti sa faci o groaza sau poti sa faci strictul necesar. E vorba de alegeri.
ok, corect nu e responsabilitatea ta, dar ce descrii tu nu e neaparat ceva cu care sa te lauzi.
no offense, dar ai o gandire de copil de 16 ani
no offense Cris, dar tu ai o gandire de roman.
dar te rog nu te supara, ca am zis „no offense”, k?
nu e resposabilitatea nimanui sa stea cu copii fiindca tai fiindca tu nu vrei sa platesti un babysitter. daca am o seara libera, daca am o sute de seri libere si vreau sa fac orice cu timpul meu, e alegerea mea. La fel cum a fost alegerea parintelui sa faca copii. Iar eu chiar sunt mandra de Maria ca le tine piept.
Uite un citat pe care il ador, si dupa care traiesc: a fail to prepare on your part does not cause an emergency on mine.
Chiar cred ca societate e responsabila cand o mama isi loveste copipul. Dar nu in modurile in care s-a comentat. Nu ca nu e suficient ajutor. Eu cred ca deja este mult ajutor, in multe moduri, pe care multi parinti il iau ca ceva ce li se cuvine. Cred ca societatea nu invata omanii sa gandesca mult si bine inainte sa aiba copii. Sa chibzuiasca toate aspectele. Mi se face parul maciuca cand vorbersc cu proaspeti sau viitori parinti. Nu au nici un raspuns la majoritatea intrebarilor. „Lasa ca creste el/ea” e tot ce spun. Pai si ce faceti daca sunteti concediati? Daca va imbolnaviti? Daca vreti sa iesiti in oras? Nothing! Sigur ca creste! Dar creste cu mame terminate nervos? Cu tati absenti? Cu invinuierea bunicilor/matusilor ca nu stau cu ei.
Chiar e responsabila societatea ca nu le cere oamenilor care fac copii sa fie pregatiti. Macar emotional daca nu altfel.
Tu esti colega ei de banca?
Nu cred ca dragostea pentru familie, compasiunea și generozitatea sunt atribute strict romanești.
Nu înțeleg de ce va simțit vizate (și cui tine ea piept, ca nu ii impune nimeni nimic), nimeni nu v-a cerut vouă nimic și va puteți duce mai departe viata egoista și neimplicata fata de nimeni. Eu am ajutat cu drag sora si prieteni care au vrut sa iasă în oraș fără copii (fără sa fie vreo urgenta) și am fost ajutata la rândul meu uneori și mi-a rămas timp liber berechet pentru ce am chef, inclusiv pentru a purta discuții fără rost cu necunoscuți pe internet. Nu am venit sa „învinuiesc” oamenii pt lipsa de ajutor, dimpotrivă, sa mulțumesc celor care ajuta și sa le transmit ca înseamnă enorm chiar și numai o vorba buna.
Grow up
Cris, imi cer scuze daca viata mea egoista iti provoaca disconfort. Nu inteleg de ce. Totusi o sa-mi vad de ea si, cat pot, o sa le arat altora ca exista si alte variante.
Pentru altii ca mine va tin piept. Pentru ca sunt multi, multi tineri care urmeaza o cale doar pentru ca nu stiu ca se poate si altfel. Si nu toti sunt potriviti pentru viata de familie asa cum o vezi tu. Si poate ca printre cititorii acestui articol sunt si dintr-acestia. Si poate ca ar trebui sa acceptam cu totii ca fiecare are dreptul sa faca ce alege, suntem LIBERI.
Diferenta dintre mine si tine este ca eu inteleg ca oameni diferiti au preferinte, optiuni si responsabilitati diferite. Tu vrei sa fie toata lumea ca tine – respectiv, toti bunicii sa-si ingrijeasca nepotii cu drag si spor. Doamne fereste sa aiba alta optiune…
Intr-adevar, o atitudine matura.
Sunt sigura ca toată lumea care știe sa citească bloguri știe și ca exista opțiunea de a nu face copii (nu e ceva atât de scandalos) nu va mintiti singure ca ati inventat roata și aduceți epifanii la poporul conformist.
Pe de-o parte spui oamenilor să-și „asume”, îți dai seama ca suntem conștienți când avem copii din start ca exista „riscul” ca ei sa facă la rândul lor copii cu tot ce înseamnă asta.
Înțeleg ca nu vrei copii si ca nu-ți plac și ca nu te interesează de nimeni decât dacă e vb de o urgenta medicala (ești LIBERA sa nu te intereseze, dar eu cred ca te face o persoana naspa). Dar sa vii pe un articol despre cum poți ajuta o mama sa nu devina depresiva ca sa dai palme virtual și sa spui ca nu e datoria nimănui și ca noi suntem iresponsabili ca nu am prevazut totul dinainte nu aduce nicî un plus discuției.
Ti-am explicat in fel si chip ca singura chestie pe care o contest in aceasta discutie este asteptarea ca ceilalti sa-ti sara in ajutor urmata de judecarea lor daca nu o fac. In rest… te certi singura si imi pui cuvinte in gura, asa ca ma retrag.
Succes pe altarul martiriului, unde probabil ca esti inconjurata deja de multi oameni care-ti sunt datori.
Si uite cum a ajuns un defect daca ai o „gandire de roman”. Scuza-ma, dar cum se numeste gandirea cea buna si plina de intelepciune? De englez, de francez sau si ei daca nu gandesc cum trebuie au gandire de roman..?
Imi pare rau ca esti coplesita, dar e nedrept sa astepti ajutor „fara masura” de la socri sau parinti. Poate soacrei tale nu-i face placere sa ajute pe cineva care nu considera ca are dreptul sa se odihneasca in termenii ei dupa o viata de munca. Aceste atitudini se simt, sa stii, nu e nevoie sa fie spuse. Plus ca n-as crede ca sunt multe soacre care ajuta tacut si gratios, fara „darul” criticilor si sfaturilor nesolicitate.
Si eu am socrii destul de aproape si m-as bucura sa vrea sa ma ajute cand va veni momentul, dar asta va depinde de ce si cat vor ei, no judgment.
Da, ca asa funcționează lucrurile în viata, faci ce vrei și cat vrei :))
D, asa funcioneaza. Faci ce vrei si cat vrei or8cand poti asta, iar cand esti bunic, iata ca poti. Pentru ca sa ingrijesti copiii pe care altii s-au apucat sa-i faca nu e treaba ta.
Tie ti se poate parea putin sa stai 2 ore cu un copil, dar asta e perceptia TA. De ce nu poti accepta ca altuia i se parea prea greu? Entitlement all the way…
Nici pentru mine nu e convenabil de exemplu sa merg la tara sa adun porumb sau struguri sau prune pe care nu le-am plantat eu, sa pierd bani și timp din weekend sa mergem cu toți la bunica care sta singura sa își poată vedea stranepoții și sa petrecem timp impreuna. De ce n-as sta acasă sau in concedii sa fac ce vreau eu cat vreau eu?
O gândire matura presupune ca nu faci copiii ca asa zice lumea, ci ca sa îți întemeiezi o familie, adică și soții si copiii lor vor fi tot familia mea. Nu e locul aici pt antropologie ca sa explic de ce e importanta familia. Ne ajutam pur și simplu, no questions asked si fara sa ținem scorul, uneori cu drag alteori dând ochii peste cap.
Ai scris ca ai luat decizia sa nu faci copii, asta e ok, dar fără supărare, nu poți sa judeci o situație cu care nu ai nici o tangenta, pentru ca nu, NU e același lucru cu a fi matusa, a avea caini/pisici, prieteni cu copii, whatever.
Si atunci DE CE faci lucrurile alea care sunt o corvoada? Eu pur si simplu nu le fac. Ne-am construit viata asa cum vrem noi s-o traim, limitand obligatiile la ce consideram noi ok pt noi (o vizita pe luna la fiecare pereche de parinti, ca-s in acelasi oras, ajutor in caz de urgente medicale). Si e f bine.
Nu te obliga nimeni sa ajuti pe nimeni, mi-as dori ca adultii sa-si asume responsabilitatea faptelor lor. Asta inseamna sa nu se mai planga ca TREBUIE sa faca asta sau asta. Tot ce facem este alegerea proprie, iar daca nu vreau sa merg la un eveniment de familie pt.ca… treaba mea (nici nu conteaza)… Guess what? Nu merg. Nu ne pune nimeni pistolul la tampla cand facem alegeri, e cazul sa ni le asumam.
Sigur ca nu pot sti cum e cu copii, adica stiu destul cat sa pot decide ca viata aia nu e pentru mine, dar asta nu inseamna ca nu pot face diferenta dintre familie si trib. Am prieteni din ambele categorii, cei pentru care familia egal ei si copiii lor sunt muuuult mai linistiti decat cei cu tribul. Mai putine obligatii, mai mult timp de calitate, mama mai odihnita… se poate si cu copii.
Eu nu vreau sa intru in polemica, incerc doar sa spun ca exista si alt mod de a face lucrurile. Si observ ca oamenii se incarca de multe ori cu responsabilitati si obligatii la care de fapt nu le cere nimeni sa se inhame. Si apoi se plang. Maybe there’s another way… Eu am foat cresvuta asa cum spui tu, cu ideea aaia de familie in care toti de ajuta, mai vrand, mai nevrand, deci am o familie care are aceste asteptari. Cand mi-am dat seama ca eu nu vreau sa traieac la fel, a existat o perioada de ajustare la schimbare… am explicat, am avut rabdare… si sa stii ca au reusit s-o inghita. Si sa respecte alegerile mele. Se poate.
Nu e o corvoada. E doar un efort mai mare sa ne urnim de acasă decât sa vegetam în București, dar care merita, pentru ca eu îmi iubesc familia (nu tribul) Nu îmi vad părinții ca pe niște boșorogi, sunt doi adulți inteligenți cu care am ce discuta de o carte un film un eveniment si inca pot duce lejer ture de munte de cateva zile. Îmi place sa vad relația pe care o au cu copilul meu și faptul ca îl pot duce sa respire un aer curat și sa vadă cum arata o găină în real life. Bunica se da peste cap sa gătească bunătăți si sa ne spuna povesti când ne vede, i-ar plăcea sa poată sta și ea cu el dar nu mai e în putere.
În același spirit și la munca as putea sa fac treaba mult mai de mântuială, pe aceiași bani, ce ma privește pe mine firma altuia? O fac pentru ca sunt pasionata si ma reprezint pe mine. E o chestiune de caracter.
Nu sunt pentru ideea de sacrificiu pe altarul familiei pe care o aveau ai mei, dar simt o viata izolata și „linistita” de orice relații e saracita de sens.
Si atunci de ce te plangi? Intai spui ca nici tie nu-ti convine sa faci aia si ailalta, apoi spui ce bine e de fapt. Bravo, inseamna ca nu faci lucrurile astea din obligatie, deci poti intelege ca altii vor sa traiasca la fel. Respectiv, daca sunt bunic nu inseamna ca am obligatia de a petrece timp cu nepotii. It’s as easy as that.
Doar ca nu esti bunic, nici parinte si din ce spui nici nu vei fi vreodata si vorbesti despre ce habar nu ai.
Orice relatie are si parti frumoase si greutati, de unele ne bucuram de celelalte ne plangem. E minunat sa ai copii dar atunci cand e greu si te simti complet izolata, sa intri pe net si sa-ti scrie niste necunoscuti „cine te-a pus” „e alegerea ta, nu ai dreptul sa astepti ajutor” nu face decat sa adanceasca depresia, you’re part of the problem. E unul din momentele in care daca nu poti face bine macar nu face rau, ca nu ti s-a cerut tie sa vii sa ingrijesti copiii cuiva.
E ok sa ai pareri diferite si dinamici diferite de familie. Dar nu ai drepate sa spui ca parintii sunt „entitled” (tu care faci doar ce ai chef, daca ai chef, cat ai chef pentru „familia” ta) cand dau de greu si asteapta, in mod firesc suportul (cel putin moral) al familiei al prietenilor, pentru ca ajuta foarte mult si doar sa te plangi ca sa te descarci si sa nu ti se invalideze sentimentele, ca nu e vorba neaparat de babysitting sau de menaj.
Daca ar fi orice alt tip de situatie in care ai nevoie de ajutor si ai ruga un prieten sa te ajute cu cutare chestie, stii ca poate si ca are timp si el totusi spune ca nu, nu are chef, nu il priveste, nu e vina lui ca esti in situatia asta etc. atunci e persoana asta cu adevarat prieten, sau e un om bun? (nu-ti face rau, doar ca are posibilitatea sa te ajute si nu vrea)
Sunt de acord cu tot ce ai scris, in discutia de pana acum a fost vorba de altele. Intre suport moral si stat cu copiii e diferenta mare, si daca nu-ti plac copiii, crede-ma ca efortul e urias. Faptul ca esti bunic nu inseamna automat ca-ti place sa stai cu nepotii.
Da, e omeneste sa ai nevoie e ajutor, este ok sa-l ceri, ce mi se pare mie urat si cataloghez drept „entitlement” este sa te astepti sa-l primesti in orice conditii si sa te superi cand nu-l primesti. Facutul de copii este o alegere, o chestiune asupra careia ai control, iar faptul ca tie ti-e greu apoi cu alegerea facuta de tine nu-i obliga pe cei din jurul tau a nimic. Deci nu ar trebui sa te plangi ca ceilalti nu te ajuta. Nu am zis nicaieri ca nu ai dreptul sa te plangi, sa te descrci, pe mine ma deranjeaza asteptarile astea de la bunici. Ajutorul lor este foarte de apreciat cand vine… cand nu, asta e, hai sa respectam alegerea lor. Pt.ca nimeni nu si-a asumat ca va fi implicat in viata nepotilor pe care copiii au decis sa-i faca.
In legatura cu paralela cu prietenii, nu prea are legatura: una este sa ceri ajutor o data pentru o treaba importanta, alta este sa le ceri un ajutor constant in situatii ne-urgente, cum e statu cu copiii o data pe saptamana…
Care viata de munca? Vorba lui Dojo, pemsionati la 50 de ani…toti cunoastem exemple. Si judecand dupa marturiile de aici, din comentariile de pe site, cu copii parcati la bunici
Nu astept ajutor „fara masura”, dar cu „dreapta masura” , da. 🙂 Eram un pic ironica, in sensul ca „masura” e destul de limitata. Dar sunt de acord cu Quasimodo, batranii de azi sunt mult mai egoisti. Desi in multe cazuri au avut parte la randul lor de sprijinul propriilor parinti, acum uita. Faptul ca nu sunt toti asa e evident. Un exemplu total opus vine de la o prietena a carei soacra sta cu baietelul atunci cand poate, ceea ce gateste pt ea imparte mereu iar uneori ii calca si rufele, desi inca lucreaza si are si un handicap fizic. Motivatia principala a soacrei a fost faptul ca atunci cand era tanara si ea a fost ajutata la randul sau de propria mama care i-a crescut in primii ani baiatl (sotul prietenei) pt ca ea sa isi poata termina facultatea. Sunt situatii si situatii… totul tine de bunavointa. Iar eu chiar nu imi doresc sa plec in cine stie ce statiuni, la relaxare si desfatare, ci doar sa ma pot odihni ca sa pot fi o mama si o sotie mai buna …si o nora, uitasem. ??
Nu imi doresc sa judec dar vaicareala asta nu o pot intelege. Ajungem la epuizare dar nu putem renunta la obsesia curateniei, a vaselor spalate, a n feluri de mancare gatite, toate extrem de sanatoase evident. Cat de simplu te poti deconecta zilnic daca alegi intr o zi sa cumperi ceva de a gata, alta zi dus copiii la un loc de joaca si te poti vedea cu o prietena in timpul asta, alergat pe stadion si copiii lasati langa start undeva cu jucarii, nu te pierd din vedere nici o clipa si nici tu pe ei, poti avea vecini, prieteni etc cu copii de aceesi varsta si faci cu randul pt 2 ore se joaca si pot sta cand la tine cand la ei si mai sunt atatea si atatea de facut. Oare copiii au mai mare nevoie de mancare gatita pe loc de 3 ori pe zi, de curatenie zilnic si haine calcate sau de o mama plina de energie si binedispusa?
ai dreptate, stilul de viata din zilele noastre ne permite sa ne crestem copiii mai bine si mai relaxat ca in trecut.
Eu recunosc, de cand am cei doi copii, gatesc mai rar, mai ales vara. Incerc sa avem meniul zilei de la restaurantul de langa noi, e asa usor si ma pot conecta cu ei in timpul pe care altfel l-as pierde la gatit. In parc, la teren, m-am invatat sa imi fac si eu o tura de alergat ori intinderi pana se joaca ei cateva minute, in curte fac yoga 15 min dimineata, cat cel mic se joaca la nisip (cel mare merge 4 ore la gradinita si se cunoaste timpul). Tot ce putem face sa fim mai bine pentru ei, eu zic ca merita. Inca visez la o bona de vis care sa ma ajute cu ei macar 2h zilnic, dar deocamdata nu ne prmitem si nu e asa urgent (in viitor , poate:).
Este o carte extraordinară. Am cumpărat-o dupa ce am citit despre ea in articolul precedent. Mai am puțin și o termin. Dar nu vreau sa se termine. Pe principiul sa aflu cât mai multe. Cand o citesc plâng câteodată, sau chiar imi dau seama ca nu respir normal, profund. Este un ajutor pe care nu speram sa-l primesc de la cineva. Voi cumpara si celelalte scrise de ac autoare.
De unde ați cumpărat cartea?
Dintr-un supermarket. Se găsește si online, gen fnac. Ma bucur ca va fi publicată si in România.
Extraordinar articol, voi cumpara cartea desigur. As face o precizare referitoare la unele comentarii si asteptarile unor mamici. Si eu sunt mama fara ajutor de la socrii, parinti, rude, etc, suntem doar eu si sotul. Este foarte greu chiar si in 2 si ne-am bucura mult sa primim ajutor. Insa dragi mamici, nu este obligatia nimanui, cu exceptia sotului evident, sa ne ajute. Multi bunici au dus o viata f grea in tinerete si ls pensie doresc odihna si lipsa de griji, si au tot dreptul sa-si traiasca ultimii ani de viata cum isi doresc. Pe ei nu-i intreaba nimeni in general daca vor nepoti sa-i creasca. Apreciez enorm bunicii implicati, care isi gasesc placere sa creasca sau sa stea cu nepotii, insa nu au aceasta obligatie. Fiecare parinte este responsabil de cresterea si imgrijorea copilului, atat. Restul e doar un ajutor extraordinar in cazul in care il primesti. Daca nu, nu. Asa cum l-ai facut doar tu cu sotul, tot asa il si cresti
Presiunea pe mamele la inceput de drum e imensa si, din pacate, uneori e venita chiar din partea femeilor, ele, cele care ar trebui sa ofere suport social proaspetelor mamici: am patit-o cand primul copil avea 3 luni si mi-a venit in casa o cunostinta, femeie, mama de 2 copii ceva mai marisori. Mi-a luat copilul in brate, l-a intors pe toate partile si a inceput sa-mi comenteze, mi-a zis ca am un copil cu capul tuguiat pentru ca nu l-am pus pe burta, a comentat de ciorapei ca-l strang, a continuat incepandu-si frazele cu .”..dar voi nu faceti asa…” de parca era expertul lumii intregi. M-a afectat mult emotional, mai ales ca eu imi vedeam perfect copilul asa cum si era și mai stiam si cat mi-am dat interesul ca mama. La al doilea am devenit imuna la orice specimen de genul asta si mi-am vazut de ale mele.
Referitor la mamele surescitate, nevoia princiala e sa fie intelese, sa le fie recunoscute meritele si e important ca ele sa-si gaseasca singure pasiuni, sa-si ceara drepturile, sa-si ia pauze pe care chiar le merita si, mai ales, sa EVITE orice persoana care are tupeul sa le spuna ca nu fac nimic toata ziua mai ales cand NIMICUL ala inseamna nopti intregi nedormite, schimbat scutece, carat copilul de nu stiu cate ori pe zi in brate, educatie, adormit seara, la pranz, alaptat, apoi hranit diversificat si cu grija, curatat nu stiu cati pesti de oase sa nu se inece micutii, si nu mai pun si treburile casnice. Deci, REPET: dragi mamici, munca noastra/ a voastra e extrem de importanta, iar stresul poate fi redus daca ne gasim pasiuni, cerem ajutor, ne luam pauze, vorbim cu oameni empatici 🙂 GENIAL ARTICOL!!! 🙂
Sigur ca bunicii nu au nici o obligatie sa participe cresterea copiilor dar in acelasi timp mamele de copii mici nevoie de ajutor. Sunt multe situatii critice:mama e la pat cu febra sau nu se simte bine din alte motive,copilul de 2 ani nu poate fi lasat nesupravegheat nici macar un minut. Daca mama nu doarme de mai multe zile,se pot avea psihoze din cauza lipsei cronice de somn.De la locul de munca poti sa lipsesti o zi daca esti bolnav,mama trebuie sa fie pe „baricade” 24 de ore din 24,365 de zile pe an.Sunt extrem de multe situatii critice pe care le poate intelege doar cine a crescut copii fara ajutor.
Ce adevărat articol. Mai e și presiunea asta stupida ca o mama trebuie sa aibă măcar 2 copii. Mie mi-au spus unii ca sunt egoista și „not mom enough” dacă nu mai fac unul?Nu o sa scriu cum am răspuns?De parca știe lelea Floare de eforturile care le fac eu zilnic și de cum petrec majoritatea timpului pe care îl am cu băiețelul meu. Dar știu f bine ca nu o sa pot face fata la fel de bine cu 2. Deși am un soț care se ocupa de majoritatea treburilor casnice. Ca timpul pentru mine o sa se reducă la minim și da, am nevoie de un pic de timp pt mine zilnic ca sa pot sa dau tot pentru copilul meu. Și nu mi se pare deloc ca as fi egoista. Tocmai de asta am răbdare infinita cu el și caut mereu sa ii/ne fie mai bine. Și nu vorbim de ore libere pe zi ci de maxim o ora pt igiena, sport și 15 minute de relaxare. Deci nevoi de baza?
probabil unii din buncii astia si comenteaza pe unde apuca ”nu mi-am vazut nepotii de o saptamana, ce sa faci, cand sunt asa ocupati parintii, etc etc”. daca vrei sa fii prezent, ajuti, adica nu te duci intr-o casa cu copii mici in vizita, sa stai la cafele cu fiica/nora ta.
si batranii din Romania nu se relaxeaza la pensie, nu calatoresc, nu se duc in croaziere asa cum ii vedem pe aia din filmele americane sau pe nemti. ori nu e in cultura acelei generatii ori nu au bani. sunt aia batuti in cap care stau singuri in casele lor si asteapta sa fie sunati dar ei n-ar pune mana sa sune ca-s mandri, daca e de ajutat nici asa nu e bine, e obositor, daca nu-i suni/vizitezi iar nu e ok pentru ei…n-ai cum sa castigi.
Amin!
De ce ar fi nepotrivit ca o mama, ca o noua familie sa astepte ajutor de la parinti?
Foarte multe comentarii pline de venin aici, de ce? Oameni buni, mai sus e un articol care descrie perfect cum ajungi sa mori cu zile neajutat si atunci cu ce greseste o mama care asteapta ajutor de la parinti sau rude?
E complet corect sa astepte acel ajutor.
O mama cu copii mici, cu cariera pusa pe ‘hold’, cu minus urias de somn, cu o mie de chestii de facut, cu drag de copii nu este o mama ok? Hahaha, facem noi, astazi, acum, mai mult decat s-a facut vreodata pentru copii.
Nu merita mama zilei de azi o camera curatata, un dat cu aspiratorul, pus la spalat vase, frecat in baie, facut o ciorba, un felul doi rapid; nu merita ea toate astea? Nu merita soacra, mama sau matusa s-o intrebe cum e si cum poate s-o ajute? Poate la inceput mama se va codi, dar apoi, epuizata, va multumi cu lacrimi in ochi ca cineva se intereseaza sincer de ea si nu sa ii spuna bazaconii. Sa faca chestii practice.
Va rog incetati cu oboseala si cu odihna dupa o viata de munca. Stiu bunica ce munceste pe mega functie si se ocupa toate week-endurile de doi baietei faini. Si e beton.
Stiu de liosa de comunicare din familiile romanesti, de rautate, de barfa si de lipsa de empatie, de viata traita doar ca sa dea bine in poze la cate o nunta, in rest jale. Parinti care si-au tinut copiii la bunici, sau gradinite cu program prelungit luni-vineri apoi scoala cu cheia de gat, apoi ‘draga eu am cariera, te descurci’ inca dinainte ca sa dea noul parinte semne ca ar avea nevoie de ceva – la ce ajuta toate astea? Sunt rautate si dezinteres. Si dor al naibii. Si sunt nedrepte.
Cu ce gresesti daca iti propui sa nu faci ce au facut parintii tai sau mai grav, inaintasii? Ia sa rupem ciclul asta tampit al rautatii, out cu el.
Asa ca bunica descrisa mai sus, un om fain si pozitiv, proactiv si generos, atent, asa vreau eu sa fiu cu copiii copiilor mei.
Si cu copiii mei atunci cand vor fi mari: sa puna mana pe telefon sa sune oricand si eu sa sun la fel. Si sa ii ajut cu tot ce pot.
Toate faptele bune ne fac mai buni, de unde atata inversunare, rautate, limitare. Eject cu toate astea. E mai fain sa fii om fain.
Asa e. Soacra mea, abia asteapta sa facem copil. Zice ca: „tu fa-l, ca ti-l tin eu cat dormi si mergi la sala” :))). Ea si acum ne ajuta, de multe ori, fara sa ii cerem. Suna si ne spune ca a facut mancare si sa venim sa luam, ca e calda.
Inca are servici, dar o sa iasa la pensie in 2-3 ani. Si povestea, ca o colega de-a ei, plange mereu la servici, din cauza ca isi vede nepotii doar la program, pentru ca asa i-a impus nora-sa. Sa sune cu cateva zile inainte, ca sa stabileasca un orar. Desi stau la cateva blocuri distanta. Am zis ca imi dau palme, cand am auzit.
Cunosc si cazuri de bunici, care nu vor sa stea cu nepotii, pur si simplu. Au zis ca le-a ajuns o viata de stres, desi, copilul lor era trimis cu lunile la tara, vara, la bunici. Mi se pare grotesc. Si apoi se mira ca nu vine nimeni in vizita, pe la ei.
Apoi, mai sunt bunicii care inca au pretentia sa fie ajutati de catre copii. La batranete. Pe langa propria familie, mai trebuie sa aiba grija si de parinti. Din pacate, asa facea maica-mea si ajunsese la epuizare. Pana cand am crescut si am intrebat-o daca ea ar accepta ca eu sa muncesc si pentru propria familie si sa o tin si pe ea. Si a zis ca mai bine se omoara, decat sa fie pacoste pe capul meu si al fratelui. Si de atunci a realizat cat gresea. Acum ii ajuta pe bunici mai rar si are mai multa grija de ea. Ba chiar, anul asta a strans bani si merge in prima ei vacanta de o saptamana.
Si pe mine m-au deranjat comentariile de mai sus. Se vede ca femeile sunt extrem de veninoase si ingamfate. Mai ales cand vezi discutii intre mame. Le place sa le injoseasca pe celelalte, sa le puna la zid. Mi-a venit sa vomit cand am citit mai sus fraza „ai facut 3 copii, asuma-ti”. Mmmm, da, imi asum, dar am totusi niste parinti, nu suntem singuri pe lume. La orice varsta, ajutorul de la mama este nepretuit.
Prietena mea cea mai buna, tocmai ce a nascut de 2 saptamani. Imi zicea ca nu stie ce s-ar fi facut fara soacra si mama. Amandoua s-au postat la usa, sa o ajute, stau cu fetita, ca ea sa poata sa doarma si sa se refaca dupa operatie, ii fac de mancare, ii fac curatenie etc. Asta fara sa ceara ea, ci doar pentru ca sunt oameni, isi iubesc nepoata, isi iubesc fiica/ nora si sunt o familie.
Chiar atat de haini au devenit oamenii, la suflet, incat sa arunce cu noroi, in asemenea hal?
Nu zice nimeni sa iti tragi sluga, dar totusi, un moment de respiro este binevenit si orice ajutor este sfant, mai ales daca vine de la parinti.
Din pacate, nu toti bunicii sunt de zahar. Dar… cei care au parinti cum trebuie, sa nu le fie jena sa ceara ajutor sau sa accepte ajutor. Sa nu ia in seama comentariile acide ale unor frustrate de pe net. Sa pretuiasca si sa aprecieze ceea ce au, pentru ca altii ar da orice, sa aiba pe mana cui sa isi lase copilul, macar 2 ore.
De ce va este atat de greu sa intelegeti ca oameni diferiti au preferinte, pareri si atitudini diferite?
Eu sunt din cei care sustin ca bunicii nu au obligatia de a ajuta, nu am zis nicio clipa ca nu trebuie sa ajute, dar fiecare are dreptul de a alege pentru sine.
Asa cum dvs.aveti asteptarea asta de la mama, sa va ajute cu copiii, asa si bunicii dvs.aveau aceasta asteptare de la mama dvs. Si iata ca pana la urma dumneaei a reusit sa spuna nu. Este aceeasi situatie, asteptari vs.alegeri, valori… Mamei dvs.i-a trebuit o revelatie venita din partea vopilului ca sa spuna nu. Unii bunici au inteles singuri ca pot face asta. Ar fi cazul sa invatam si noi sa ne asumam aceste alegeri si sa spunem nu. Atunci n-am mai fi asa de porniti unii pe altii.
Am facut copil? E alegerea mea si a sotului meu. N-am facut? La fel. Bunicii smpot fi un ajutor in plus, dar nu sunt obligati sa ajute…
As vrea sa mai adaug (judecand dupa propria experienta) ca oamenii sunt cam la fel atunci cand sunt parinti si atunci cand sunt bunici. Mama mea se preocupa mai mult de casa decat de copiii si asta face si acum, doar ca se preocupa mai mult de casa decat de nepoti. Vara eram trimisi la bunica (soacra ei), iar cat am fost prescolara am ramas acasa cu cealalata bunica (mama ei) si la gradinti (de dimineata pana seara). Iar acum nici nu petrece timp cu nepoata (fiica mea avand deja 3 ani). Cat despre soacra mea, atunci ea se ocupa mult cu copiii ei, iar sotul meu nici nu a mers la gradinita. Acum soacra mea e prezenta in viata fiicei (o viziteaza, se joaca cu ea, se plimba), desi putin, dar cu multa blandete si sinceritate. Ea tot lucreaza ca si mama mea, tot are grija de casa si chiar, mai mult, mai are 2 nepoti de care se ocupa in masura posibilitatilor, iar mama mea o are doar pe fiica mea. Concluzie: cine isi doreste – gaseste modalitate, cine nu – scuze. Si pana la urma a fi bunica/ bunic nu tine doar de copiii, asta tine si de nepoti. Nepotii au nevoie de bunei, iar parintii nu trebuie sa-si asume si acest rol, ei pot fi doar mama si tata.
Știu ca e vechi articolul, dar am si eu o părere. Cu ajutor sau fără, in afara sau in Ro, problema dintotdeauna a mamelor românce este curățenia luna in casa. Si aici nu ma refer la o casa ordonata, decenta, ok. Ma refer la obsesia pentru a freca si smotrui absolut tot, ca sa luceasca. De exemplu, spațiile dintre Bucățile de gresie. Wtf, people? Este imposibil sa ai o casa perfect curată, care sa para eventual nelocuită, si copii sau animale de companie. Iar dacă este posibil (cum vi s-a întâmplat si multora dintre voi, când erați copii, in anii 80-90), știți bine prețul plătit. Copii traumatizați fizic din cauza chimicalelor folosite in exces, si psihic, din cauza descurajării sau pedepsirii oricărei tentative de explorare prin casa. Câți copii romani nu mâncau bătaie ca au deranjat niște rahaturi de bibelouri sau au spart ceva? Ferice de mine, nu am avut parte. Dar am văzut si citit destul.
Locuiesc in afara, am copil mic, animale de companie, job full time, zero ajutor, doar eu si partenerul. Imi mai doresc un copil si imi doresc si parintii aproape, nu ca sa ma ajute (nu pretind absolut nimic din partea lor), ci doar ca sa interacționeze cu nepotii lor mai des si sa învețe limba maternă. Singurele lucruri care m-au ajutat sa nu ajung ca multe dintre mame, deprimate, terminate, tracasate, au fost: electrocasnicele de calitate care fac mai mult singure treaba, încetarea cu obsesia pentru curatenie luna si încetarea cu obsesia pentru gătitul obsesiv compulsiv. Nu moare nimeni dacă mai si comandam. Mi-am scăzut standarele un pic (știu, pentru mamele românce e extrem de greu), dar asta m-a salvat. Chiar dacă lucrez, petrec timp de calitate cu copilul. Nu garantează nimeni ca o mancare gătită in casa e neaparat cea mai sănătoasă si nici bucătăria nu arata ca după război. Si nici facturile nu explodează. Si nici nu aruncam mancare non stop. După standardele mele, casa mea e curată si ordonata, dar știu ca după standardele balcanice, nu este. Tot se va găsi un colț necurățat, par de pisica ici colo si eventual ceva praf. Dar cui ii pasa? Pentru ca tot eu știu, ca indiferent cât faci, nu te va aprecia nimeni niciodată, iar cei care nu te suporta, îți vor găsi motive. Mereu va fi ceva de comentat in felul cum îți crești copilul, in mâncarea pe care i-o dai, pana si dacă se decolează cu o ora programul de somn etc etc. Așa ca rămâne ca eu sa decid ce e cu adevarat mai important pentru mine. Mi-a luat mult sa imi schimb gândirea, si încă mai am de lucru. Dar știu ca merita, pentru ca copilul meu are mai mare nevoie de o mama prezenta si de un exemplu bun, decât de o mama terminată, abuziva, dar care are casa luna.