Ivan e țipăcios. Mereu a fost, de când era bebeluș. Îi place să se audă, vorbește tare, iar când e supărat, are un volum, ceva de speriat. Până pe la trei ani nu a făcut cine știe ce crize de isterie, dar apoi au început furtunile emoționale (odată cu grădinița), iar spre patru ani a devenit tot mai vocal. Se enerva ușor din orice, mai ales pe fond de oboseală, plângea și striga des, nu accepta cu ușurință NU-urile mele.
Acum, la patru ani și două luni, e deja mult mai bine. Am discutat mult cu el despre cum să-și gestioneze furia, am lucrat eu cu mine să nu mă mai enerveze nervii mei și să pot fi acolo pentru el când se înfurie (majoritatea crizelor de furie încetau când îi ofeream brațele mele, dar numai dacă ele erau cu iubire și acceptare, dacă erau doar cu vreau să taci, nu funcționa, dimpotrivă). Cele câteva ședințe de joc cu psihologul i-au sporit încrederea în el, a devenit mult mai îndrăzneț, nu mai acumulează atât de multe frustrări și deci se enervează mult mai rar și se controlează mai bine.
Îi place însă să se audă. E vocal. Iar urechile mele nu mai rezistă la vocalize.
Așa că i-am propus un joc. Într-o seară eram la baie, el se juca și striga, în joacă. Am început să strig și eu, după ce un gel de duș a căzut și a făcut un POC mare. Pooooc, am strigat eu, tare! El a început să râdă. Normal, cum să nu râzi când mami face ceva atât de neașteptat? Apoi a strigat și el Pooooc, tare de tot. A sosit și Sofia la strigat. Ce e acolo, vreau și eu să strig.
E fain când le dai voie să facă ceva ce în mod normal nu au voie să facă, ba mai mult, faci și tu cu ei.
Eu le ziceam 1, 2 3 și… iar la Și strigam toți.
M-am asigurat înainte că vecinii nu erau acasă, avem doar doi, era întuneric la ei, ora 7 PM, sigur nu dormeau. Deci puteam să ne jucăm fără să deranjăm.
Am răcnit în baie vreo cinci minute așa. Apoi le-am propus variații.
Să vedem cine strigă cel mai lung Poooooooooooooooooooooooooooooooooc. Am câștigat eu.
Cel mai subțire Poc. A câștigat Sofi.
Cel mai gros Poc. A câștigat tati, care ni s-a alăturat voios.
Cel mai scurt Poc. Am câștigat toți.
Pe cel mai tare Poc l-a câștigat Ivan, normal.
Pe cel mai șoptit l-a câștigat Sofi.
La final am mai strigat o dată toți cât am vrut de tare și ne-am dus epuizați la culcare.
A doua zi eu eram răgușită, ei n-aveau nimic. Și știți ce nu mai aveau? Chef să strige. Le-a ajuns. Urmatoarele două zile au fost ceva mai liniștite.
Mă gândesc să reiau jocul periodic, cu alte cuvinte, cu alte provocări de rostit și strigat, ca să le mai potolesc nevoia de a se face auziți. Și ca să ne distrăm. Că adevărul e că și eu am mare nevoie să țip și n-am voie, așa că jocul ăsta e pretextul perfect să go wild. 😀
Sursa foto: copil țipând via Shutterstock.com
Sigur voi încerca si eu! Dar mai intai sa dau anunt pe scara blocului. La cat de subtiri sunt peretii ne aude pana la etajul patru.
Oricum stie toti vecinii cand suntem acasa. Sau cand ai mei sunt in baie si atunci li se pare interesant sa ma anunte sau sa ma intrebe diferite chestiuni de copil -eu fiind in bucatarie sau in alte camere.
Corectare – **știu toți vecinii
🙂
Excelent articol! Tre’ sa-l trimit la multa lume!
Stiu ca o sa par o baba morocanoasa dar eu nu pricep de ce copii tipa in casa. Pe al meu l-am invatat de mic ca exista vocea de afara si vocea de in casa. Are ocazia zilnic sa-si antreneze plamanii la locul de joaca si in parc si acasa nu mai simte nevoie. Fix aceeasi chestie il invata si la afterschool si la scoala.
Am copii in jurul meu care nu vorbesc normal, tipa 90% din timp. Nu vorbim de nervi si tantrums alea-s normale sa fie cu zgomot, ma refer la chestii simple de genu vreau un pahar cu apa. Am cateva teorii: parintii care nu ii baga in seama decat daca urla sau parintii care urla si ei toata ziua, televizorul care merge non stop sau frati mai mici care plang deci trebuie sa-i acopere. Am ajuns sa evit sa ma vad cu prieteni care au copii din categoria asta.
In vacanta in Romania am observat chestia asta cu tipatul si la adulti. Cumva oamenii nu mai vorbesc normal, urla! O fi de la trafic, o fi de la televizor (rar am vazut emisiuni in care oamenii vorbesc normal)…O fi de la faptul ca imbatranesc eu 🙂
cred ca e pentru ca oamenii au nervii plesniti, nu au respect pentru altii, s-au obisnuit si nu mai stiu sa relationeze altfel decat canibalizand totul in jur.
Noi suntem in faza, „noi suntem oameni buni dar e greu sa creada si vecinii asta”. Tipam tipam tipam, parca cu cat incerc sa fiu mai zen si mai rau tipa ei. Chiar sunt intr-un impas…si am 9 ani de mamiceala, de 4 la dublu….Cea mica da tonul, cel mare a cam ajuns la capatul rabdarii fata de tipatul ei….Si discutam, explicam, dar cumva lucrurile degenereaza…
La cresa/gradinita unde merg copiii nostri, exista un moment de tipat in grup, in fiecare zi, mai dupa-masa, cand se acumuleaza frustrarile.
It seems to work 😉
Ce tare, buna idee
Baietelul tau parca seamana cu al meu, de 4 ani si jumatate. In colectivitate e retras, sta deoparte, nu se joaca. Dar cand e in mediu cunoscut striga tare si mult. Ma intrebam, legat de cartea cu Sam cel prea timid, daca nu e rau sa le punem eticheta de timid? El stie doar ca nu vrea sa faca ce fac toti ceilalti, acasa isi inventeaza el tot felul de jocuri nu vrea sa ne jucam dupa reguli…
Hm, eu nu-i spun lui niciodata ca e timid, iar cand spun altii asta despre el, le explic ca are nevoie de mai mult timp sa evalueze persoana cea noua, si vorbim uneori, cand vrea el despre faptul ca nu-i place sa vorbeasca cu altii. in cartea asta, Sam e timid. Altcineva e, nuuuu noi. Asta ajuta mult.
de aia mergem prin paduri :))))
Am încercat și chiar a dat roade ceva asemănător la serviciu – eu lucrez într-un centru de plasament și uneori se iscă o zarvă mare, vorbește multă lume deodată, se acoperă unii pe alții vocal și îți dai seama ce iese. Știi ce a funcționat chiar mai bine? Am venit între ei și le-am vorbit în șoaptă.
ei, daaaa, merge si asta, dar nu cand nevoia copilului e sa se descarce dupa o zi luuunga.
Da, cred si am testat si eu ideea asta cu ruperea de ritm, sa fiu mai putin previzibila pentru ei 🙂 Intr-un fel eu zic ca-i bine ca un copil introvert sa tipe, nu? Adica… intelegi tu, bine pentru el, stiu cum e pentru urechile tale 🙂
Noi am făcut o regula simpla: nu zbierăm in casa pentru ca speriem vecinii, in schimb avem voie sa zbierăm și sa țipăm cât vrem in mașina la mami. Sau in orice alta mașina, dacă cerem înainte voie șoferului. Și funcționează, tragem câteodată niște serenade in mașina de se aude la 10 km. :))
Psiholog? De ce?
dar ce de facem cu cei care vorbesc tare (exclus probleme ORL), nu tipa, sau vorbesc mult?
la noi tipa rar, dar vorbeste mult…cum se trezeste parca are un buton de play.
Fac si eu asta cu al meu baiat (1a2l).Cand incepe sa tipe, tip si eu. Se opreste si rade.
Buna idee!Eu.am facut ceva asemanator dar in padure.Striga atat de tare in casa ca la un moment dat l am intrebat de ce tipa asa,e in padure?Si cand am ajuns la munte(mergem foarte des)zice” uite mami suntem in padure pot sa tip?”.Asa ca a tipat baiatul meu,ba chiar am tipat cu totii si cum mergem des avem ocazia sa ne descatusam.?
Regula de bun simt la noi acasa: “nu vorbesti tare/tipi fiindca ne sperii si creezi o stare de agitatie!” . Baietelul cel mare vorbeste tare, mereu. Ii atrag atentia si voboara tonul. Insa, de unde asta? Sa fi preluat de la noi? Ok, eu ma mai “aprind” dar in general vorbim
pe un ton normal,zic eu. Ar fi misto sa facem o sesiune toti 4, in baie, ca sa simt si eu ca am tipat la cine trebuie :))))
Scriu aici un comentariu la postarea de pe Facebook legata de conversatia cu Sofi despre prima zi de scoala (nu scriu pe Facebook sa nu ranesc parinti/rude care sunt activi pe acel site).
Oare numai eu sunt terorizata de intrebarea „si ceilalti cum s-au descurcat?” Cand eram la scoala detestam intrebarile de tip: „dar colegul „x”, „y” ce nota a luat?” Imi amintesc ca eram atat de ranita si raspundeam „dar cine e copilul tau eu sau colegul, de ce iti pasa de el?”.
Si acum observ la mine un spirit de competitie pe are il gasesc nesanatos si incerc sa il controlez cand il constientizez. Cred ca e in mare parte determinat de competitia din sistemul de invatamant in care am fost, lucrez in strainatate si nu vad aceeasi atitudine la colegii straini.
Imi cer scuze, probabil intrebarea ta nu a fost in acest sens ci mai mult in contextul in care Sofi are de recuperat fata de colegi. Doar ca mi-a starnit mie amintiri. It’s not you, it’s me 😉
Cu drag, Ana